Sunt o nemernica…

Continue reading

Advertisements

Isobel si apele Diavolei

Cand soneria de la intrare se auzi strident in noapte, cu sunetul ei metalic lovindu-se parca de peretii camerei ei, Isobel s-a trezit cu o senzatie de presiune dureroasa in tample. Simtea de parca teasta mai avea un pic si i se despica, atat de obosita era dupa garzile grele din noptile trecute, care-o solicitasera peste masura si-o lasasera sa inchida un pic ochii abia tarziu, spre dimineata. De dormit nu dormise deloc, era prea constiincioasa ca sa faca asta, dar reusise macar sa stea cu ochii inchisi, intr-o stare de amorteala ciudata, generatoare de senzatii halucinante, pe care doar nesomnul prelungit, alcoolul ori drogurile ti le pot da. Asta-noapte, insa, era prima noapte cu adevarat libera din saptamana asta, in care stia clar ca nu trebuia sa vegheze, nu trebuia sa stea asa, cu trupul prizonier intr-un halat alb, putea si ea sa se abandoneze unor ispite mai dulci, mai catifelate si oricum mai feminine, asa ca isi pusese o pijama subtire, din matase azurie, sa-si simta corpul alintat de mangaierea fina a tesaturii asteia fluide si racoroase.

Continue reading

Alina

Scriu prost si ezitant, scriu la prima mana, dar tocmai asta-i, cred, farmecul si deosebirea blogului, ca poti fi martor la evolutia propriului scris si-l poti lasa, fara sfiala, sa curga cum ii vine lui la indemana, cum se-ntrupeaza din omida, in forme fluide si transparente, fluturele.

Vreau sa iti istorisesc  povestea asta, asa cum vine ea…

Pe Alina am vazut-o intaia oara intr-o seara de septembrie, pe la ceasurile zece, pe un peron de gara.

Continue reading

Dar in definitiv, ce-i blogul, dragii mei?

Am blogul asta doar de doua zile si m-am trezit coplesita de responsabilitati necunoscute mie pana acum… 🙂

Ce sa scriu? Cum sa scriu? Si cat de des? Si daca scriind prea des voi dezamagi? Dar daca nu voi avea ragazul necesar sa scriu? Si despre ce anume sa scriu? Si cat de sincera sa fiu? Si cat de departe pot merge cu marturisirea? Ooooof…

Am stat azi pironita in fata calculatorului mai mult decat imi este in obicei. Pusa in fata paginii albe, nu am stiut ce-i vrednic si ce nu-i vrednic sa asez pe ea.

Ce-s insemnarile astea ale noastre, in fapt? Urme translucide pe niste pagini iscate din noi, cum lasa melcul pe pamantul reavan, spre-a-si insemna, cu lentoare, calea?

Blogul pare a fi  insa mai degraba un cetaceu urias, care te tine captiv in pantecul lui si care mai e si cronofag, pe deasupra. Ma gandesc la Iona si la ezitarea asta a mea de a scrie. N-au nicio legatura intre ele, in afara de vorbele astea care-mi suna in minte:”.. N-are a face! Razbim noi si de data asta, iesim noi cumva la lumina!”

Poveste de ucis pentru un blog nou…

…Asa cum statea la masa, cu capul sprijinit de tablia de lemn si cu bratele atarnandu-i inert pe langa corp, el arata ca o pasare ucisa.

Daca il vedeai in multime, n-ai fi zis despre el ca e un om invins, insa el se simtea ca atare.

Nevasta-sa murise acum vreo luna si ceva, poate doua, de un cancer cu o evolutie fulminanta. Nu apucase sa implineasca 35 de ani. Se intorsesera acum doi ani, in iarna, de la schi, din Austria, cu copil cu tot. Pe ea o tot durea de ceva vreme spatele, dar doctorita fiind, se cam tot neglija pe sine si mai lua cate-o tableta, ceva, doar-doar si-o alina durerea, pana cand sa-si faca vreme si pentru ea sa mearga la un consult, la o radiografie…Cand, intr-un final, s-a dus, era prea tarziu, fiindca metastazele pusesera stapanire deja pe o parte din abdomen…Metastazele, acesti fluturi hidosi si nelalocul lor, ale caror exuvii se ratacesc in noi, mirosind a moarte…

Copilul lor, copilul lui, de-acuma, avea atunci 5 ani si nu intelegea prea bine ce se intampla in jur, cum de s-a transformat dintr-o data linistea caminului lor intr-un du-te vino disperat intre un spital si altul. Incercau sa tainuiasca fata de el pe cat posibil toata aceasta grea incercare, dar pe masura ce timpul trecea si sperantele cele dintai, ce-ti dau puterea sa lupti, ostenisera, izbuteau din ce in ce mai putin sa ascunda de cel mic faptul ca in viata lor se insinua, hidos si tentacular, o caracatita apartinand unei specii necunoscute lor pana atunci.

N-ar fi putut spune cu precizie cand s-a nascut in el toata ura pe care acum o simte ca-l locuieste pe de-a intregul. O ura pe maica-sa din toate puterile lui, cu fiecare fibra, si inca toata aceasta ura ii parea ca nu-i de-ajuns spre a-i ostoi intreg naduful adunat in suflet!

Maica-sa, o femeie inalta, robusta si carunta de multi ani, sa tot fi avut in jur de 60 si ceva, era vaduva de ceva vreme, de cand barbatul i s-a stins in somn, rapus de un infarct. Moartea asta neasteptata zgaltaise un pic familia, dar nu intr-atat incat sa-i strice rosturile, fiindca oricum, inca de cand erau mici, el si cu sora-sa, Angelica, si-o aminteau pe ea, pe mama, ca fiind spiritul tutelar al casei. Ea dadea tonul cam la orice se facea si tot ea era cea care ducea pe umeri greul intregii case.

La inceput (si asta pentru multa, foarte multa vreme) ii vedea pe al lui ca pe niste icoane, doi oameni buni de pusi in rama si alta nu, pana intr-atat era de locuit de imaginea asta despre parinti pe care ne-o facem inca dintru inceput si pe care lumea in care traim si tot felul asta in care suntem educati sa vedem si sa gandim ne-o intretin mereu, pentru ca „asa se face” si „asa-i bine si frumos”.

Mai apoi, cam de cand a inceput sa gandeasca totul cu mintea lui si sa-si puna niscaiva intrebari, a inteles ca taica-su era oleaca prea violent si cam betiv, iar maica-sa, un fel de victima ce-si facuse insa din suferintele astea domestice un fel de virtute si treptat, in ani, se transformase intr-o muiere careia-i parea ca-i deasupra tuturor tocmai pentru ca fusese incercata de soarta si-n baza astei „superioritati” devenise sfatoasa peste masura si ingust – credincioasa, cumva pe masura mintii si priceperii ei, de om care nadajduia ca in credinta isi va gasi nu izbavirea de propriile-i pacate si vini, ci pedepsirea neintarziata (caci doar era promisa!) a celor de-i gresisera ei vreodata.

El nu impartasea felul asta de-a gandi credinta, insa pe el nu-l intrebase niciunul dintre ai lui vreodata despre toate astea, atunci cand, inca destul de fraged fiind, maica-sa a decis ca izbavirea pentru ea si neamul ei poate veni numai si numai daca or incepe sa bata cu osardie calea catre o alta biserica decat cea in care apucase sa deschida ochii asupra lumii. Mai aproape de casa lor, la doua sau trei strazi, maica-sa aflase o biserica pocaiasca, la care incepuse sa mearga, mai intai numai ea si poate doar din curiozitate, mai apoi ii dusese si pe ei, pe el si pe sora-sa, iar apoi, intr-un final, reusise sa-l tarasca si pe taica-su, fiindca una dintre femeile ce mergeau acolo ii povestise intr-o duminica cum Dumnezeu il vindecase pe omul ei de bautura in numai vreo cateva luni, dupa ce ascultase marturiile unui pastor venit de nu se stie unde…

Cum maica-sa parea ca isi hraneste golurile din suflet cu vorbe de-astea de marturie si cum in fiecare duminica, la amvon, cineva marturisea, cam cu emfaza, ii parea lui, despre cum Dumnezeu lucrase intr-un fel sau altul in viata lui, oferindu-i cumva pe tava mantuirea (trebuia doar sa se caiasca adanc pentru toate vinile adunate in trecut!) si dreptul de-a accede in Vesnicie invesmantat intr-o mantie tesuta cu fir de aur si de purpura, parintii lor au decis impreuna (mai mult maica-sa decat taica-su, dar…se cheama ca impreuna!) ca poate pentru ei nu-i totul pierdut, ca inca mai au o sansa la Viata de Apoi si, in felul asta, munciti brusc de gandul la cum va fi aratand posteritatea lor si temandu-se pesemne de o prea lunga si chinuitoare vesnicie, ca biserica asta-i calea de urmat pentru familia lor , fiindca acolo unde vor merge fratii lor de credinta vor merge si ei, iara daca acestia puneau marturie in fiecare duminica ca Acolo unde se vor duce e taramul bucuriei nesfarsite in sanul lui Christos, atunci inseamna ca asa este si asa va fi…trebuia doara numa’ pentru asta ca taica-su sa se lase de bautura, fiindca ea, bautura, ii indeparta de la buze paharul cu ambrozie si nectar, iara maica-sa trebuia sa vie acolo, la biserica, duminica de duminica, dimineata si seara, impreuna cu ei, si sa dea marturie si altora, necunoscuti, despre neajunsurile din viata ei trecuta si despre dragostea de-acum a lui Dumnezeu…

Intreaga aceasta metamorfoza, pe care el nu o putea pricepe pe de-a intregul, s-a petrecut sub ochii lor, ai lui si ai sora-sii, Angelica. Lui ii parea ca e ceva putred si nestatornic la mijloc, prea fusese facut in pripa si fara o temelie solida, dar Angelica parea sa fi gasit si ea ca-i izbavitor tot parcursul asta care-i aducea in fiecare duminica pe o bancuta, alaturi, pe ei doi, asezati intre cei doi parinti, ascultand predicile pastorului si cantand cantece de slava spre gloria lui Dumnezeu.

Parerea lui era ca toate astea nu fac decat sa-i procure sora-sii iluzia ca au si ei o familie maaaaare si solida si…., caci aici unde incepusera sa mearga cu totii cu regularitate de ceasornic toti isi spuneau intre ei frati si surori si toti se imbratisau la plecare si se sarutau pe obraji, adica asa cum ei nu ii prea vazusera pe ai lor facand niciodata.

In scurta vreme, taica-su, cooptat sa faca parte din ceva comitet bisericesc, a abandonat patima bauturii si a devenit un fervent propovaduitor al adevarurilor noi ce i-au fost revelate. Nu isi abandonase deloc caracterul violent, nici fata de el, nici fata de sora-sa si nici fata de maica-sa, doar ca isi convertise cumva violenta asta intr-o forma oleaca „superioara”. Devenise, adica, mai putin violent fizic si mai violent in limbaj. Unde mai pui ca dobandise o anume forma de violenta a opiniilor, mai cu seama a alora de pa taram religios, opinii pe care si le sustinea cu temperament si inversunare, cu privirea incruntata si pumnii inclestati, cu o fervoare pe care el nu o intelegea, nu o impartasea si despre care avea impresia ca nu are nimic de-a face cu ideea de a fi credincios si bun crestin.

Taica-su murise, asadar, pe neasteptate, insa cel mai probabil incredintat launtric ca are in buzunar pasaportul catre Rai si patalamaua de mantuit. Maica-sa lasa sa se inteleaga ca toate astea i se datorau ei (nu, nu si moartea subita a barbatului ei, aia pesemne ca se intamplase din voia lui Dumnezeu, ca sa il pedepseasca pe el pentru anii in care Ii fusese neascultator Lui si o povara ei, pentru anii in care bause si nu daduse ascultare Cuvantului – cam asta era explicatia ei…) si ca bine ca fusese ea indeajuns de perseverenta incat sa il duca cu insistenta si la-nceput cu de-a sila la biserica, fiindca astfel ii fortase un pic mana si ii negociase, pe muchie de cutit, sansa la mantuire…

Simtea ca o uraste pe maica-sa pentru aceasta intelegere stramta a lumii, iar ura asta se intetise si mai tare in duminica imediat urmatoare mortii lui taica-su, cand, la slujba de dimineata, nici nu fusesera intrebati de consimt sau nu la asta, ci fusesera pusi de-a dreptul sa dea glas unui cantec de slava spre a multumi lui Dumnezeu pentru incercarile pe care El li le-a scos in cale, spre-a le proba in felul asta taria in credinta.

Nu-l iubise cine stie cat pe taica-su, dar nici nu ii era indiferent faptul ca, dintr-odata, acesta nu mai este si nu-l va mai vedea…pentru totdeauna (caci lui ii venea destul de greu sa creada ca se vor mai intalni odata,candva, in Vesnicie, pe cararile nestiute ale Raiului si-atunci…inseamna, in talmacirea lui, ca despartirea-i pentru totdeauna, iar privite lucrurile asa, ii parea ca-i o lipsa de reverenta din partea lui sa dea glas unei slave desarte si mincinoase fata de un adevar care pentru el nu era tocmai adevar si intr-o imprejurare in care el ar fi ales mai degraba sa se ascunda, pudic si nelamurit pe de-a intregul, in spatele tacerilor grele cu care intampini indeobste taine nepatrunse cu mintea ori cu sufletul …)

N-a fost sa fie insa asa, pentru ca Biserica, masa aceea amorfa si tentaculara, parca, de frati si surori, Biserica, deci, era in asteptare si maica-sa si-a ridicat ascutit si strident vocea deasupra multimii, intonand un imn pompos, dar altminteri absurd si teribil de inadecvat, despre lauda si marire si intalnire si vesnicie si slava si incercare si viata si multumire. S-a simtit oleaca rusinat sa i se alature la refren si a facut-o mai mult pentru ca sora-sa il strangea puternic de mana, implorandu-l prin gesturi sa faca si el asta, in timp ce doua lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji…

Rusinea asta, fata de sine mai intai de toate, nu i s-a mai potolit insa pentru multa vreme de atunci incolo si a purtat-o in suflet, fara sa o mai zgandareasca, de teama sa nu i se infatiseze iarasi la suprafata toate puroaiele neintelesului.

O vreme, intamplarea i se indepartase in memorie, si asta pana cand a dat peste ei necazul cel mare cu nevasta-sa, cu boala si cu toate incercarile de-a o vindeca si care nu doar ca ii parea ca dadusera gres, dar o secatuisera pe ea de toate puterile si o facusera atat de fragila si de vulnerabila cum el nu o vazuse niciodata si cum nu se pricepea sa o ingaduie in preajma-i, tocmai pentru ca asta si admirase mult dintru inceput la ea, echilibrul ei si aparenta, pasamite, de invulnerabilitate, amestecate intelept cu o feminitate bine dozata si bine stapanita, care nu doar ca o indeparta in imaginatia lui de maica-sa, dar o chiar aseza la polul opus ei, lucru care pentru el era mai mult decat bine-venit, intr-un chip aproape inconstient si cu siguranta nu pe deplin inteles.

Acum, cu toata aceasta schimbare, lucrurile se ingreunasera mult, caci avea de infruntat doua necunoscute: boala si bolnavul, omul pe care il vedea si il percepea ca fiind nevasta-sa si mama copilului lui, femeia pe care o iubise mult, enorm de mult atunci cand se luasera, dar care acum ii devenise cumva o necunoscuta ce gazduia in sine bomba asta cu ceas al carei moment de declic le era dificil sa il estimeze si in fapt nici nu se preocupau de acest aspect, caci in astfel de momente alegi sa te minti pe tine cat poti de mult si sa amani confruntarea finala cu adevarul si sa…negi si sa te negi si sa…traiesti intr-o forma de uitare vecina cu blestemul insomniei…

N-ar putea spune cu precizie cand, pe fondul acestui zbucium al lor, s-a isinuat intre ei, la fel de had si de perfid ca in cazul dintai, spiritul maica-sii. Ea si „vestile” ei despre mantuire, ea si povestile ei revelatoare despre sensul vietii, ea si adevarurile ei de granit, convingerile ei de neclintit si intregul retetar care lui ii suna cunoscut, dar care pe ea, fragilizata cum era, au prins-o pe picior gresit, caci nu a fost nevoie de prea multe insistente pana sa o vada ca se cere, intr-un exercitiu suprem de vointa, sa fie ridicata din pat duminica de duminica, spre a fi dusa la Biserica, pentru a se convinge de acolo ca pentru ea mai e timp, ori daca chiar nu mai e si nu mai e, atunci cu siguranta ca inca mai e Speranta, mai e ceva ce poate fi facut…spre a-i usura despartirea de viata, dar nu asa, de viata privita la modul abstract, ci de viata asta concreta, in care ea, medic fiind si oleaca mai informata decat multimea de oameni de rand la fel de greu incercati ca si ea, in care ea, zic, lasa in urma un copil ce abia numara 6 ani si un pic si un sot, cu care inca se iubeste si niste parinti si…niste planuri de viitor (vise?), daca e sa impingem caruta cugetarilor pana intr-acolo incat sa devenim nitel prea…analitici decat s-ar ingadui sa fim in astfel de momente…

N-ar putea spune nici cand influenta maica-sii asupra ei a devenit atat de puternica incat sa o convinga sa se prohodeasca singura in fata intregii adunari de oameni si sa-si cante, dureros si chinuit, imnul de slava a Vietii ei de Apoi, sub privirile (fals) compatimitoare ale acestei imense familii atat de eterogene incat semana mai degraba cu un trib adunat la un loc pentru ca mai intai sa invoce spiritul unei zeitati si mai apoi sa-si desemneze cinic, din randurile lui, jertfa de viu si de ars pe rug, spre a o pune sa-si cante singura prohodul si spre-a o mistui la final, dar nu in flacarile cinstite ale focului, ci sub focul arzator al unor priviri mincinoase si sub blestemul de temut al unor buze ce rostesc cu compasiune „pacat!”, in timp ce gandul le zboara cu desavarsire la altceva, poate la grija zilei de maine a fiecaruia, poate la masa intinsa de duminica de-acasa, poate la faptul ca Ea, Zeitatea, a mai ales spre a fi sacrificat pe unul dintre ai lor, dar si de asta-data s-a nimerit sa nu fie el acela, ci altul…mereu altul…

Ea, sotia lui, si-a cantat prohodul in chip lucid si umil, sugrumat de durere, si cu toate astea senin si smerit, cu vreo doua luni inainte sa inchida ochii…A facut-o in fata intregii multimi adunate acolo, fara a mai aduce apoi vorba vreodata, in scurtul ragaz ce le-a mai ramas impreuna, despre asta. Iar maica-sa se ridicase in picioare, o cuprinsese in brate, sufocand-o parca cu aceasta imbratisare, cu atat mai grea cu cat era mai fatisa, in timp ce privirea ei stralucea  nu de intreaga duiosie care i s-ar fi cuvenit nevesti-sii pentru durerea incercarii asteia timpurii si nedrepte care apasa asupra umerilor ei mici si de-acum coplesiti, si cuprindea parca intreaga biserica, de jur imprejur, infruntand cu trufie – asa i s-a parut lui atunci, pe loc – privirile celorlalti si parand a rosti prin gesturi, de dincolo de cuvinte: „Inca un convertit isi intoarce, iata!, datorita mie, fata spre Vesnicie” .

Nevasta-sa se stinsese, greu si dureros, in saptamana care a trecut, miercuri. Duminica asta au mers, ca de obicei, impreuna, la biserica. La final, maica-sa s-a ridicat in picioare, dreapta, semeata, asteptand parca laude pentru virtutile ei. Preschimba atat de lesne suferinta lor intr-un spectacol, durerea in virtute si toate astea in cantec incat lui i se facu brusc teribil de sila. Ea paru ca nu vede toate astea, atat era de preocupata sa faca din trecerea Dincolo a nevesti-sii o reprezentatie cat mai consonanta cu versurile imnului pe care il intona emfatic. Era vorba in el despre mantuire (iar?), despre convingerea ca lumea de dincolo-i mai buna si mai frumoasa decat lumea asta in care vremelnic ne este dat sa locuim, despre faptul ca suferinta te purifica si te invesmanteaza in slava, despre deplina realitate a lui Dincolo in raport cu efemeritatea Aici-ului, despre bucuria intalnirii fata in fata cu El, Cel care ne-a creat, despre fiecare in parte si despre toate astea la un loc…

Si toate, toate astea sub privirile stinse si alunecate cumva in gol, intr-un dor etern, ale lui, ale baietelului lor, ale baietelului lui, de-acum, de doar sase ani si un pic…

S-a ridicat in picioare la refren si a inceput sa cante si el, alaturi de sora-sa Angelica, aceleasi versuri pe care le canta si maica-sa. Canta cu ura si cu inversunare, canta cu gandul la ceea ce avea sa infaptuiasca si la ceea ce avea sa il astepte dupa asta. Nu, adica nu canta, nu!, el urla, isi urla dezgustul si neintelegerea si neputinta…Doar ca tuturor celor adunati acolo, sub acelasi acoperis cu el, li se parea, masurand adevarul cu aceeasi masura stramba si ingusta a maica-sii, ca el canta cu patos si traire, si-si dadeau unii altora coate si-si spuneau incet, ca  pentru sine: „saracul”! si-n gand: „bine ca n-am fost eu sau vreunul de-al meu in locul lui, in locul lor!”

Urletul asta l-a purtat cu sine in gand pana acasa, si tot el, urletul, l-a insufletit atunci cand a pus mana pe cutitul cel mai ascutit care i-a stat la indemana si-a silit-o pe maica-sa sa cante, sa cante cu tarie si entuziasm si credinta, sa cante cu bucurie si nadejde, cu deplina incredintare, aceeasi cantare pe care ea i-o alesese nevesti-sii spre invatare cand a fost sa fie sa-si prohodeasca singura, si-apoi, in timp ce-i cresta degetele unul cate unul  si in timp ce ii scrijelea obrajii si se pregatea sa ii scoata ochii (ochii, da, ochii, spre-a nu mai vedea in jur ceea ce nu se pricepea sa inteleaga si-a nu mai talmaci stramb, preschimband, convenabil pentru intelegerea ei ingusta si pentru orgoliul ei nemasurat, intelesuri grele si… de neinteles, ce tin de cand e lumea asta zidita), o obliga sa cante pe mai departe cantecul acesta din urma, cel din aceasta duminica dimineata, cel cantat cu osardie in fata copilului lor, in fapt – numai al lui, de acum,  in fata puiului astuia de om ce venea din strafundurile lui, din carnea lui, din sangele lui si fata de care simtea in el o datorie, una mai mare decat fata de el insusi, una mai mare decat fata de insasi memoria nevesti-sii, care, sarmana de ea, oricum se dusese, iar cale de intoarcere pentru ea el unul nu isi mai putea inchipui, dar care ii incredintase inainte sa plece, pentru vesnicia intreaga, sufletelul acesta ce venea din ei doi, amandoi, dar si de undeva, de dincolo de ei, din neintelesurile acelea mari si nepatrunse pe care doar maica-sa, cu trufia aluia de se afla pe-un drum gresit, le pangarise, clamandu-le indelung si zgomotos, parandu-i-se astfel ca-i sunt mai aproape, ca le poate atinge cu varful degetelor, cand in fapt, in ochii lui, nu facuse altceva decat sa le siluiasca insistent si repetat…

Acestea toate fiindu-i vii in minte, isi continua si el cantecul-urlet, amestecat cu urletul  maica-sii…Nu mai distingea prea bine ce se intampla, nici ce-i in jur nu vedea si nici nu mai auzea prea bine, dar parca, de la o vreme, glasul maica-sii dobandise in el ceva autentic (a-u-ten-tic!!!- iar asta pe el parca il bucura! ori lui asa i se parea, in acest cosmar care se intampla sa fie si al lui… ), disperat – animalic, iar din tipat si urlet se stinsese treptat intr-un icnet care se auzea din ce in ce mai rar…din-ce-in-ce-mai-rar…din-ce-in-………ce-maaaaaaa……. Iar el isi prohodea siesi, uniform si domol, in continuare, cresta si prohodea pe mai departe si slavea Neintelesul devenit inteles sub privirile lui si in mainile lui…Caci ei nu ii (mai) canta deloc de-acum, ca-si cantase ea indeajuns de-a lungul vietii, cat sa-i fie pentru toata moartea si pentru toata vesnicia care va urma si pentru mai ceva…

Iar acum, asa cum statea la masa, cu capul sprijinit de tablia de lemn si cu bratele atarnandu-i inert pe langa corp, arata el insusi ca o pasare ucisa.

Insa daca l-ai fi vazut  in multime, doar daca l-ai fi vazut in multime, n-ai fi zis despre el ca este un om invins, chiar daca el se simtea ca atare…