Isobel si apele Diavolei

Cand soneria de la intrare se auzi strident in noapte, cu sunetul ei metalic lovindu-se parca de peretii camerei ei, Isobel s-a trezit cu o senzatie de presiune dureroasa in tample. Simtea de parca teasta mai avea un pic si i se despica, atat de obosita era dupa garzile grele din noptile trecute, care-o solicitasera peste masura si-o lasasera sa inchida un pic ochii abia tarziu, spre dimineata. De dormit nu dormise deloc, era prea constiincioasa ca sa faca asta, dar reusise macar sa stea cu ochii inchisi, intr-o stare de amorteala ciudata, generatoare de senzatii halucinante, pe care doar nesomnul prelungit, alcoolul ori drogurile ti le pot da. Asta-noapte, insa, era prima noapte cu adevarat libera din saptamana asta, in care stia clar ca nu trebuia sa vegheze, nu trebuia sa stea asa, cu trupul prizonier intr-un halat alb, putea si ea sa se abandoneze unor ispite mai dulci, mai catifelate si oricum mai feminine, asa ca isi pusese o pijama subtire, din matase azurie, sa-si simta corpul alintat de mangaierea fina a tesaturii asteia fluide si racoroase.

In ultima vreme, stia bine, se lasa din ce in ce mai rar prada unor astfel de voluptati feminine, pe care le deprinsese inca din adolescenta, poate sub influenta puternica a maica-sii care, departe de-a fi o femeie extrem de inteligenta (cel putin asa gasise ea, Isobel, ca stau lucrurile), era de-o feminitate debordanta si devenea lesne cuceritoare prin modul ei felin de-a se purta si prin atitudinile ei languroase. Tatal ei era taciturn si pastra, cu siguranta, pentru sine, amintirea vreunei suferinte trecute sau un mare si nedeslusit mister. Sau cel putin asa vedea Isobel atunci lucrurile astea.  Ai ei pusesera punct casniciei cand Isobel avea vreo 6 – 7 ani, iar ea ramasese cu maica-sa, asa cum se cam facea pe-atunci de obicei, desi cu sufletul tanjea, intr-un dor stiut doar de ea si neinteles, dupa taica-sau.

Atasamentul ei fata de mama era unul mai mult formal, iar timpul le-a instrainat parca tot mai tare, caci pe masura ce se facea mare si devenea adult, Isobel izbutea sa-i gaseasca tatalui ei din ce in ce mai multe explicatii pentru felul transant in care procedase cu maica-sa. La despartire se spusesera vorbe grele si, Isobel isi amintea foarte bine, se trantisera si vreo cateva palme zgomotoase pe obrazul lui taica-sau.

Isobel nu intelesese atunci prea bine si nici nu intrebase vreodata care sa fi fost motivul acelor palme. Stia doar ca maica-sa izbucnise in hohote de plans si mai stia ca la toata scena fusese atunci de fata un tinerel inalt si subtire, al carui rol ii ramasese Isobelei incomplet deslusit, dar despre care ea banuia ca ar fi fost amantul mamei sale, mai cu seama ca, la un moment dat, el se agatase cumva cu disperare de volanul manecii de la capotul maica-sii si gesticula vehement, in timp ce incerca sa explice ceva in vacarmul creat de reprosurile alor ei. Isobel lecturase toata aceasta scena in cheie proprie si, pentru ca in mintea ei o socotea vinovata pe maica-sa pentru destramarea familiei lor, ea vazu in acest june un tinerel naucit de farmecele maica-sii, de cadana invaluita in colacei pufosi, ca un cozonac trecut de copt si care te-mbata cu mirosul lui de vanilie si de miez de nuca-nfierbantat.

Isobel a gasit intreaga scena cam ridicula. Pe taica-sau, pus intr-o situatie patetica si cam umilitoare pentru un barbat, a incercat sa si-l justifice si sa si-l argumenteze mereu, fara sa ii marturiseasca lui asta vreodata in mod direct,  in timp ce pe maica-sa nu a compatimit-o niciodata, nici declarat, nici nedeclarat, pentru hohotele acelea de plans de la despartire.

Atunci cand l-a intalnit pe Paul, a cautat sa se asigure din rasputeri ca acesta nu-i seamana nici tatalui sau, dar nici tanarului care statuse agatat de volanele mamei. Voia sa evite hilarul cu orice pret si asa i s-a parut ei ca e cel mai bine.

Oricum, prea mult timp doar pentru relatia lor ea nu avea, iar uneori isi reprosa asta. Devenise in scurta vreme unul dintre cei mai apreciati rezidenti din spital in specialitatea ei, iar colegii si pacientii o pretuiau cu totii pentru pasiunea si daruirea de care dadea dovada. Se lasa purtata in tot ceea ce facea nu doar de entuziasmul specific tineretii, ci si de intreaga ei inflacarare, pe care ei i se parea ca e intelept sa o cheltuiasca aici, in spital, printre oameni amarati, decat sa o risipeasca in alta parte.

Mediul in sine nu era tocmai propice pentru cine stie ce risipa de resurse de feminitate. Sau era, poate, dar nu pentru cele de seama ei, care incercasera sa-si croiasca drum in cariera asta grea si rezervata oarecum barbatilor cu mintea si nu in alt chip. Stia ca sunt in spital si doctorite despre care se vorbea mai mult pentru farmecele lor si pentru priceperea de-a fi trecut, in garzi, prin patul multora dintre chirurgii cu reputatie de mari iubitori de femei. Si erau cu duiumul in spital.

Ea se integrase insa foarte bine in mediul acesta dominat de prezente masculine in alt chip, fortand cumva usi care nu tuturor femeilor le erau deschise. Lucra cot la cot cu colegii barbati, se prindea in discutiile hazoase dintre ei si putea face fata cu bine cam oricarei tachinari. Era baietoasa, dar nu intr-un mod vulgar, izbutea sa aiba un aer masculin fara sa-si fi abandonat cu totul feminitatea. Atata doar ca si-o reprimase un pic cand venea vorba de spital, o impinsese intr-un colt mai discret, rezervat mai mult deliciilor de timp liber, de-acasa. In spital, injura cot la cot cu barbatii, tuna si fulgera atunci cand i se parea ca-i  injust tratata, pe motiv ca-i “doar” femeie si tinea piept urgentelor barbateste, lucru pe care majoritatea colegelor ei nu prea puteau sa il faca, fiindca unele mai erau, intre timp, si sotii sau chiar mame, in timp ce ea isi refuzase pana acum acest alt gen de privilegii.

Pe Paul il tinea langa ea de 3 ani, dar fara sa-i faca mari promisiuni si fara sa isi lege mari sperante de legatura asta a lor. Uneori, seara, cand se-ntalneau si ei, dupa o zi plina la munca si poate dupa cate-o noapte de garda, vazandu-l cat e de blajin si de delicat cu ea, cat de mult se preocupa sa-i fie ei bine si cum nu-i face reprosuri niciodata legate de absenta ei prelungita din viata lor de cuplu, ii parea rau ca nu-i poate darui mai mult decat atat si ca nu-i poate face promisiuni care sa o lege de el mai mult decat era.

E drept ca era prea prinsa cu grijile legate de munca si cu framantarile legate de felul in care isi percepea ea vinovatia fata de el, incat sa gaseasca timp sa se intrebe de ce el, la randul lui, statea atat de linistit, de ce oare nu-i forta el acest gen de declaratii, de ce nu cerea mai mult, de ce alegea de atata vreme sa se multumeasca doar cu atat…El parea multumit asa, avea o viata linistita, un pic invaluita in mister (ori asta credeau despre ei putinii lor cunoscuti – caci ce facea el in lungile seri libere, in care ea era de garda? Nimeni nu stia nimic, nimeni nu se intreba nimic, pentru ca linistea din cuplul lor parea de netulburat…) El era avocat, lucru care ii solicita si lui destul de mult timp si energie, cel putin  asta lasa el sa se inteleaga in orice discutie pe care o purtau despre profesiile lor. Era extrem de discret in a furniza detalii despre  munca lui, despre dosarele sale de la serviciu. Ea isi inchipuia ca asta-i dovada respectarii chestiunilor ce tin de confidentialitatea ce proteja cumva “obiectul” muncii lor in profesiunile pe care si le alesesera.

In putinele randuri in care discutasera despre ceea ce inseamna ei, unul pentru celalalt, el ii spusese ca ea e pentru el un exemplu, de daruire si nu numai, un om pe care il pretuieste enorm, pentru ca se pricepe sa fie si femeie si medic (iar cand venea vorba despre asta, el o aducea intotdeauna in discutie si pe mama lui, care fusese un avocat de renume, si care si acum, iesita la pensie, ramanea un reper de profesionalism si exigenta in breasla avocateasca. In aparenta, macar, lucrurile stateau asa: lui Paul ii convenea parteneriatul acesta cu Isobel, caci o intelegea si o admira, deopotriva, punand toate ingredientele astea in matricea exemplului sau matern ). Paul nu ii vorbea niciodata despre dragostea vietii lui ori despre iubiri patimase, cum le auzea ea pe alte colege ca fac iubitii ori sotii lor, dar Isobel parea sa nu puna prea mult pret pe chestiile astea, pe care le gasea si deplasate si desuete.

Si poate ca si-ar fi pus mai multe intrebari daca ar fi avut mai mult ragaz, ori daca viata lor impreuna ar fi fost complet lipsita de patima, doar ca in intimitate, iubirea lor, in formele de manifestare ale sexualitatii de cuplu, era mai mult decat patimasa, era dezlantuita si nonconformista, complet dezinhibata, complet lipsita de prejudecati si extrem de creativa…In intimitatea lor nu existau retineri de nici un fel, nu existau bariere ce nu puteau fi trecute, nu existau limite. Era genul de raportare a unuia la celalalt care iti poate rezolva, deopotriva, si nevoia de sex si nevoia de joaca. Erau un cuplu de intelectuali tineri, izbanditi profesional, ale caror resurse de creativitate (cele pe care nu si le puteau consuma la serviciu) puteau fi lesne puse in niste jocuri erotice, uneori de mare rafinament, ce presupuneau roluri complexe, ce alternau dupa un anumit scenariu dinainte stabilit, si in care, mai de fiecare data in ultima vreme, Paul era cel dominat, cel care se supunea voluntar dominatiei ei, pe care o solicita cel mai adesea, de ceva vreme, sa-si joace rolul de femeie de cariera, greu abordabila, rolul ei de la serviciu, din care aerul acela sever, pregnant masculin, era o prezenta obligatorie. El isi lua atunci o atitudine umila, si era fie soferul de ambulanta care venea spasit, in miez de noapte, la usa ei, spre a o duce la spital, si accepta sa fie tratat ca sclav de catre femeia prospat trezita din somn si care ii arunca vorbe murdare si il umilea si il facea sa se simta inferior fata de conditia ei, fie era un pacient disperat, ajuns sa implore mila medicului caruia i se infatisase in suferinta si pus in situatia de a se oferi pe sine drept obiect sexual inainte sa primeasca ingrijirile ce i s-ar fi cuvenit (iar aici totul culmina cu momentul in care medicul, adica ea, in loc sa ii oblojeasca pretinsele rani, ii cresta pe spate, printre sarutari si mangaieri, rani fine, pe care apoi, la final, e drept ca le si oblojea…)

Dar obiectul-vedeta din dormitorul lor era o peruca roscata, de un rosu ca flacara, cu bucle mari si obraznice, pe care o purta doar Isobel, cand intruchipa un personaj diabolic, un fel de Casanova cu trasaturi ambiguu-androgine. Paul isi spunea atunci Isobel, iar Isobel – Diabola si se iubeau salbatic, sacadat, pana la epuizare, cu sine si cu imaginea despre sine pe care Paul i-o intorcea, ca intr-o reflexie aiuritoare facuta in oglinzi sparte.

Toate astea erau amanuntele mai putin avuabile ale relatiei lor, pe care nu le impartaseau nimanui si care ii tineau cumva tensionati si prinsi unul in mrejele celuilalt, dar incapabili sa se intrebe (poate din lipsa de timp, ori poate din nepricepere) de ce relatia lor nu se imbogatea cat ce priveste nevoia lor de-a petrece mai mult timp unul cu celalalt, si asta in afara timpului petrecut impreuna in pat.

Cand in miez de noapte soneria a sunat strident, Isobel era singura acasa si dormea, iar gandurile nu ii erau, evident, la toate astea. Paul era plecat la cabana alor sai de la munte si urma sa se intoarca in week-end, sa iasa impreuna cu prietenii lor undeva.

Asa ca soneria a surprins-o cu atat mai mult, cu cat nu-si putea inchipui cam cine putea sa fie la ora asta tarzie din noapte. S-o fi intors Paul intempestiv si si-o fi ratacit pe undeva cheia? Sau o fi sunat cineva din greseala?

Cand a dat cu ochii de maica-sa in tocul usii, Isobel nu era inca pe deplin dezmeticita din somn si a privit-o cumva cu furie. Tocmai ea sa ii tulbure linistea? Stia doar ca are parte de atat de putine ceasuri de somn tihnit pe noapte!

–          Ce-i, mama? Ce-i cu tine aici la ora asta?

–          N-as fi venit, iarta-ma, dar trebuie sa stii…a murit tata.

–          Cum sa moara tata? se rasti ea, un pic uimita, un pic intrigata, ca in fata unei glume proaste.

–          A murit…adica…a fost gasit mort in apartamentul lui…s-a sinucis, se pare… m-a sunat cineva de la voi de la spital, de la Medicina Legala…acum vreo jumatate de ora…ii spuse maica-sa, respirand sacadat, coplesita de toate informatiile astea venite pe neasteptate…Ei au deja niste urme…niste indicii…

–          Nu inteleg…nu inteleg ce vrei sa spui…De tamplele ei se loveau ca niste ciocane cuvintele astea, al caror inteles izolat nu ii scapa, dar pe care reusea cu greu sa le puna cap la cap: tata, Medicina Legala, mort…

–          Tata avea o relatie…o relatie, se pare, destul de stabila…Adica…locuia singur, dar primea regulat vizita cuiva…

(Tata? O relatie? Nu stiam despre asta, se gandi Isobel pentru sine. De cate ori il vizita, tata era singur acasa. Traia discret, intr-un apartament micut, cochet, de doua camere, in care toate lucrurile erau nemiscate, asezate la locul lor, inca din vremea cand ai lor se despartisera si Isobel il vizita, copil fiind, la sfarsit de saptamana…Isobel nu pusese insa niciodata ordinea asta pe seama vreunei prezente feminine in viata tatalui ei, pentru ca-i parea ca lucrurile astea asa sunt si asa trebuie sa fie si sa ramana, intr-atat ii devenisera de familiare si de firesti…)

–          O relatie? Nu mi-a vorbit despre asa ceva niciodata…baigui ea, mai mult ca sa isi continue firul gandurilor, decat fiindca ar fi asteptat o confirmare de la maica-sa.

–          Tatal tau nu prea pomenea despre lucrurile astea…spuse maica-sa si o unda de tristete aproape imperceptibila ii trecu peste chip. Lui Isobel ii scapa insa acest detaliu, pentru ca in minte i se invalmaseau val vartej aceleasi cateva cuvinte al caror sens incepuse sa il rataceasca cumva: tata, mort…

Tot drumul pana la apartamentul tatei, Isobel tacu inversunat, cu fruntea plecata in pamant.

Acolo, o multime de curiosi se adunasera deja la usa apartamentului, cum se aduna pasarile de prada in jurul unui cadavru aflat in putrefactie. Cei de la Criminalistica si de la Medicina Legala isi incepusera deja munca si asa cum se foiau pe acolo, invesmantati in halate albe si cu manusi, pareau niste stafii ce se joaca de-a v-ati ascunselea intr-o noapte de Halloween.

Curiosii le-au facut imediat loc celor doua femei sa intre in casa. Lui Isobel totu-i parea in ordine deplina. Nimic schimbat, nimic nelalocul lui. Singura diferenta era ca in casa erau risipite multe rame, cu multe fotografii. Pe astea Isobel nu le vazuse, nu le vazuse niciodata. Fiecare dintre ele infatisau ipostaze ale acelorasi persoane pe malul marii, la munte, langa caderea de apa a unei cascade, pe o banca in parc, printre frunze galbene si ruginii. Si in coltul din dreapta, cu o carioca argintie si scrisul ascutit, usor tremurat al tatalui ei, stateau scrisi anii: 2000, vara 2001, toamna 2002…si tot asa…cinci ani la rand…  Si tatal ei, alaturi de o alta (mereu aceeasi!) persoana: tanara, inalta, zvelta, amandoi avand intiparit pe chip un suras calm, senin, de oameni in echilibru cu ei si cu vietile lor, care-au aflat cumva impreuna ce-i fericirea ori care macar au descoperit impreuna cum e sa-ti fie liniste in doi…

Langa coltul mesei, pe fotoliul unde de obicei se aseza Isobel atunci cand venea sa-l vada, ceva mai rar, e drept, fiindca nu-si mai prea gasise timp nici pentru el in ultima vreme, era asezat, impaturit cu grija, un bilet: “ Fiicei mele, Isobel: Asta-seara am aflat totul. N-am putut…nu pot sa il impart… Paul mi-a daruit atat de multa fericire! Sper ca odata ma veti putea ierta. Te iubesc, tata.”

Tata. Tata si Paul. Paul si tata.

Isobel incremeni asa, cu fruntea plecata in pamant si cu biletul in mana. Minute in sir s-au scurs fara ca prin minte sa ii treaca vreun gand. Pur si simplu nimic nu prindea contur, nimic nu se inchega.

Atunci cand a gasit in ea puterea sa plece, a intors grabita spatele si a strivit parca cu un gest al pleoapelor imaginile acelea in care doi barbati abia isi atingeau mainile si isi zambeau unul celuilalt cu o tandrete infinita. In graba ei de a pleca de-acolo, nici nu a mai vazut cum, intr-un colt, zacea azvarlita o peruca, o peruca rosie ca flacara, cu bucle mari si obraznice. Avusesera, pesemne, impreuna totul: linistea si pasiunea. Dar Isobel nu avea sa stie niciodata asta. Viata iti sopteste uneori la ureche doar cat si ce anume e bine sa stii. Iar pentru ea, important era acum sa ierte si sa poata merge mai departe…cat mai departe… Si pentru asta, conta linistea, doar linistea…

Advertisements

10 thoughts on “Isobel si apele Diavolei

  1. Pai…eu ma imbat, nu-i problema, mai ales daca-i sarcina “de serviciu”! 🙂
    Dar in ce masura imi poate rezolva asta problema responsabilitatii? (nu, nu pe termen scurt in ce masura mi-o poate rezolva, ca asta imi pot inchipui si singura…)

    Serios acum, care sunt chestiunile cele mai flagrant suparatoare pe care le-ai reprosa acestei incercari? Ca eu imi reprosez punctual cateva chestii si m-am chiar gandit sa fac un material care sa le contina…sper sa gasesc timpul necesar pentru asta…

  2. Subscriu la ce zice Mircea (doar ca din experienta proprie iti zic ca nu-i destul 😛 ). Ca observatie mai directa, faci bine ca ii construiesti istoricul personajului, dar faci rau ca lasi constructia cu pricina povestita in text. Sa stii ca am sarit la greu prima parte, citind inceputul de paragrafe doar. Povestea ta pare sa inceapa de fapt abia de la “Cand in miez de noapte soneria a sunat strident” – tot ce e pana acolo n-are ce cauta povestit asa, trebuie sa rezulte in schimb printre randuri in ceea ce urmeaza.

    • 🙂 Uuuuf, va fi greu, dar nu imposibil sa incerc asta! Ai dreptate, Diana.
      De altfel, daca vei parcurge si raspunsul pe care tocmai i l-am oferit lui Mircea, vei vedea ca am chiar constientizat singura unele carente majore ale textului meu.
      Mai aveam o suma de intrebari pe care le-am risipit pe aici, in raspunsuri la mesajele lasate de tine, dar nu-i graba cu ele, stiu ca si pentru tine timpul e o mare problema.

      Am citit si eu propunerea ta de text-fantezie. Imi pare mai mereu ca temele alese de fiecare dintre noi sunt o prelungire a noastra, dar nu a laturii noastre asezate in cea mai deplina lumina, ci a acelei „dark side”, intesate de sentimente, pe care doar discret si cu mare dificultate alegem sa o devoalam. Poate ca tocmai asta-i rostul acestor incercari literare ale noastre…acela de-a ne concilia cu noi insine…ori de-a ne vindeca de noi insine.
      Dialogurile in textul tau sunt, ca si in cazul textului cu tanarul scriitor, as spune, o reusita! Felicitari, Diana!

      :-), Ioana.

      • Sa stii ca n-am vazut decat o alta intrebare de la tine din cat am misunat eu – si ti-am raspuns ieri. Daca mai e ceva anume, da-mi un link mai clar.

        Scrisul este o unealta foarte versatila. Alegem fiecare sa o folosim asa cum avem in fapt nevoie mai mult (sau simtim cel putin ca..)

        Multumesc pentru aprecieri, eu ma bucur ca a placut altora. Dar nu e nici pe departe ce-ar trebui sa fie, din pacate. Nu inca.

  3. Esti lacoma, dar fie.

    “Cand soneria de la intrare se auzi strident in noapte, cu sunetul ei metalic lovindu-se parca de peretii camerei ei, Isobel s-a trezit” asta de exemplu e o gresala punctuala, din clasa atit de bine reprezentata a neconcordantei verbale. Nimeni nu poate perfect in urma unui participiu. Cind Isobel s-a trezit, soneria se auzise. Cind soneria se auzi, Isable deja se trezise. Sau inca nu se trezise.

    “cel putin asa gasise ea, Isobel, ca” daca simti nevoia sa precizezi despre cine-i vorba inseamna ca scrii un eseu. Acolo lucrurile au voie sa ajunga atit de incurcate – in rare cazuri – incit apozitia sa fie necesara. Daca se intimpla intr-o povestire, tot paragraful trebuie rescris, garantat. Posibil sa trebuiasca rescrisa toata, de la primul cuvint, pentru ca are probleme structurale grave.

    “pe masura ce se facea mare si devenea adult” formal, asta-i un cocalarism : repetitia-i pleonastica, singura diferenta intre cele doua expresii e de “inaltime”, sa zicem asa. Ca atare, ele sunt disonante si n-au voie sa apara in constructii de sustinere reciproca : diferenta de inaltime le impiedica sa se sustina. Compara variante functionale precum “toata noaptea s-au cordit si-au facut amor”, in care disonanta-i folosita stilistic, pentru a sugera acoperirea unei sfere altfel largi, sau “toata noapte’au vorbit si-au tainuit”, in care ambiguitatea ultimului verb poate lucra in favoarea autorului (daca el intentioneaza sa creeze ambiguitate prin suprapunerea sensului regional de “a vorbi”, ceea ce deschide o interpretare de “au vorbit amanuntit si din toate unghiurile de vedere” si sensului propriu, de “a ascunde”, ceea ce deschide dimpotriva, o interpretare de “s-au tras de limba reciproc”).

    Astea-s chestiuni marunte, si altfel se gasesc multe bucatele bune amestecate ca intr-o supa. Problema mare insa este ca te simti responsabila pentru personaje. Aceasta responsabilitate se gaseste gresit investita. Personajele sa se duca-n pizda ma-sii, responsabilitatea ta e fata de stil, nu fata de ele. Daca nu se descurca, sa moara, tie nu-ti pasa. Textu-i al tau, nu personajele din el.

    • Stiu ca sunt lacoma si ca asta nu-i drept fata de tine, pentru ca n-ai nicio obligatie fata de “ratacirile” mele, asa ca multumesc cu asupra masura pentru timpul investit!

      Pentru ca sa nu imi pot reprosa ca, la randul meu, nu mi-am facut temele, iata, eu imi imput la textul acesta urmatoarele:

      – O proasta gestionare a spatiului povestirii, cu alocarea unui spatiu infinit de generos introducerii / pregatirii cititorului si „executarea silita” a cuprinsului si incheierii in doar cateva paragrafe.
      – Argumentarea excesiva ca personaj a Isobelei si absenta unei argumentari plauzibile pentru celelalte personaje (tatal sau Paul ar fi meritat cu siguranta mai mult!)
      – O tendinta de „igienizare” excesiva a scrisului, pe care, fara dubii, betia sanatoasa la care ma indemnai ar rezolva-o in chip aproape providential 🙂
      – Lipsa de exercitiu in practica dialogului, absenta de-a mea pe care de cele mai multe ori aleg sa o expediez in pripa, prin suprimarea dialogurilor din text
      – Dozarea insuficient de bine gradata a tensiunii, care trebuia sa creasca progresiv, pentru a exploda la final (asta-i una dintre deficientele majore ale acestui text, determinata de felul defectuos in care el, textul, a „crescut” in mana mea atunci cand l-am scris).

      Dincolo de toate acestea, textul a (si) rezolvat unele ecuatii din mintea mea. De aici si nevoia de a argumenta/ construi / motiva atat de laborios personajele. Stiu ca asta-i o munca de facut in umbra, o incercare demna de o ciorna, o “schela” care trebuie doar sa sustina firul epic, nu sa il substituie. Poate ca exercitiul si aprofundarea practicii scrisului vor aduce rezolvare acestei probleme. Ori poate nu. Om vedea. Pe moment, ma straduiesc sa iti urmez sfatul dintai si sa tai crancen si nemilos o parte macar din avalansa asta inutila de cuvinte si paranteze. Imi constientizez aceasta excesiva nevoie de argumentare ca pe una din marile carente de stil personale.

      Voi reflecta asupra paragrafului tau final, caci acolo sta, printre altele, cheia unei rezolvari in relatia mea cu mine.

      Multumesc! Cu bine, Ioana.

      • Cum vad ca recunosti problema cu personajele, imi permit sa adaug: empatie pentru personaje e un lucru bun, dar mila/simpatie e un lucru rau. Poti sa plangi daca vrei cand le bagi lor ace sub unghii, dar asta sa nu te opreasca sa infigi acele hotarat.

    • @ LukaD: Nu, asta e textul pe care l-am propus eu atunci, in varianta lui veche, nerevizuita. Stiu ca voiam sa revin asupra lui, dar n-am mai gasit timpul necesar. Si imi mai amintesc ca, in baza lepsei sau ce era ea care a dat startul, erau niste exigente pe care textul trebuia musai sa le respecte, parca…dar nu mai tin minte prea bine care anume…Voi incerca insa odata sa-l rescriu, in acord cu recomandarile primite atunci de la Diana si de la Mircea, sa vedem ce-o iesi…Pe curand! :-), Ioana.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s