Sunt o nemernica…

…da, sunt o nemernica, recunosc! Am purtat o corespondenta in privat (cateva e-mail-uri, vreo 2 – 3, la inceput de iulie) cu Lotus.

Dar iata mai intai care sunt premizele acestei cumplite marturisiri:

 

Curios cum dintr-o începătoare timidă care îmi mulţumea pe blog şi pe mail pentru sfaturi acum câteva zile ai ajuns o autoritate în studierea comportamentului uman, ba chiar îl invoci şi pe trompi. Foarte curios, ce să zic… Cel puţin eu am fost onest în ce ţi-am spus. 😉

PS: Îmi menţin afirmaţia: multe cuvinte care lumineaza mintea, dar care nu schimba nimic in tine, nu trezesc inima iar dacă nu reuşeşti să realizezi ce spun acolo sau consideri că nu este discutabilă ideea şi o expediezi aşa, în două cuvinte, atunci ţi-aş întoarce afirmaţiile spunând ca nu ştiu în ce măsură există şanse de vindecare pentru tine. Pentru că, în opinia mea, “defectul” e la tine.

PS: Ea îmi mulţumea pentru sfaturi, pe care cică le considera utile, scriind că va încerca să ţină cont de ele pe viitor. Ceea ce implicit arată fie o anumită consideraţie pentru cel care le-a oferit, fie o anumită… hmm… cum se zice la chestia aia când spui altceva decât gândeşti? (Sursa citatelor: Trilema –  http://polimedia.us/trilema/2011/educatia-naste-monstri/ )

Si acum corespondenta, in ordinea ei cronologica:

  1. Lotus

Bună, Ioana.

Sunt un simplu cititor de formaţie “reală” dar sper că îmi permiţi o opinie pe text. În primul rând, ai calităţi de povestitor şi ai o anumită forţă a povestirii. Există, desigur, unele detalii care pot fi finisate, dar ele apar şi la case mai mari. Ca să dau nişte exemple: “Daca il vedeai in multime, n-ai fi zis despre el ca e un om invins, insa el se simtea ca atare.” – aici “el” apare prea des. “n-ai fi zis că e un om învins, însă el aşa se simţea”… “dar doctorita fiind” – nu ştiu în ce măsură termenul “doctoriţă” este considerat corect, eu zic că mai potrivit ar fi “doctor”. Ca în “doamna doctor”. “feminitate bine dozata si bine stapanita” – asta sună cam ciudat, e ca şi cum ai zice “orgasm bine dozat şi stăpânit”. Legat de tema povestirii, este de notat faptul că, deşi observând gândirea închistată a celor din jurul lui (în special a mamei), personajul principal nu reuşeşte să se ridice deasupra acesteia. Semnificativă în acest sens este fraza: “Simtea ca o uraste pe maica-sa pentru aceasta intelegere stramta a lumii” unde de fapt această ură (care se acumulează treptat în el de-a lungul povestirii) denotă tocmai o neînţelegere a celorlalţi, înţelegerea autentică ducând la o anumită detaşare, dacă nu compasiune, în orice caz la o “ridicare deasupra” şi la o capacitate mai mare de acţiune. Capacitate de acţiune care lui îi lipseşte deoarece îl vedem târât, contrar voinţei lui, în biserică şi intonând cântece religioase. Iar această ratare personală care provine tot dintr-o înţelegere îngustă sau greşită este foarte bine redată în final, unde el îşi ţine mâinile atârnând pe lângă corp, fiind (interior) un învins. Cea mai teribilă formă de a fi înftânt, aceea lăuntrică. Dacă povestirea ta bună, tema ei este însă foarte sumbră. Un sumbru pe care eu nu-l agreez, şi nici nu cred că o face multă lume, sătui fiind de ştiril de la ora 5. Având în vedere talentul pe care îl ai, sunt curios în ce măsură ai reuşi să redai aceeaşi forţă dramatică (care apare spre final aici) într-o povestire pe o temă frumoasă sau cu un final luminos. Lucru mai dificil, după părerea mea. Bătaia, crima, în general violenţa sunt întotdeauna dramatice prin ele însele, dar pentru a da forţă şi dramatism unor lucruri frumoase sau sentimente elevate este necesară fineţe sau subtilitate. Şi când zic sentiment nobil mă refer la unul a cărui natură să fie nobilă şi nu care doar în aparenţă să fie astfel (cum e atitudinea mamei, aparent lăudabilă). Am scris aceste remarci ca urmare a “înjurăturilor” pe care mi le-ai adresat pe Trilema. Succes pe viitor cu blogul şi cu scrisu, deşi sper că într-un alt ton.

2. Ioana

Mai intai de toate, bine te regasesc, Lotus si multumesc pentru comentariile tale, asupra carora am reflectat si de care voi incerca sa tin cont pe mai departe.

Apreciez fair-play-ul tau si deopotriva apreciez timpul si atentia pe care le-ai acordat textului meu.

De asemenea, gasesc ca fiind o buna premiza pentru un viitor posibil dialog intre noi faptul ca ai inteles perfect ca acolo, pe blogul lui Mircea, nu era vorba sa-ti fi transmis injuraturi, ci “injuraturi”, adica vorbe care, departe de a-si fi propus sa te raneasca ori sa te lezeze, isi propusesera sa te atentioneze asupra unor, hai sa le zicem asa, “erori” de rationament specifice varstelor inflacarate de entuziasm…Sincera sa fiu, te banuiam inca si mai tanar decat lasa sa se inteleaga “78” – ul din coada adresei de e-mail, dar poate atunci ca nu-i doar tineretea ta de… “vina”, ci poate ca-i temperamentul, mai pasional, mai revoltat, cumva, mai…aprins…ceea ce nu-i neparat un bai si nu trebuie privit ca atare….Ceea ce vreau sa spun cu toate astea este ca iti recomand si eu, asemeni Dianei, iar nu cu rautate si nici cu dusmanie si nici de pe pozitii de razboi sau de superioritate (sa nu intelegi cumva ca asa stau lucrurile!), iti recomand, zic, cu deschidere catre dialog si prieteneste, spre viitoare folosinta, sa incerci pe cat poti, atunci cand simti ca te paste capcana atragerii in vreun “conflict” de vorbe sau idei, sa te dezbari oleaca, in prima instanta de tine si de senzitivitatea ta, spre a imbraca nitel haina interlocutorului tau si-a incerca sa faceti astfel schimb de idei / pareri / argumente, iar nu transfer de…sensibilitati.

Iti scriu toate astea caci mie mi-au fost de folos, caci am trecut si eu la randu-mi printr-o etapa similara si nu s-au prea gasit in preajma din aceia care sa cate sa imi deschida ochii, desi as fi avut mare, mare nevoie.

Si iti mai scriu toate astea pentru ca imi pare ca tocmai asta ai incercat sa faci prin mesajul trimis catre mine: ai incercat sa probezi faptul ca nu porti resentimente, ca esti deplin sportiv in abordare si ai o deschidere reala catre dialog, fie el pro sau contra ceva.

Eu una apreciez onest criticile tale si le astept si pe mai departe, atunci cand va fi cazul, fiindca ele, criticile-s mai mult decat constructive si-s darul cel mai de pret pe care ni-l poate face un interlocutor, asa, la o evaluare in perspectiva a lucrurilor.

Prin urmare – multumesc mult si te mai astept in vizita, ori de cate ori timpul ti-o va ingadui!

Cu bine,

Ioana.

3. Lotus

Păi sincer nu ştiu ce anume îmi impuţi, poate o să fii bună să îmi detaliezi cu exemple. Care replici anume ţi se pare că sunt deplasate sau unde m-am manifestat într-un mod care să certifice criticile pe care mi le aduci? Şi pe care eu le consider nefondate.

De curiozitate, cum ai ajuns pe trilema şi de cât timp citeşti respectivul blog?

4. Ioana

Pai…sa incep cu sfarsitul, draga Cristi.

Pe Trilema am ajuns aproximativ acum un an si ceva, si cred ca am ajuns…din intamplare, urmand “firul” comentariilor lui Mircea Popescu de pe vreun alt blog pe care pesemne ca il citeam atunci, dar nu as putea sa iti mentionez acum, la repezeala, care anume.

Iar de imputat nu iti imput absolut nimic! Tocmai despre asta-i vorba, ca nu iti “imput”. Acesta e un cuvant mult prea greu in raport cu seria de – le-as spune recomandari – pe care ti-am facut-o si in care nu am lasat deloc sa se inteleaga (sper eu! Iar daca am facut-o cumva, te asigur ca nu aceasta a fost intentia mea!) ca ai fi deplasat in cele pe care le afirmi.

Nu, nu deplasat este cuvantul potrivit, caci interventiile tale au un fir logic, pe care il urmaresc si il argumenteaza, intr-o maniera as spune mai degraba patimasa, iar pentru asta nu-i rost de critica (caci nu, departe de mine gandul de a te critica!!!), ci de atentionare.

Uite, bunaoara, imi amintesc de un schimb de opinii dintre tine si Diana, de pe blogul Dianei, de asta-data (caci nu-i vorba aicea doar despre blogul lui Mircea, nu?), schimb de opinii pe care l-am urmarit cu mare atentie, caci m-a interesat cum curge, pe de o parte, iar pe de alta parte m-a interesat teribil argumentatia ta, pentru ca impresia mea era ca nu faci altceva decat sa o…trolezi pe Diana.

Nu as putea sa iti mentionez acum exact titlul post-ului ei, fiindca iti scriu acum din memorie, dar parca as pune prinsoare ca era vorba acolo despre arta, despre a spune frumos sau…altfel anumite lucruri, despre puterea metaforei…ceva in genul asta…pot cauta eventual postarea ceva mai tarziu si iti pot trimite link-ul, dar banuiesc ca iti amintesti despre ce este vorba…

Ei bine, acolo, imi amintesc despre o replica a Dianei, cum ca discutia voastra este un non-sens, pentru ca ajunseserati sa discutati, in opinia ei, nu de dragul ideilor, ci de dragul discutiei sau, cu alte cuvinte, ajunseserati sa nu vedeti padurea din cauza copacilor.

Tocmai despre asta este vorba atunci cand pui prea multa patima intr-o discutie: nu mai zaresti padurea, caci te orbesc copacii…gasesti ca ti-as imputa ceva, cand eu de fapt doar te fac atent asupra unor aspecte…

Nu, nu esti deplasat in ceea ce opinezi, esti, poate, mult prea “comme il faut”…tratezi lucrurile mult prea ardeleneste – iara nici asta nu-i insulta, ca-s ardeleanca si eu la randul meu si stiu cum si cu ce se mananca seriozitatea asta ardeleneasca.

Ia, bunaoara, cazul concursului de injuraturi de pe blogul lui Mircea, de asta-data. Se intampla ca uneori oamenii vor sa se distreze si-atunci, in imprejurari si dupa reguli unanim consimtite, se pot deda si la un asemenea… festin al injuriilor, cu conditia sa faca lucrurile astea cu umor, cu detasare, fara rea patima si oarba dusmanie. In cazul acesta, se poate chema ca glumesc, ca isi revarsa creativitatea (si) in modul acesta…mai putin conventional, mai putin uzual, cum vrei tu sa ii spui. Daca injuratura se practica astfel, apoi ea nu-i un pacat (nici intr-un caz nu unul similar ca gravitate cu a da palme femeilor sau a injura batranii sau a violenta copiii sau…mai stiu eu ce…), ci-i mai degraba un exercitiu. De (altfel) de stil, daca vrei. Nu uita, aici, si faptul ca bunicii nostri isi injurau cu naduf vitele, desi erau legati de ele printr-o dragoste profunda. Sunt situatii admirabil zugravite in literatura pe aceasta tema. I-am solicitat, de altfel, lui Mircea un studiu post-concurs, facut din perspectiva antropologului, referitor, printre altele, la virtutile terapeutice / curative ale injuriei la romani.

In contextul acesta, in care s-a desfasurat concursul, fie si numai sa sugerezi faptul ca el, concursul, se pozitioneaza pe o aceeasi linie cu un alt concurs, de palmuit de-a serioaselea si cu grosolanie femei sau mai stiu eu ce alte mitocanii din aceeasi serie, e tot o dovada de gandire cu patima, la cald, iar nu la rece…Intelegi? Dar nu-i nici asta un pacat, nu-i nici intr-un caz ceva de imputat, e ceva de…atentionat si de reflectat asupra-i, repet aceste aspecte, pe care mi-as dori sa le intelegi asa cum sunt!

Daca ar fi sa iti “reprosez” ceva ca stil personal si abordare, poate ca tocmai asta ti-as si reprosa: pacatul unei excesive seriozitati / gravitati, ce-ti sta tie insuti in cale, atunci cand, din multimea de copaci ce te inconjoara, se-ntampla sa te impiedici de unul singur si pe acela sa-l consideri drept singura cauza a “esecului” tau de-a te bucura de-o hoinareala in toata regula prin padure…Intelegi?

P.S.: La final, tot din curiozitate, daca-mi permiti si ai dispozitia necesara sa imi raspunzi: tu cum ti-ai explicat pentru tine insuti repetatele infruntari de idei dintre tine si…Mircea sau Diana, bunaoara, prezente, in derularea lor, pe blogurile celor in cauza, si soldate de cele mai multe ori cu concluzii…hai sa le spunem asa…”neavantajoase” pentru tine?…Sunt ele rodul unei abordari incorecte din partea lor (in sensul in care aleg sa conteste orice argument venit din partea ta, fie el si unul pertinent?) sau sunt rodul unei abordari eronate venite dinspre tine ( insuficient motivat fiind sa dezbati “pe continut” / pe fond / pe idee, insa (structural, poate) aplecat sa polemizezi cu ardoare pe forma / forme)?

Cu bine, Ioana.

Ei bine, din acest moment am devenit nu, nu nefrecventabila, pentru ca am fost taxata, prin ricoseu, cumva, drept proasta (ceea ce-i o ipoteza de lucru si, fireste, nu poate fi contestata asa, fara argumente – motiv pentru care aleg sa ii respect pe mai departe lui Cristian dreptul la opinie), ci un interlocutor greu de digerat, pentru ca, daca e sa ma iau dupa spusele lui Lotus de undeva de pe Trilema, orice tentativa de a-mi raspunde s-ar fi dovedit mult prea politicoasa pentru vorbele de ocara pe care le-as fi meritat si atunci, spre a-mi menaja sensibilitatile, Cristian a ales sa ma ignore o vreme.

A revenit ulterior asupra deciziei, iritat fiind de obraznicia mea cronicizata, de aparent uluitoarea metamorfoza dintr-o timida incepatoare intr-o unealta pusa in slujba filozofului Mircea Popescu, caruia ii emulez nu doar opiniile, ci si maniera de a scrie fara diacritice. 🙂 Cu alte cuvinte – o clona respingatoare si primejdioasa.

Cam asta ar fi povestea…

Cateva precizari referitoare la aceste interactiuni consider ca se impun:

  1. Asum integral si pe mai departe cele scrise lui Lotus. Socotesc ca am incercat sa creez premizele unui dialog civilizat, in care schimbul de opinii sa se refere la un continut anume, iar nu la forme.
  2. Din perspectiva enuntata mai sus, am incercat intr-o maniera excesiva si pe alocuri chiar ridicol de naiva sa imi argumentez interventiile, fapt care pesemne ca doar l-a flatat pe interlocutorul meu, fara sa-i dea macar oleaca de gandit.
  3. Socotesc ca e de la sine inteles ca in orice interactiune dintre oameni e nevoie de o „perioada de acomodare”, caci nu poti polemiza orbeste, fara nici un fel de temei si fara vreo idee prealabila, cu un individ cu care te afli la prima ori a doua intalnire on line.
  4. A dezaproba pe continut opiniile cuiva nu inseamna in chip neaparat si obligatoriu ca ii dezaprobi din start, fara orice alt gen de argumente, si structura personala si nu presupune ca te-ai si erijat automat in critic ori adversar al respectivei persoane. Acest gen de abordare este specific cumva varstei la care se citesc aventurile lui Tom Sawyer si nu inteleg de ce el se perpetueaza de o maniera ingrijoratoare in mai toate mediile on line de la noi si de aiurea. E, de altfel, una dintre partile referitoare la comunicarea virtuala care imi displac cel mai mult si asupra careia imi ridic mari semne de intrebare.
  5. Interpretarea unei abordari politicoase drept ipocrizie poate fi o abordare plauzibila doar daca evaluezi lucrurile dintr-o anumita perspectiva, „schioapa” cumva, incompleta. Altfel, evident ca a existat si inca mai exista o anume consideratie pentru interlocutor (iar o dovada a acestei anume consideratii este insasi perpetuarea dialogului intr-o maniera civilizata). Politetea initiala si tentativa de a crea premizele pentru existenta unui dialog nu acopera insa definitiv si iremediabil vasta paleta a unor interactiuni viitoare. Iar asta nu din ratiuni ce tin de ipocrizie, ci din ratiuni ce pot tine de divergente de opinii sau de principii, iar nu, evident, de intolerante personale.
  6. Rabdarea mea de a explica pe indelete si de a construi motivatii plauzibile care sa mi-l justifice pe interlocutorul meu poate trece, la o evaluare retrospectiva, drept o dovada de prostie, lucru pe care, de altfel, sunt dispusa sa mi-l asum. Am afirmat nu intamplator ca acest blog este pentru mine o buna ocazie de a interactiona cu ceilalti si de a interactiona, eficient si constructiv, cu mine. Iata-ma, asadar, pusa in fata plusurilor si minusurilor mele, pe care ma vad obligata sa le recunosc. Daca de pe urma acestui exercitiu voi iesi fie si numai cu un pas castigata in relationarea mea cu mine si cu ceilalti, atunci pot considera exercitiul acestui blog ca fiind un castig.

Cam asta-i tot.

A, si sa nu uit: multumesc!

Advertisements

20 thoughts on “Sunt o nemernica…

    • Bine te-am gasit, Radu!

      Asta de mai sus e o chestie care cu niciun chip nu-mi va deveni o deprindere, caci se dovedeste ca nu-i tocmai eficienta.
      E, daca doresti, proba unei incercari nu tocmai izbutite si nu tocmai intelepte de a schita premizele unui dialog. Sau “cronica” unui esec de-al meu de a interactiona, primul de acest fel de cand am incercat sa masor si eu cat de adanci sunt apele internetului.
      Atat si nimic mai mult.

      Iti multumesc pentru vizita! Cu bine, ioana.

  1. Ahem, unde-i ceva nou scris de tine? Corespondenta privata in principiu se face publica cu tot cu nume ori prin acordul partilor, ori dupa moartea scriitorilor (faimosi). Altminteri se foloseste ca sursa de inspiratie eventual pentru descrierea artistica (sau stiintifica) a crimei, dar nu ca probe la dosar, bine? 😀

    • 🙂 M-am gandit si la varianta asta, cu sursa de inspiratie, si cred ca ar putea sa functioneze…
      Daca timpul imi ramane prieten, promit ca in doua – maximum trei zile revin aici cu un textulet nou.
      Altfel, nu, nu-i proba la dosar (si nu mi-am propus sa o folosesc ca atare, caci nu intentionez sa adancesc subiectul mai mult de atat), e doar consemnarea unei tentative si-atat…
      Despre acordul partilor – aici inclin sa imi reprosez, sa iti dau dreptate si sa recunosc ca m-am cam pripit!
      In calitate de corespondenta postuma, insa, cred ca nu ar fi meritat osteneala asteptarii :-), caci ar fi fost una de slaba calitate!
      Sarut-mana pentru atentionari si voi reveni cat de grabnic posibil!
      Cu bine, Ioana.

      • @Mircea Popescu: Da, sunt si eu de acord cu ce zice, am chiar scris asta in raspunsul adresat Dianei.
        Drept urmare, recunosc, asum si promit ca nu voi repeta!
        Iar cand voi mai gresi cu ceva (cu altele multe cu care se mai poate da gres pe-aici), sa ma trageti, va rog, de maneca, ori, dupa caz, de urechi!

    • Buna seara, Luka!
      Multumesc ca ai trecut pe aici! Pai…nu l-om lasa sa se raspandeasca, zic si eu.
      Pana una-alta, eu atat am avut de spus pe tema asta, cu bune si cu mai putin bune…
      Insist insa asupra celor scrise mai sus, sa nu cumva sa fiu inteleasa gresit: cu BUNE si cu mai putin bune.
      Pentru ca tocmai acesta fuse rostul darii in vileag a notelor de mai sus: sa se inteleaga ca nu retractez cele afirmate, ci doar le nuantez, acolo unde socotesc ca se cuvine. Iara partea de esec ce deriva din toate astea, aceea care imi revine mie, mi-o asum integral, fara indoiala!
      Sa mai poftesti in vizita, de-ti face placere!
      Pana atunci – toate bune, Ioana.

  2. @Ioana

    Câteva precizări.

    1. Ar fi fost bine să mă întrebi şi pe mine înainte de a publica conversaţia noastră privată, măcar de formă, dacă nu de fond. Eu unul nu am publicat-o când mi-ar fi fost în avantaj.

    2. Dacă tot m-ai luat în vizor, ar fi fost frumos să pui un link şi spre blogul meu (parţial ca să mă anunţi, că nu e frumos să discuţi cu o asemenea vervă de terţe persoane când ele nu-s de faţă, şi parţial în contrabalans cu link-ul spre acel articol unde beneficiez de un “tratament special” să-i zic). Abia azi am aflat de postarea asta.

    3. Din nou, dacă cineva se semnează cu un pseudonim pe net, este de bun simţ să îi respecţi opinia numindu-l prin acel nick şi nu printr-un nume. Mai ales dacă nu îşi face public acel nume. Ţi-am mai zis pe Trilema lucrul ăsta, dar văd că citezi (foarte) selectiv.

    4. Primul moment al “dialogului” dintre noi trebuie căutat în articolul cu înjurături de pe blogul lui Mircea Popescu. Acolo m-ai “înjurat” scriind că anticipezi reacţia mea. Nu ştiu ce ai anticipat tu dar eu am preferat să nu-ţi răspund în acelaşi mod.

    5. Primul meu mesaj pe care îl numerotezi tu cu 1 este de fapt un comentariu pe acest blog! Este de altfel un comentariu constructiv la primul tău articol, chiar tu cerând pe Trilema să fii criticată pentru a-ţi îmbunătăţi scrisul. Primul mail dintre noi îţi aparţine şi este răspunsul tău la acest comentariu, pe care ai preferat se pare să mi-l adresezi în particular decât pe blog, cum era firesc.

    6. Eu nu scris nicăieri că voiam să-ţi adresez injurii sau “vorbe de ocară”, am scris doar că unul din motive era faptul că nu prea ştiam cum să formulez un răspuns la ultimul tău mail în aşa fel încât să nu te jignesc. Mai exact este vorba despre pasajul în care scrii:

    I-am solicitat, de altfel, lui Mircea un studiu post-concurs, facut din perspectiva antropologului, referitor, printre altele, la virtutile terapeutice / curative ale injuriei la romani.

    lucru care, în opinia mea, denotă prostie. Dar sunt curios ce răspuns ţi-a dat. Probabil însă conversaţia cu el n-o mai faci publică.

    Al doilea motiv a fost faptul că am intuit că vizionezi cu cineva aceste mesaje sau că la un moment dat le vei face publice. Ptiu!

    7. Ştii cum sunt acei penticostali care vin la tine “să te salveze”, îţi dau cărţi şi reviste – dar nu că te roagă să le primeşti ci aproape că ţi le bagă cu forţa pe gât? Tu ai început dialogul dintre noi în felul în care se vede mai sus. Senzaţia mea a fost de la bun început că tu eşi oarecum asemenea lor: acele politeţuri pe care mi le-ai adresat nu reprezentau o deschidere reală a ta pentru dialog ci un fel de pregătire a terenului pentru a mă face pe mine mai receptiv la ceea ce aveai să-mi spui. Tu nu aveai de gând să asimilezi ceva de la mine, tu voiai să mă înveţi neapărat ceva. În orice caz, nu scriai ceea ce gândeai.

    Ulterior, pe Trilema (în articolul la care i-ai pus link), ţi-ai schimbat radical atitudinea în ce mă priveşte. Implicaţiile sau aluziile pe care le faci la adresa mea sunt şi acum vizibile pentru oricine doreşte să le lectureze.

    Aici, din nou, reiei stilul politicos în care – vezi doamne – tu scrii aceste lucruri ca o expresie a eşecului tău de a lega un dialog cu mine, iar la final îmi mulţumeşti totuşi. Măi să fie.

    8. Mă opresc aici, dar în mare cred că am acoperit esenţialul. Remarc în încheiere că tot nu foloseşti diacritice, deşi acum două articole ai spus că vei încerca.

    Baftă cu bloggingul! 😉

  3. Ca sa ne lamurim pe-o chestie : atunci cind cineva intimeaza existenta unei oarecare corespondente private intr-o discutie publica cu un tert, tinzind astfel sa-si sustina vre-o afirmatie ori sa contrazica vre-o afirmatie de-a tertului, el isi da prin asta acordul explicit si irevocabil de-a avea intreaga corespondenta intre ei publicata de tertul respectiv, in masura in care tertul considera ca problema in discutie publica e mai importanta decit cineva-ul.

    Regula asta de bun simt exista pentru a impiedica limacsi precum de exemplu limax-ul in discutie de la mizeriile tipice starii lor de tiritoare prin glod. Asa cum este de exemplu chestia citata de Ioana.

    Pot zice ca nu mi-a cerut parerea pe tema, da’ de asemenea pot zice ca aflat in aceeasi situatie procedam exact la fel.

  4. @Mircea Popescu

    Asta o fi, dar trebuie să fim atenţi cum folosim cuvintele, domnule Mincinos Popescu. Adică exact unde traversăm linia de graniţă, că teoretic e adevărat ce zici tu, dar practic nu se aplică situaţiei de faţă. Mai exact eu am afirmat 2-3 lucruri despre ce mi-a spus ea, şi anume că în mail-uri mi-a cerut sfatul având o cu totul altă atitudine faţă de mine decât cea de pe trilema, pentru care am şi acuzat-o de dualitate. Iar acum postând aceste conversaţii se vede că aşa şi este, ba mai mult ea se şi scuză oarecum sau se explică pentru că, vezi doamne, a avut această atitudine în privat. Înţeleg să fi dat copy/paste dacă aş fi minţit, dar ea după ce că face aluziile respective la adresa mea pe trilema, vine aici şi publică conversaţiile sub titlul: ai dreptate, sunt o nemernică? Cine e lipsit de etică aici, de 2 ori la rând?

    Şi tu ce te găseşti vorbind aşa, singur în ploaie, ca de obicei?

  5. @Mircea Popescu: Am fost plecata cateva zile in vacanta, timp in care nu am verificat corespondenta, asa ca iertare pentru intarzierea cu care scriu aceste randuri.
    Sarut-mana pentru interventia ta! As vrea sa nu se inteleaga prin asta (aviz limacsilor!) ca imi exprim gratitudinea exclusiv din considerente de solidaritate. Se prea poate sa fi gresit atunci cand nu am solicitat, cel putin formal, acordul lui Lotus. Drept urmare, e binevenita aici si exprimarea punctului lui de vedere, reflectata in cele doua interventii ale sale.
    Mi-am propus sa nu mai revin asupra acestui subiect. O data pentru ca am apucat sa “promit” intrucatva aceasta Lukai si lui Radu si mai apoi pentru ca am citit si rascitit cu mare atentie articolul Dianei: http://www.dianacoman.com/blog/2011/07/19/iesirea-dintr-un-cerc/

    @Lotus: Dupa cum vezi, Mircea nu vorbea de unul singur, ci vorbea cu mine.

    Si tot dupa cum vezi, apreciez faptul ca ti-ai exprimat aici punctul de vedere, chiar daca el nu concorda nici acum cu al meu.

    Cum notiunile pe care le impartasim despre etica sunt, se pare, destul de divergente, propun sa cupam discutia aceasta aici, inainte sa alunecam in derizoriu in tentativa de a diseca si rastalmaci sensul fiecarui cuvant.

  6. N-avem ce discuţie să continuăm de vreme ce nu există una. Eu ţi-am semnalat câteva lucruri urâte pe care le-ai făcut. Unde-i acordul meu pentru publicarea convorbirii private? De ce nu ai rectificat că primul mai îţi aparţine în timp ce primele mele rânduri sunt doar un comentariu pe blog şi nu un mail? Şi altfele. Sigur, nici nu mă aşteptam să chiar răspunzi la ele, sau să-ţi ceri scuze, măcar de ochii lumii, sau să îmi pui link. Erau mai mult întrebări retorice. Aşa că probabil ai fost inspirată când ai ales titlul…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s