Despre Ziua Nationala ca expresie a nimicului national…

Nu fac parte dintre aceia care s-ar putea bate oricand cu pumnii in piept, strigandu-si mandria de-a apartine astei natii pe motiv ca…Stefan cel Mare si sfant, trecutul glorios, Mihai Eminescu, Mircea Eliade ori mai stiu eu ce alta obsesie nationala ridicata la rangul de simbol…

Socotesc ca nu-s nici din aceia in vinele carora „curge sangele martirilor de la pashopt”, desi, recunosc, pe masura ce m-am maturizat, mi-a devenit treptat tot mai drag Caragiale, in timp ce m-am tooot instrainat de spiritul…simbolului literar national. Nush’ de ce, da’ tristeturile lui (ce-mi ”imbracau” perfect rafuielile adolescentine cu lumea) – alea ce ne-au fost livrate gata mestecate si digerate, cele cu care-am fost nutriti noi, toata generatia celor ce-avem acum 30 si un pic de ani (caci dupa noi nu prea mai stiu cu exactitate si din experienta nemijlocita ce s-o mai fi intamplat prin scoli) mi-au devenit incet-incet usor nesuferite, de-am ajuns sa le asociez, instinctiv cumva, cu sentimentul pe care mi-l starneste orice discutie despre seculara Biserica Ortodoxa Romana…iar aici se ingemaneaza revolta cu plictisul, amaraciunea cu neputinta, dezgustul cu nevoia de-a afirma ca nu, nu-i asa, si ca o viata intreaga traita in genunchi, in resemnare, plecati in fata… altarului, ori a rusilor ori a americanilor ( cam tot una-i, pana la urma!) nu izbuteste decat sa-ti toceasca pana-ntr-atat orgoliul incat sa faca din tine un caine credincios, gata oricand pentru un sluj perfect in fata vreunei Porti despre care cineva te tot amageste ca ti se va deschide o data si o data…

Continue reading

Advertisements

Despre suferintele criticilor de arta sau despre cum se poate scrie un articol la comanda…:-)

Provocata cumva de mesajele lasate pe blog de Bogdan, am „risipit” mult din ideea acestui articol in raspunsul pe care m-am straduit sa i-l ofer aici.

O sa citez oleaca, spre a nu ma repeta cu alte cuvinte si-apoi o sa incerc sa completez cu ceea ce socotesc ca se mai cuvine:

(…)pe mine, privitor, ma intereseaza mai putin daca am vazut o lucrare a lui Vermeer sau am vazut lucrarea unui student, atata vreme cat ea imi procura frisonul estetic despre care am facut vorbire…

“Orgasmul” meu vizual, ca privitor, iar nu ca profesionist, nu-i cu nimic amplificat de rezonanta numelui artistului -creator, ci de “vibratia” incifrata in opera si pentru care eu gasesc (sau nu) in mine receptorii necesari spre a o deslusi (iar cand scriu “vibratia” nu ma refer la acea “semnatura energetica” despre care vorbeste Serban pe blog-ul Dianei, ci la ansamblul de emotii vibrante despre care am discutat eu in interpretarea propusa de mine)

Continue reading

Despre laptarese, cu dragoste. Opinia unei amatoare.

Am vazut si eu tabloul cu pricina. Atat in original, cat si in copie. Imi permit, asadar, sa opinez, pentru ca am cazut pe ganduri dupa lectura articolului Dianei si, tot chestionandu-ma eu de care parte ma situez in aceasta problema, am dezbatut cu mine si-am deslusit asa:

Sigur ca un prim imbold launtric te face sa creditezi cu mari sanse opinia lui Serban, conform careia, pentru iubitorul de arta dispus si capabil sa vibreze in fata unui original, ceea ce determina „revelatia” e dictat de amprenta vibrationala a artistului, „incifrata” in miezul traitor al picturii si perceptibila de catre un privitor inzestrat cu sensibilitati energetice capabile sa se situeze cumva pe-aceleasi lungimi de unda, pentru a se sincroniza cu mesajul artistului…

La o a doua lectura, insa, explicatia de mai sus imi pare a fi usor superflua…Nu mai vorbim de mintea riguroasa a unui fizician sau a unui matematician, care va zambi sagalnic atunci cand va citi incropita explicatie pseudo-stiintifica, presarata cu elemente din…teoria campurilor vibrationale! 🙂

Continue reading

Despre inconsistenta in scris. Scurta trecere in revista.

In zilele din urma, am asistat, atat cat am putut, la o disputa.
Se aparent infruntau, fara a se avea in fata unul pe celalalt si fara a se desemna explicit drept adversari (decat, poate, unidirectional) Andrei Plesu si realizatorul TV Mircea Badea.
In ce ma priveste, nu sunt o admiratoare neconditionata a niciunuia dintre ei.
Pretuiesc anvergura culturala, umorul, ironia fina si chiar si “joie de vivre”-ul contagios al lui Andrei Plesu imi este, de cele mai multe ori, pe plac. Ma ingrijoreaza, insa, si privesc cu oleaca de suspiciune desele luari de pozitie primejdios-partinitoare, zglobia argumentatie cu care se distanteaza de erorile unor guvernari din care a facut, malheureusement!, parte, apetitul oleaca prea marcat pentru auto-justificare si toata aceasta consimtita, parca, voluptate, descoperita tarziu, a dialogului cu oricine, care face, in chip regretabil, din Domnul Plesu, partener neasteptat de sueta cu diverse personaje pe care si le alege (mai inspirat sau mai putin inspirat, dupa caz!) drept subiecti ai editorialelor din Dilema Veche ori din Adevarul.

Continue reading

Asa nu!

Sursa articolului comentat:
http://polimedia.us/trilema/2009/nsfw-ghid-pentru-a-deveni-scriitor

Eeeeh!, iaca si un text cu care, in principiu, nu-s de acord si am serioase motive sa cred ca pana si scriitorul lui, Mircea Popescu insusi, nu-i intrutotul de acord!
In primul si in primul rand, textu-i facut cumva din imagini, anume ca sa „gaghile” in mod placut diversele puncte sensibile si…sensibilitati ale unor barbati, aspiranti, in principiu, la a deveni scriitori.
N-am sa inteleg prea curand (ori poate n-am sa inteleg niciodata!) cum se face ca pisicile ori cainii n-au scriitorii lor! Explicatia conform careia „cainii n-au literatura din lipsa de muza. Pisicilor le lipseste instrumentul. Sau ma rog, vice versa, tot ce-i posibil.” imi pare neconvingatoare…

Continue reading

Despre meth si nu numai despre meth… – Concurs de tritica literara

Sursa articolului comentat:
http://polimedia.us/trilema/2010/daca-tot-ce-poti-face-in-viata-asta

Iata un articol greu de „triticat”, o data pentru ca-i despre o femeie extraordinara (deci n-ai ce critica, si nici ce tritica!), a doua oara pentru ca nu prea lasa loc de comentarii (atat de convingator e autorul lui in argumentarea sensului propus!) si a treia oara pentru ca, fie si asa, redactat cu o scriitura masculina, fara prea mari inflorituri de stil, te pune pe tine, cititor, in fata catorva „volute” impresionante…S-ar zice ca Mircea Popescu – scriitorul ii ofera flori in dar Marthei McCuller, iar face asta cu gingasie, nemaipunand la socoteala faptul ca nu-i ofera Marthei vreo floare obosita de supra-expunere, cum sunt florile frumoase, dar cam artificiale, ce umplu florariile si care-s mai mult facute spre-a mangaia duios manutele catifelate ale unor domnite ce n-au vazut in viata lor un tanc decat la televizor. Nu, Mircea Popescu ii ofera Marthei o floare de colt, simpla, deloc ostentativ – pretentioasa, perfect adecvata profilului ei, scris cu contururi dure si adanci, discret etalate, dar parca tocmai de aceea extrem de expresive!

Continue reading