Asa nu!

Sursa articolului comentat:
http://polimedia.us/trilema/2009/nsfw-ghid-pentru-a-deveni-scriitor

Eeeeh!, iaca si un text cu care, in principiu, nu-s de acord si am serioase motive sa cred ca pana si scriitorul lui, Mircea Popescu insusi, nu-i intrutotul de acord!
In primul si in primul rand, textu-i facut cumva din imagini, anume ca sa „gaghile” in mod placut diversele puncte sensibile si…sensibilitati ale unor barbati, aspiranti, in principiu, la a deveni scriitori.
N-am sa inteleg prea curand (ori poate n-am sa inteleg niciodata!) cum se face ca pisicile ori cainii n-au scriitorii lor! Explicatia conform careia „cainii n-au literatura din lipsa de muza. Pisicilor le lipseste instrumentul. Sau ma rog, vice versa, tot ce-i posibil.” imi pare neconvingatoare…


Dreptu-i ca am simtit numaidecat in degete (unde altundeva?!) mancarimi si nu m-am putut abtine de la a scrie aceste randuri, dar motivul n-a fost acela ca Mircea mi-a descoperit instant vana de scriitoare, in mai putin de trei- patru minute, pe ceas, ci mai degraba cel care-a calauzit-o pe Diana Coman sa poarte dialogul redat in cele ce urmeaza:
http://polimedia.us/trilema/2011/este-si-mai-clar-o-idiotenie
De-ar fi numai dinspre partea instrumentului si dinspre partea muzei, apoi ar fi plina literatura (cum, de altfel, e si internetul!!!) de texte de proasta calitate si / sau factura.
Imaginile de ilustreaza generos textul sunt, gasesc eu, mai mult despre forme (apetisante si generoase, ce-i drept!!!) si mai putin despre fond! Pe dama din prima imagine o gasesc naturala, dar prin raportare la genul de frumusete valabil acum, la canoanele de frumusete ale epocii pe care o traim. Ea nu-i retusata, e drept, si ar putea da clasa oricand unor frumuseti ale zilelor noastre, cum sunt asistentele de la TV, aceste numeroase si aproape identice clone de-ale Biancai Dragusanu, lipsite de identitate proprie. Atitudinea damei din imagine nu-i insa 100% naturala, e una cautata, iara cautata cumva cu nepricepere, caci pozeaza artificial, in genul etern ne-demodat (ori mereu actual!) al unei secretare – dactilografe, cocotata pe un birou. Tipul din imagine nu pare a fi insa seful, ci pesemne e chiar un tanar scriitor aspirant ce si-a adus emotionat manuscrisele la dactilografiat unei „profesioniste”. Si asta judecand dupa atitudinea lui timida si usor umila, dupa jiletca incheiata stangaci si regulamentar la toti nasturii, dupa fruntea plecata sfios si umerii adusi in fata, cu un aer umil.
Restul sunt poze si-atat…Cele cu numarul 2 si 3 nu-mi inspira mare lucru, in afara unui zambet in fata atitudinii „customer oriented” din imaginea cu numarul 3. Cu imaginea 4 imi pare ca e-o alta poveste, ca-i genul cu-adevarat mai naturel, dar si mai candid, cumva, care mangaie feciorelnic tastele masinii de scris, osciland intre nehotararea de-a scrie cu note ori de-a scrie cu litere… Dama insa are intr-insa, neindoielnic, un soi de gingasie care transpare din imagine si asta a fost si motivul pentru care am simtit nevoia sa o discut oleaca separat de restul imaginilor folosite spre ilustrare.
Eeeei, si iaca cum se poate face, la nevoie, tritica literara pe un text bogat ilustrat cu imagini, al carui merit major e mai mult acela ca-i incitant (si excitant!!!) vizual, iar nu in alt chip!
Si uite-asa,” stiinta scrierii, incluzand gramatica, ortografie, topica, stilistica, retorica, mizanscena, mizericordie, poliloghie si oua fierte moi” ramane vorba-n vant, iar cititorul care-a cazut in capcana titlului viclean ales de Mircea Popescu ramane si el cu chestiunea principala nedeslusita: cum adeca anume poti deveni scriitor?!
Raspunde uneori si pe alocuri (dar nu aici si nu acum!), extrem de inspirat, tot Mircea Popescu insusi, ca bunaoara in:
http://polimedia.us/trilema/2011/cum-scriu-copiii-mediocri

Stiu ca textul meu nu-i critica literara si nici macar tritica nu-i, dupa cum el vorbeste mai mult despre mine insami si despre neintelegerile si nepriceperile mele decat despre intentiile reale ale scriitorului Mircea Popescu. Ce-am vrut sa spun (dar poate ca m-am lungit prea mult cu vorba si nici prea bine inteleasa nu m-am priceput a ma face!) este ca anti-literatura nu-i literatura, nici contra-literatura nu-i literatura, nici imaginea nu-i (doar) literatura, nici deconstruirea unui text si reconstruirea lui nu-i literatura, ci doar un exercitiu, o aplicatie si-atat (asta legat de contextul discutiei cu Diana, mai sus citat)

Pentru a deveni literatura, cuvantului poate ii lipseste ceva: emotia, fiorul, doza de indescriptibil. Ori poate (dar intr-o alta, intr-o cu totul alta acceptiune decat cea sustinuta de imagini) Instrumentul si Muza…si anume in acea acceptiune in care textele „Moartea ca o veste buna” sau „Daca tot ce poti face in viata asta…” sunt, macar in parte si pe alocuri, literatura adevarata, si inca una de foarte buna calitate! Din aceasta perspectiva evaluand lucrurile, Instrumentul = vana de scriitor, pe care o ai sau nu o ai, caci greu de tot ea se poate cultiva, iara Muza = acea prezenta autentic marcanta (ca-i om sau fiara sau frunza vesteda sau rotocol inefabil de fum) care te face sa te reevaluezi, care te misca si te plineste atat de profund incat schimba fundamental ceva in tine, atat de insemnat ca poti darui, la randul tau, realitatii, deslusirea / revelatia unui sens nou, a unui nou contur ori a unei noi lumini, spre-a umple lumea ta cu reflexe (si reflectii!) personale…
Iar astea toate sunt diferite de stiinta si n-au a face neaparat nici cu gramatica, nici cu ortografia, nici cu retorica, nici cu stilistica, nici cu mizanscena, nici cu ouale fierte moi. Ci poate doara numai cu un strop de mizericordie cereasca, de-i este ingaduit cititorului sa-si puna uneori nadejdea in astfel de ajutor providential, caci altfel i-ar ramane cuvintele ca o piatra greu apasatoare pe suflet si-ar fi pacat, mare pacat, zau asa!
Una peste alta, articolul acesta de l-am analizat impreuna minte, cititorule, minte frumos, si fura prin imagini – promisiuni morganatice, de te face sa uiti c-ai visat vreodata sa fii scriitor! Caci: „Aiurea, va zic! Pentru a deveni scriitor, aveti nevoie de doua lucruri, un Instrument, si-o Muza.” E simplu.  Asta-i tot! :-))))

Advertisements

10 thoughts on “Asa nu!

  1. Lmao acum exact 1 secunda ti-am trimis un mail. (…)

    Vazusi invitatia pentru critici apropo ?

    Mircea Popescu

    Deci cum zice englezu’, great minds think alike and idiots seldom differ. Ori-ori.

    • 🙂 Am gasit acum mesajul.
      Sarut – mana pentru invitatie!
      Dupa cum ai vazut, m-am ante-conformat! Si mi-a facut chiar mare placere munca realizarii triticii in sine!
      Ei, englezu’ o fi exagerand si el cand zice asta! :-)))) S-or fi aliniat cumva favorabil astrele! Sau a fost la mjloc o coincidenta atat de pura si atat de simpla incat nu poate fi demonstrata nicicum!

      Cu multumire pentru vizita, ma-nclin,
      Ioana.

  2. Calm si rabdator ochi ai pentru un text pus sub lupa… Si o asezare anume in comentariul scris, chiar daca uneori nu-mi e cu totul clar. Ori poate nu-mi e mie.

    (P. S. De ce nu pui linkurile direct pe text/cuvinte? Se face direct din interfata WordPress, selectezi cuvintele cu pricina, click pe iconita aceea ca un lant si apoi introduci adresa in campul/fereastra care se deschide).

    • Buna regasirea, Diana draga!

      Pai…ai intuit corect. Nu am pus link-urile direct pe text pentru ca nu am avut inca suficient ragaz cat sa deslusesc cum se face asta. Acuma, ca mi-ai spus, voi incerca, sper sa-mi iasa!
      Poate suna complet demodat, dar cam asa stau lucrurile…preocuparile mele profesionale exclud, in mare masura, calculatorul, asa ca m-am invatat sa-l folosesc exclusiv in acord cu (minimele) mele necesitati de moment: in mare, maaare, covarsitoare parte citesc, in mica, miiiica masura scriu (probabil si pentru ca-s indeajuns de lenesa ori nu ma pricep sa-mi organizez eficient timpul…ceea ce-i un pacat!) si…cam asta…

      Cat despre scris…stiu ca nu-i intotdeauna tocmai clar! Este si unul dintre motivele pentru care am frecvente si distrugatoare razboaie cu mine insami: intre ceea ce simt si voi a spune si ceea ce (arareori) izbutesc sa spun se-ntinde o falie de necuprins…Alteori – nu, da-i rar, nemultumitor de rar! Nu “lucrez” mult pe un text atunci cand ma hotarasc sa il scriu, imi ia max. maximorum 1 ora, deci nu asta-i efortul cel mare! Imi ia insa mult, foarte mult timp pana sa “secret” ganduri care sa ma puna in acord cu mine, sa ma exprime…o astfel de batalie interioara poate dura chiar si cateva zile. Timp in care, fiind o fire extrem de comunicativa, apuc sa…”verbalizez” cate ceva si-atunci macar o parte din tensiunea interioara acumulata cedeaza, se spulbera…si-o iau de la capat…si tot asa…De aici ambiguitatile pe care pe drept, zic eu, le percepi. Mi-ar fi de mare folos, spre exemplu, daca mi le-ai semnala, atunci cand vei gasi timpul necesar, si in ce priveste ultimele 3 texte postate (inteleg ca le-ai citit deja). Dar nu-i graba! Fa-o doar atunci cand vei putea.

      Seara buna,
      cu drag,
      Ioana.

  3. Draga Ioana, ar fi, zici tu, sa fac critica la critica ori tritica la tritica ori astfel de combinatii si aranjamente… 🙂

    In mod surprinzator poate, prima nelamurire chiar in textul acesta e pentru mine chiar cea legata de dialogul meu mentionat acolo: care e motivul care m-a manat macar in dialog daca nu-i zicem lupta?

    Articolele tale (din cate am vazut pana acum) pornesc initial de la o tinta destul de clara, se ramifica pe parcurs si apoi se aduna (cu mai toate firele) din nou la punctul de plecare, incercand parca sa ofere o imagine noua, rezultat al drumului parcurs. Ceea ce este, cred, cat se poate de placut in fond, atata vreme cat drumul lumineaza totusi tinta, chiar daca prin reflectie ori de la departare. Uneori insa, ca aici, parca la final raman cu intrebarea: totusi, care e anume imaginea noua adusa? Ca spui de exemplu ca minte textul original, minte frumos, ca nu e vorba despre instrument si muza, dar… chiar nu e vorba? Sigur, nu instrumentul-masina de scris si nu musai muza – nudul feminin. Dar un set de exemple nu-s totusi o minciuna in sensul direct al cuvantului, nici frumoasa nici urata… Ironizeaza textul poate, da, ironizeaza insa exact lipsa pe care pretinde ca ar ajuta sa o astupe, si deci e poate cruzime in text mai degraba decat minciuna (frumoasa ori altminteri).

    In sfarsit, ma mai nelamureste observatia pe care o faci privitor la literatura: “De-ar fi numai dinspre partea instrumentului si dinspre partea muzei, apoi ar fi plina literatura (cum, de altfel, e si internetul!!!) de texte de proasta calitate si / sau factura.” Pai este in fapt sau numaidecat nu este? Ca-i totul aici chestiunea de ce consideri in literatura. E orice carte scrisa/publicata vreodata literatura? Cu siguranta e atunci plina de texte de proasta calitate si/sau factura. E literatura prin definitie doar setul de texte de buna calitate si factura? Atunci n-are a face cu instrumentul, muza, ori altceva, ci strict cu definitia in sine a literaturii…

  4. Diana draga, nu stiu daca am inteles eu corect unde bate intrebarea ta referitoare la motivatia cu care ai purtat dialogul sus-citat cu Mircea, dar daca intrebarea n-a fost numaidecat retorica, daca ea isi cauta un raspuns – pereche, atunci eu il pot oferi doar prin raportare la puterea de cuprindere a intelegerii mele…Eu cred, asadar, ca rostul oricarei comunicari e acela de a lamuri, fie prin cautarea de raspunsuri, fie prin iscarea de noi semne de intrebare menite sa aseze intr-o alta lumina subiectul asezat sub lupa. In cazul citat, la concret, mie dialogul vostru mi-a limpezit cateva ganduri referitoare la distinctia dintre literatura (cea adevarata) si cautarea de literatura…nu ma pricep acum sa fiu mai explicita de atat, dar poate ca voi izbuti pe parcurs sa ma fac mai bine inteleasa…Am scris acolo faptul ca ( asta cred eu, dar se poate, fireste!, sa nu fie asa!) anti-literatura nu-i literatura, nici contra-literatura nu-i literatura, nici…si asa mai departe… inclusiv ca reactie la incercarea lui Mircea de a-si deconstrui un text literar, spre-a si-l reconstrui la loc, uzand insa de alte mijloace si de alte resurse. N-am scris ca-i o idiotenie nu pentru ca m-am ferit sa fiu la fel de directa in exprimare ca si tine (si nici pentru ca mi-am propus sa-l flatez pe Mircea cu resurse din arsenalul politetii excesive!) N-am scris asta pentru ca pur si simplu nu am perceput textul asa. L-am perceput ca pe o cautare, ca pe o aplicatie, ca pe un exercitiu – asa am perceput, asa am scris. Si pentru ca orice cautare da macar o sansa gasirii, socotesc ca exista sanse (ce tin de Instrument si de Muza) ca o cautare de literatura sa chiar genereze literatura! Asta-i si rostul pentru care incercarile merita incurajate, pe de o parte, izbanzile trebuie mentionate, pe de alta parte, iara pe de-o alta parte (si asta-i inca cea mai insemnata!) ne-izbanzile trebuie analizate si / sau sanctionate (dupa caz!), pentru ca unde-s mai multe minti, sunt, macar teoretic, si mai multe sanse de a descoperi o cale…Intuitia artistica, fiorul interior, vibratia sunt chestiuni ce tin exclusiv de zestrea nativa a autorului. Cautarea caii, identificarea registrului in care pot fi intreprinse cautarile si altele asemenea sunt / pot fi insa catalizate printr-o sustinuta si 100% onesta raportare la critica…asta fiind si motivul pentru care socotim constructiv orice demers critic facut cu buna credinta, nu-i asa?
    Revenind acum la Asa nu!…ai semnalat pe drept usoara ironie pe care am construit textul…nu, nu mi-am propus sa comit o cruzime si-i chiar inutil sa mentionez ca-mi pare tare rau daca a parut asa! M-am dedat insa la o joaca primejdioasa (caci nu m-am priceput, se pare, pe de-a intregul sa domin sensurile cuvintelor, asa ca, intr-un final, ele au zis cam ce-au vrut ele, nu ce mi-as fi dorit eu!) Intentia mea era sa nuantez oleaca diferenta dintre Instrument si Muza (scrise asa, cu majuscule) si instrument si muza.
    Iar cand scriam ca “de-ar fi numai din partea instrumentului si numai din partea muzei”….etc. etc. ma refeream tocmai la aceste sensuri ale cuvintelor, scrise cu…minuscule, pe care le-ai asociat si tu in mesajul tau: instrument = masina de scris, iar muza = nudul feminin. Din aceasta perspectiva si doar din aceasta!!!, zic, ar fi plin internetul (cum si este de fapt!) cu texte de proasta calitate si / sau factura. La fel cum si ceea ce generic numim literatura…pentru ca da, aici ai introdus o nuantare pe care eu nu am dezvoltat-o in text, desi e bine-venita: literatura e oare facuta din suma tuturor textelor cu pretentii literare care au fost scrise si publicate vreodata sau ne raportam la o literatura anume, la Literatura (=in termenii definitiei tale, setul de texte de calitate si de buna factura – atunci cand am scris, eu la aceasta din urma acceptiune m-am referit… )? E o buna intrebare, asupra careia cred ca ar merita sa revenim! Caci e limpede ca-n mintea mea lucrurile erau asa de temeinic pre-rostuite, incat n-am nuantat deloc, gandindu-ma eu cand am scris mai mult la Literatura, la Instrument si la Muza…Mea culpa…Avem insa o noua confirmare a utilitatii dialogului ca schimb constructiv de idei!

    • Ah, cu siguranta acesta-i rolul (si chiar definitia as spune) Dialogului (iar nu dialogului, ca sa-ti imprumut un pic – fara suparare sper pentru un zambet- sistemul de definitii): de a cauta si descoperi pana la urma sensuri si idei, prin intrebari, raspunsuri, argumentari, contraziceri. Intrebarea mea isi cauta intr-adevar raspuns pentru lamurirea mea, dar nu a mea ca si participanta la dialogul citat, ci a mea ca si cititoare a acestui articol al tau in care numeai aparent o anume motivatie (specifica, s-ar fi parut, unui anume dialog deci, nu Dialogului), fara a o lamuri cumva.

      Si de ce spuneam despre cruzime (ca sa vezi pana unde poate merge si neclaritatea unui comentariu) sa nu-ti para rau: nu am avut intentia sa spun de cruzime in textul tau, ci in originalul pe care-l analizai. Pentru ca nu mi-a reiesit din textul tau aceasta diferentiere pe care voiai sa o faci intre instrument si Instrument, muza si Muza, am luat textul tau ca pe o analiza a continutului celuilalt, fara adaugire de dimensiune (ori reliefare a ei anume). Si spuneam deci ca textul original nu-mi pare ca minte (frumos ori urat), ci ca se joaca pur si simplu, crud, cu presupusii beneficiari ai textului, oferindu-le informatia in formula pe care o pot probabil interpreta complet gresit cel mai usor. E drept ca vazut textul tau prin prisma ideii de ai enuntat-o apoi are sens observatia ca “minte” pentru ca interpretarea in cheia cu minuscula e in fapt cea care “minte”, da.

    • Sarut-mana, Diana draga! Apucasem sa iti multumesc doar pe blog-ul lui Mircea, acolo unde s-au anuntat rezultatele! 🙂
      In ultimele zile, mi s-au adunat trebile parca prea impovarator, asa ca nu am reusit nici sa raspund comentariului tau de la articolul referitor la “fenomenul pitzi”…insa da, inclin sa cred ca ai intuit corect ceea ce ma caznisem eu sa nuantez, slujindu-ma poate nu de cuvintele cele mai potrivite…Drept este ca mai departe cu argumentatia nu prea putem merge, decat daca am apela la ceva studii aplicate, ceea ce, in spatiul cultural (si tele-vizual) romanesc, cel putin – dar cred ca-i valabil la alta scara si in alti termeni cam in toate spatiile!, nici n-ar fi prea dificil de identificat…Mircea s-a aratat deja de-a dreptul agasat de tratarea subiectului astuia si-n dunga (ceea ce e dreptul lui si-i poate de inteles, pentru ca e foarte posibil ca dezbaterea asta sa nu duca nicaieri…) Pe de alta parte, insa, eu, macar in calitatea mea de parinte, inca mai caut sa-mi lamuresc niste aspecte, dat fiind faptul ca acest pseudo-fenomen prea a “invadat”, dupa gustul meu, spatiul romanesc, fapt pe care eu cat sa mi-l explic cumva, in egala masura, ca fiind urmare a plierii aproape perfecte pe un anumit tipar de personalitate (sau profil) a agresiunii unor tendinte (culturale, educative, formative…nici nu stiu cum sa le denumesc ca sa exprime cat mai bine ceea ce gandesc…), intre care presiunea exercitata de mediu si cea exercitata de mass-media ocupa un loc esential.
      Poate ca suna cam dezlanat si cam nefundamentat ceea ce incerc sa exprim acum, doar ca am simtit cumva nevoia sa provoc aceasta discutie tocmai din ratiunea pentru care orice discutie am convenit ca e utila: aceea de a isca noi intrebari, care sa aseze subiectul analizat intr-o noua lumina.
      Tocmai ce am terminat de citit articolul tau referitor la englezi, autoironie si pozitivism.
      Si pentru ca vaz ca de ce va sa insemne cultura engleza contemporana tocmai ce te-ai “impregnat”:-), ma gandesc ca nu-i complet deplasat si nici nu va suna complet pompos (stiu din proprie experienta ca dorul de casa uneori mai da tarcoale!) sa-ti urez sincer si fara incarcatura pseudo-patriotica, ci asa, pur si simplu, La Multi Ani! de ziua noastra nationala!
      :-),
      Ioana.

      • Chiar cu intarziere, prinde tare bine cate un la multi ani asa din inima, deci multumesc frumos 🙂 Si la multi ani frumosi iti doresc si tie si baietelului tau de care tocmai ce-am aflat 🙂

        Doar ca o minuscula completare la tema pitipongelii, am realizat recent ca s-ar prea putea sa nu fim deloc singurii (romanii zic) cu pitipongeala si ca fenomen (ceea ce poate nici nu e surprinzator), dar si ca …apelativ/depreciere. Au si rusii de exemplu ceva care-mi pare (de la distanta la care sunt totusi inevitabil fata de societatea lor) fix acelasi lucru…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s