Alina

Scriu prost si ezitant, scriu la prima mana, dar tocmai asta-i, cred, farmecul si deosebirea blogului, ca poti fi martor la evolutia propriului scris si-l poti lasa, fara sfiala, sa curga cum ii vine lui la indemana, cum se-ntrupeaza din omida, in forme fluide si transparente, fluturele.

Vreau sa iti istorisesc  povestea asta, asa cum vine ea…

Pe Alina am vazut-o intaia oara intr-o seara de septembrie, pe la ceasurile zece, pe un peron de gara.

Avea acel aer de feminitate dezlantuita pe care numai femeile foarte sigure pe ele il pot avea. I-am remarcat mai intai  carliontii rebeli si rosii ca flacara si sipca lunga, foarte lunga, din care scotea cu dezinvoltura rotocoale de fum…

Alina avea in atitudine ceva din ceea ce eu mi-as fi dorit sa fiu si nu eram.

Privind-o, nu puteam sa nu mi-o imaginez in ipostaze provocatoare, languroase, iar gandurile acestea ma jenau cumva, caci nu faceau decat  sa zgandareasca niste subiecte care pentru mine atunci erau tabu si asa aveau sa ramana vreme indelungata de atunci incolo.

In mintea mea, gasisem ca seamana izbitor de bine cu poetesa Nina Cassian, iar gandul acesta imi complica si mai mult rationamentul , caci la fel ca ea, Alina era frumoasa fara a fi frumoasa si, intr-un chip inexplicabil, foarte feminina, desi aducea mai mult a barbat decat a femeie daca o priveai din profil, cu nasul ei acvilin, cu trasaturile ei aspre, cioplite parca in piatra, carora doar conturul foarte carnos al buzelor le adauga o nota de senzualitate extrema, caci ele plesneau de-atata rotunjime si, asa cum se iteau deschise inspre noi, umede si obraznice, dezvelind niste dinti albi si frumos aliniati, iti venea sa le musti, salbatic si necrutator, cum musti un mar ionathan, sa-i smulgi in acelasi timp si parfumul si seva si sa-l faci sa trosneasca a carne frageda ucisa de un alint perfid.

Hotarat lucru, Alina era tot ceea ce eu nu eram si asa avea sa ramana pentru totdeauna, ma gandeam eu, caci eu imi ratasem, parca, sansa la feminitate si, in ne-iubirea mea fata de mine, impartasita de fiecare fibra a trupului meu, ma detestam si ma culpabilizam napraznic si ma simteam stinghera pe acel peron de gara, care ma scosese in calea unei asemenea femei, incat imi venea sa-mi dizolv umilinta in apele tulburi ale unei prea adanci si tulburatoare  admiratii.

Alina nu parea sa ia in seama toate astea, caci era ocupata cu sine. Stralucea. O imagine aproape cinematografica, pe care eu mi-o proiectez pe ecranul mintii in sepia. In tot cazul, un decupaj care mi-a ramas intiparit in minte pentru totdeauna, ca o scena dintr-un film clasic: ea, mustind de-atata senzualitate si degajand erotism in note de mosc si de garofita salbatica, pe un peron aproape pustiu si murdar, de gara de provincie, cu un tren de navetisti alaturi si maculata cumva de lumina murdara si obosita, galben-portocalie, a felinarelor din tavanul adapostului pentru calatori.

Mirosea in jur a ulei ars si a fum innecacios, amestec intre fumul de tigara Carpati si aburii locomotivelor de manevra. Toate astea insa nu faceau decat sa sporeasca erotismul, asa cum se amestecau ele cu mirosul greu, de lemn masiv, al moscului.

Siluete fara contur precis, facute parca in acuarela, imbracate in salopete albastre, treceau incovoiate pe langa noi, plutind prin aburul laptos al inserarii. Siluetele astea pareau ale unor stafii, ale unor animatori – parte din recuzita, atat imi pareau de impersonale. Ori poate ca asa le percepeam eu in raport cu Alina.

Cate un trecator isi lipea de ea, pofticios, privirea, iar atunci, in momentele astea, Alina inflorea, parca, prinzand sa toarca precum pisica, devenea calina si inca si mai ispititoare, adica exact asa cum mama ma invatase ca o femeie la locul ei nu se cuvine sa fie…Alina era insa altfel. Si mai femeie de atat nici ca imi puteam imagina!

Alina radea mult si in cascade, vorbea tare, iar glasul ei, aproape la fel de masculin ca si chipul, avea un anume tremolo si o raguseala care te incita, cum au vocile multor fumatori patimasi. Iar cand vorbea, agita aerul din jur cu miscarile ascutite ale bratului care purta dezinvolt sipca ei lunga, cum isi poarta dirijorii bagheta, spre a modula ecourile unor ritmuri interioare stiute pe de-a intregul numai si numai de ea.

In fata Alinei, barbatii aveau o insemnatate variabila, aveam sa constat mai tarziu, iar asta depindea de starea ei de spirit si de priceperea masculului de a-si exersa puterea de seductie, prin strategii si urzeli complicate, ce luau in calcul stiinta de-a domina, abil si cu o usoara cruzime (atata doar cat sa fie incitanta) femela, ca pe o prada, dar si alte artificii ce tin de arta jocului felin.

Pentru ca, am uitat sa spun asta, dar ochii Alinei semanau cu ochii de pisica, si erau de un verde – smarald, cum imi inchipuiam eu, nu stiu de ce, ca trebuie sa fi fost si ochii fetitei din Vrajitorul din Oz.

Alinei nu prea parea sa ii pese de cei din jur mai mult decat ii pasa de sine, iar asta eu gaseam ca e fascinant, cata vreme reprezenta, iar si iar, exact opusul a ceea ce eu sunt. Asa cum eram, imbracata anost in negru, puteam trece lesne drept calugarita, in cel mai bun caz, sau drept insotitoare de drum, responsabila cu grijitul bagajelor si vegheatul somnului Alinei, cat sa nu calatoreasca singura pe timp de noapte in trenuri murdare si pustii (desi nici una dintre variante nu parea sa ii repugne Alinei, care se pricepea foarte bine sa gaseasca farmec si-n mizerie si-n pustiu. Unde mai pui ca mizeria si pustiul o incitau, si-o faceau sa capete un fel de frison, al carui erotism eu nu-l puteam pricepe, caci mintea mea fusese dibaci indepartata de la asa „rele aplecari”, intr-o tentativa facuta pesemne spre-a zamisli din mine non-femeia perfecta ori, inca mai rau de-atat, femeia cu vocatie de guvernanta din romanele desuete de capa si spada.)

Mi-o amintesc si acum pe Alina, in cel mai mic detaliu, asa cum statea ea invaluita in fumul tigarii ei lungi, cu sipca maronie, al carei contur imita o silueta masculina, in mana. Alina sorbea cu nesat din tigara, iar mie, asa chircita cum eram sub povara admiratiei mele imense, mi se parea ca ea soarbe astfel nu fumul ce se scurgea transparent si languros din tigara aprinsa, ci seva fecunda din acea silueta torsionata de barbat, ajuns parca obiect de ritual pagan in mainile Alinei. Ea avea priceperea asta cumva vrajitoreasca, pe care eu n-o aveam, de a-i secatui pe barbati de intreaga lor vlaga, spre a-i reda apoi vietii lor de dupa Alina un pic…altfel, ca rotite ale unui mecanism defect, intr-un balet somnambulesc facut de-un Casanova expirat.

Alina avea mai mereu pielea bronzata, ciocolatiu-aurie, ca mierea de padure ori ca oamenii – statuie ce vegheaza calmul implacabil al piatetelor venetiene,  si aducea cu sine ceva din aerul sarat al Balcicului sau al lui 2 Mai, iar asta in mintea mea o aureola cu un exotism fara seaman, pentru ca asa hranita cu silabe cum ma aflam, doldora de imagini si mustind de cuvinte, mi-o imaginam pe Alina ca pe un Alexis Zorba in fusta, dantuind dezlantuit pe o plaja pustie si incinsa, mirosind a alge, in binecuvantarea insangerata a unui apus de Soare. Iar pentru mine asta reprezenta supremul dar de libertate pe care i-l puteai smulge vietii, insa nu asa, delicat, ca si cum asta ar putea veni de la sine, ci cu bucuria un pic patimasa, un pic vinovata a copilului prins la furat cirese in straini.

Ani de-a randul, Alina a fost temnita mea si cheia temnitei mele, ca intr-un blestem. La amintirea fumului ce prelungea tigara ei imi exorcizam sufletul de pretinsii demoni interiori si-atat devenisem  de superstitioasa, incat imi inchipuiam ca, daca o pierd pe Alina, imi voi pierde linistea, caci mugetul dinlauntrul meu va pune stapanire pe mine, ca ecourile unei pesteri in care te-mbeti de sunetul asurzitor al pasilor proprii. Si atunci am inghitit cheia temnitei, spre-a nu o rataci cumva, si am avut asa, ca o intuitie, ca nu tot ce-i carne arde cu flacari mistuitoare si atunci, in clipa aceea, m-am dezlegat cumva de Alina, iar ea s-a indepartat, topindu-se ca un fum, dar ma mai bantuie inca, zambet fara chip, cu dintii albi dezgoliti, ca si zambetul pisicii din povestea Alisei in Tara Minunilor.

Iar acum, cand scriu toate astea, simt ca incep sa ma vindec incet-incet de ea, caci pentru multa vreme Alina a fost pentru mine ca o boala al carei leac nu ma pricepeam sa il aflu si pe care am purtat-o asa, pe picioare, fara sa pot sa o alung, dar si fara sa pot sa mi-o apropii.

Azi, cand din ea nu a mai ramas decat scrumul tigarii ce-a ars atunci, Alina ma bantuie inca, fiindca asa cum altii s-au insotit in viata cu neamurile ori cu prietenii, eu m-am insotit cu ea, care, in chip paradoxal, era eu fara sa fie eu, cum iti este apropiat ceva ce nu esti si nu vei fi niciodata, dar pe care il poti asimila cumva, caci ii poti pipai conturul cu pseudopodele mintii, pana cand din necunoscut devine al tau, intr-o bizara forma de manifestare a fagocitozei , care este viata insasi si cheia oricarei deveniri. Dar asta aveam sa inteleg tarziu, mult mai tarziu. Candva. Dupa Alina.

Advertisements

19 thoughts on “Alina

  1. Alina ta poate fi un personaj foarte bun, dar nu te margini doar sa o admiri de la distanta. Daca trebuie, dupa primele paragrafe, impunge-o cu batul, arunca cu pietre in ea, cere-i un foc, fa-o sa miste, sa reactioneze, sa fie mai mult decat o imagine vazuta intr-o gara.

    • A, am uitat, mai am o intrebare la tine, pentru atunci cand iti va ingadui timpul sa-mi raspunzi: care gasesti ca sunt viciile de fond ale scriiturii mele? Nu gasesti maniera de abordare ca fiind oleaca mult prea…feminista? Ma refer cumva, nu stiu cat de nuantat si de explicit, la acea maniera de abordare care poate face, in chip nedorit, as zice eu, din scriitura unei femei o scriitura de nisa (care targeteaza in primul rand publicul feminin)
      Nu ma pricep sa ma exprim acum mai explicit de atat, dar mizez pe intelegerea ta si sincer, chiar ma intereseaza o parere venita dinspre tine, intr-o abordare care te reprezinta atat de bine: cea directa, transanta, fara menajamente, ca un bun manuitor al bisturiului vorbelor cum te gasesti.
      E poate cu atat mai importanta parerea ta cu cat tu esti poate printre putinele reprezentante ale manuitoarelor de condei careia ii izbuteste foarte adesea o scriitura virila, puternica si sugestiva, fara sa recurga la artificiul inutil sau la trocul lipsit de fair-play cu metafora.
      Nu mai dezvolt subiectul acesta, am facut-o pe larg atunci cand am scris despre izbanda Doamnei de Pian si despre sensibilitatea etalata exacerbat din Cu Flori si Lumina Intuneric. 🙂
      Eu am cautat atunci sa pun degetul meu pe ceea ce mi se parea ca (poate fi) o rana…dar oare nu comit in scrisu-mi acelasi gen de etalare, soldata cu acelasi gen de neajunsuri? Hm?! Ce crezi, Diana draga?

      • Auuuuuuu! Formul tau cu fire de conversatie mi-a mancat comentariul :((((((

        Dar sa vedem ce recuperez din amintire. Am lasat sa treaca ceva timp de la ultimul comentariu sperand sa am, cand revin, mai mult de citit de la tine, ca sa pot sa-ti spun o parere mai “ancorata in concret”. Dar vad ca nu mi-a mers stratagema…:) La subiect, nu-mi pare ca etalezi “sensibilitate exacerbata”, nu. Problema pe care o vad acum (si ea tot mai de natura feminina as zice) e o oarecare teama de expunere (a ta, dar cu asta ingradesti personajul) si o tendinta de a explica cititorului tot-tot si de a-i zugravi scene mai degraba decat a-i arata o frantura de realitate.

        Si e irelevant daca personajele sunt “de autogara” sau inculte – tot ce conteaza e sa fie bine facute. Eu zic sa scrii mai mult, si-om mai discuta 🙂

  2. Bine ai trecut pe aici, Diana draga!

    Am sters rubrica About pe moment (multumesc ca mi-ai atras atentia!), imi va lua ceva vreme sa ma imprietenesc cu meniul wordpress-ului, ma infurie mereu ca traduce automat din varianta de meniu cu informatii in limba engleza in romana si, in maniera GoogleTranslate, ma trezesc tot timpul cu niste enormitati scrise pe ecran, de resusesc cu greu sa ma dezmeticesc si sa apas din nou pe Show original, ca altfel nu-i chip…nu stiu, poate gresesc eu pe undeva, ori poate ca astea-s “beneficiile” unei platforme free.

    Deocamdata am optat sa sterg, imi vine destul de peste mana sa vorbesc…nu stiu ce in cateva cuvinte despre mine, parc-as fi la scoala la ora de dirigentie 🙂 Voi cauta insa in timp sa introduc acolo o mica prezentare, imediat ce ma mai familiarizez oleaca cu toate chestiile astea ce-s noi pentru mine.

    Acum despre lucrurile mai importante. Da, Alina trebuie facuta sa traiasca, sa interactioneze si, cel putin in intentia mea initiala, asa stateau lucrurile. Am ales insa pentru inceput sa o schitez asa, ca sa nu pierd ideea personajului ei. In afara de asta, imi vine destul de greu sa ma incumet pe terenul primejdios al dialogurilor, de teama sa nu stric totul. Voi incerca insa sa fac asta ca exercitiu si voi reveni, caci sunt curioasa de parerea ta. Daca iti mai amintesti tu, in chiar primul nostru schimb de replici de pe blogul tau, am mai dialogat noi pe tema asta referitor la povestirea ta, cea cu Aroma dintr-o cafenea. Atunci, tie nu ti-a prea izbutit dialogul. Ulterior, insa, cand cu povestea despre tanarul scriitor, ti-a iesit mult, mult mai bine.

    Eu nu am indraznit inca sa ii incredintez Alinei vreun dialog. De teama – o marturisesc cu sinceritate. Voi incerca insa. Promit. Stiu ca ii datorez asta personajului, pentru ca altfel va ramane un personaj de tablou, iar nu un personaj de povestire. Acum, Alina e cumva bidimensionala, asa cum sta ea incadrata intr-o rama. Daca va izbuti sa treaca de proba dialogului, ea va capata adancime, va deveni ca mine, ca tine, o faptura in minimum 3 dimensiuni. Sau nu.

  3. Şi eu am o sugestie. Începe să scrii cu diacritice. Textul este mult mai greu de citit aşa, cel puţin unele cuvinte. Iar a scrie cu diacritice este foarte uşor şi dacă te obişnuieşti de la început să o faci, va deveni ca o a doua natură pentru tine.

    Legat de Alina, cam de autobază erotismul ăsta, cu miros de ţigară, cu trenuri murdare şi pustii, etc. Apoi, cred că descriind acest tablou ai creat un paradox. Personajul principal (care relatează totul) este, la fel ca în articolul precedent, incapabil de a-şi depăşi condiţia. Nu se transformă (e adevărat, puţini o fac vreodată), nici măcar nu are în el semniţele schimbării. O percepe pe Alina, cumva reuşeşte să simtă viaţa pe care o trăieşte ea, dar acest lucru o face (pe povestitoare) să se închidă şi mai mult în ea. “Asimilarea” Alinei este anormală, pervertită: în loc să devină ca ea, povestitoarea îşi creează o obsesie pentru ea. Nu văd cum poate evolua mai mult relaţia dintre cele două personaje: o scenă cu dialog şi care să o implice pe Alina într-un mod în care trăsăturile ei feminine să fie puternic evidenţiate ar fi puţin verosimilă, cel puţin din prisma povestitoarei, deoarece atunci când înţelegi că cineva este foarte inteligent, eşti şi tu într-o anumită măsură inteligent, cel puţin într-o stare latentă. Dar povestitoarea nu este.

    Fireşte, textul nu e rău din punct de vedere literar, dar am vrut să-i punctez defectele (conform opiniei mele). Încă o dată, spun asta ca un simplu cititor, fără nici un fel de calificare de a critica pe cineva. Take is as that.

    Să nu uiţi de diacritice.

  4. Draga Lotus,

    Nu stiu exact in ce maniera anume te-ai fi asteptat sa raspund mesajului tau, asa ca sper sa nu cumva sa te dezamagesc…
    Sigur ca exista atatea posibilitati de interpretare a unui text, cati cititori are textul respectiv si, prin urmare, atatea personaje, cate chei de lectura.
    Din perspectiva aceasta evaluate lucrurile, lectura ta e una perfect posibila si, prin urmare, nu pot face decat sa iti multumesc pentru timpul acordat, atat pentru lectura, cat si pentru semnalarile tale, pe care, asa cum e si firesc, le primesc fara suparare, incrancenare ori dusmanie!
    Foarte bine ai facut ca mi-ai semnalat defectele textului, in opinia ta. Criticile nu pot fi altfel decat constructive!
    Tu esti un cititor, iar opinia ta imi poate servi drept provocare pentru a incerca sa construiesc pe mai departe ceea ce si eu inchipui / creionez in minte referitor la Alina. Voi cauta, pentru viitor, sa o fac pe Alina sa vorbeasca si te voi ruga, atunci cand incercarea va fi fost facuta, sa opinezi asupra ei.
    Dintr-o anumita perspectiva, sa stii, eu nici nu cred ca exista cititori simpli si cititori…mai putin simpli, exista pur si simplu cititori. Eventual onesti sau mai putin onesti, dar asta e o alta discutie si tine exclusiv de maniera de raportare a cititorului la text decat de alte considerente de ordin personal.
    Voi incerca de acum incolo sa scriu cu diacritice, permite-mi doar ragaz inca vreo 2-3 zile, pentru a putea sa ma exersez un pic in indeletnicirea asta pe care, e drept, in chip gresit si motivata fiind exclusiv de comoditate, am abandonat-o acum vreo cativa ani.
    Si nu, nu consider neaparat ca nu ai calificarea de a-ti rosti opiniile! Cu totii putem opina pe un subiect sau altul, e unul dintre multele beneficii pe care ni le pune cu generozitate la dispozitie internetul. Iar parerile tale imi sunt de folos, pentru ca ma ajuta sa merg cu un pas mai departe!
    Multumesc, asadar, Ioana.

    • Se scrie “diacriticEle”. Nu diacriticile, ca nu-s un fel de critici cu dia. Bine ?

      Si atrage-i atentia si eventualei filoloage, ca ma doare mintea pe ce ia poporul nota sapte-n ultima vreme.

      • Chestiunea cu “diacriticile” in loc de “diacritice” chiar mi-a scapat atentiei, asa ca e bine de semnalat!
        Cand vorbesti de filoloaga te referi la prietena aceea a lui Lotus dotata cu o covarsitoare intuitie feminina? Sau la cine?

      • Diacriticele*, ai dreptate. O corectare de acest tip este oricând binevenită, aşa că mersi şi fac abstracţie de tonul pe care a fost emisă… 🙂

    • Bine te regasesc pe aici, Mitz drag!

      Am prins si leapsa asta iscata de tine si am cautat sa nasc o poveste…
      Am pastrat ca “teme obligatorii pentru acasa” numai numele personajului principal feminin si ideea de triunghi amoros si am brodat pe marginea lor o cu totul alta poveste, oarecum similara…
      Cand ai timp, rogu-te, citeste si judeca aspru, cat mai aspru cu putinta!

      Multumire pentru vizita,
      ioana.

  5. Pingback: Un blog de poveste » Blog Archive » Vindicative

    • Uite ca mi-a fost rusine de cele ce-mi spusesi 🙂 si am cautat sa revin in cea mai mare viteza…Am prins degraba leapsa Mitzii, am purces la scris pastrand numai o parte din datele initiale (cele care mi s-au parut mie mai insemnate asa, ca exigente pentru participanti…) si…ce-a rezultat oi posta aici, desi nu-s deloc, dar deloc, multumita de felul in care a “curs” povestea. Incercarea merita insa consemnata acilea, fie si numai ca istorie a unui esec, iara maine sau poimaine, daca timpul s-o dovedi mai darnic cu mine, oi cata sa mai indrept cate ceva, de s-o putea…

      In rest, purcede degraba a scrie cu diacritice, boier Dumneavoastra, ca-i prolixa si generatoare de amarnice suspiciuni toata aceasta marsava asemanare! 🙂

  6. Eu nu pot judeca aspru, Ioana. În genere admir o creaţie, căci însăşi procesul creaţiei este un lucru de admirat la cei care pot face asta. Partea asta cu corecturi de formă sau de genul: soarele este albastru când de fapt el e roşu şi alte astfel de aspecte nu ţin de domeniul meu. Eu prefer să captez mesajul unei poveşti, să mă las “pătrunsă” de ea şi să nu pierd din farmec judecând amănuntele. În privinţa asta nu am să-ţi fiu niciodată de folos. Eu doar citesc şi încerc să simt, dacă pot, ce simţi tu atunci când povesteşti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s