Despre laptarese, cu dragoste. Opinia unei amatoare.

Am vazut si eu tabloul cu pricina. Atat in original, cat si in copie. Imi permit, asadar, sa opinez, pentru ca am cazut pe ganduri dupa lectura articolului Dianei si, tot chestionandu-ma eu de care parte ma situez in aceasta problema, am dezbatut cu mine si-am deslusit asa:

Sigur ca un prim imbold launtric te face sa creditezi cu mari sanse opinia lui Serban, conform careia, pentru iubitorul de arta dispus si capabil sa vibreze in fata unui original, ceea ce determina „revelatia” e dictat de amprenta vibrationala a artistului, „incifrata” in miezul traitor al picturii si perceptibila de catre un privitor inzestrat cu sensibilitati energetice capabile sa se situeze cumva pe-aceleasi lungimi de unda, pentru a se sincroniza cu mesajul artistului…

La o a doua lectura, insa, explicatia de mai sus imi pare a fi usor superflua…Nu mai vorbim de mintea riguroasa a unui fizician sau a unui matematician, care va zambi sagalnic atunci cand va citi incropita explicatie pseudo-stiintifica, presarata cu elemente din…teoria campurilor vibrationale! 🙂

La o alta lectura imi apare deslusit faptul ca ochiul indragostit de frumos al privitorului de arta (adica acela care se situeaza in fata unei lucrari fara alta miza decat aceea de a-si bucura spiritul – excludem, asadar, din discutie,  cel putin pentru moment, situarea in fata lucrarii a unui critic de arta profesionist) nu are a se impiedica de „elemente de bruiaj” migrate dinspre taramurile matematicii ori ale fizicii, asa ca, mintea fiind oarecum libera de pre-concepte, spiritul care i se supune se poate indestula in voie si fara constrangeri din seva mesajului transmis de artist.

N-as introduce aici, spre complicarea discutiei, si elemente din teoria campurilor indragostirii (sau indragostelii) de vecina de la sapte vs. Angelina Jolie…Nu pentru ca n-as credita deloc ipotezele legate de „rezonanta cu autenticul trairii personale”, cat pentru ca imi pare foarte greu de incadrat ca traire conceptul de „romantism”…pe care il percep mai mult ca pe o pre-dispozitie / aplecare catre ceva decat ca pe o stare in sine (plina, adica, de un continut al ei, propriu si personal…) Sa nuantez un pic, caci poate n-am fost asa de clara in exprimare: vad romantismul ca pe o coaja – iar nu conotati neaparat negativ termenul, prin asociere cu ideea de fragil! -, ca pe un invelis a…nimic anume, dar tocmai bun ca „spatiu” de traire, gata delimitat pentru a adaposti sub umbrela lui generoasa un ansamblu de stari si / sau trairi ce tin de…hai sa-i zicem asa…”insuportabila usuratate a fiintei”.

Nu cred ca iubitorul de arta isi poate iscodi opera favorita purtand in privire aceeasi lumina cu care si-ar iscodi, la o adica, faptura iubita, in acele momente de pre-instalare a dragostei (adica de indragostire) care nasc lumi si oameni, asezandu-le, poate voluntar, dar poate nu, sub semnul miracolului si al unei vraji anume, ce poate reuni, intr-un acelasi balet halucinant, pe cate-o frumoasa in bratele cate unei Bestii… pe fiecare frumoasa in bratele acelei Bestii careia i-a fost harazita anume…

Toate astea sunt insa stari ce tin de un registru fulgurant si cumva inanalizabil, despre care se poate vorbi, la nevoie, da’-i mai bine sa nu, spre-a nu strivi corola de minuni si nici spre-a distruge pojghita fragila a lucrurilor…

E mai bine, asadar, sa ne intoarcem intr-un registru de traire oleaca mai lesne (dara nu cu mult!) analizabil, in care privitorul – autentic iubitor de frumos se situeaza cu mintea (si spiritul) liber de pre-concepte in fata unei „propuneri” de a deslusi frumusetea lumii…a unei felii decupate din realitate si prelucrate prin lentila sensibilitatii altcuiva (a artistului), spre a fi „conservata” apoi pentru eternitate pe un suport oarecare.

Nu intru aici in discutii legate de „tehnicitatea” produsului finit, pentru ca imi pare ca ele au fost epuizate temeinic de catre toti cei care au opinat anterior pe blogul Dianei. Spun doar ca, si de-ar fi practic posibil sa se realizeze o copie absolut identica (ceea ce nu cred!!!), perfectiunea realizarii copiei tot n-ar tine de calitatile vopselei, a lacurilor, a panzei ori mai stiu eu a caror alte detalii asemenea…O copie, fie ea si identica, lucrata de o alta mana, e un original prin raportare la ea insasi, dar si prin raportare la lucrarea initiala de la care am pornit discutia noastra, chiar daca ea este si ramane, in acelasi timp, si o copie perfecta. Dar mana care-a tinut in ea penelul e alta, panza e alta si nu-i innobilata, la fel ca vinurile bune, de-o invechire fireasca si tihnita, cum numai timpul, in trecerea lui implacabila, poate fauri. La fel si cu vopselurile…

”Intuitiile” artistului (acele trairi de-o frantura de clipa, ce pot purta in ele nu atat amprenta / semnatura energetica, cat pe cea emotional – indescriptibila a acestuia), „contextualizarea” trairilor lui sunt factori decisivi care ii amprenteaza acestuia opera si care o fac unica, irepetabila si imposibil de copiat…Si aici ma gandesc la acel ansamblu de factori, deopotriva greu descriptibili, ce plamadesc sinele creator al artistului intr-un anume fel si nu in altul! – felul in care el „interiorizeaza”, spre exemplu, lumina locului in care s-a nascut si a trait, spre-a se hrani cu ea si spre-a o intoarce inapoi spre lume, imbogatita, innobilata de sinele propriu…Eu, bunaoara, socotesc lumina spatiilor natale, un factor formator al eu-lui in sine si cred ca, intr-o forma sau alta, purtam cu noi prin lume, intreaga viata, lumina locului in care ne-am plamadit. Iar de aprofundat, am aprofundat aceasta convingere tot prin raportare la universul creatiei plastice: lumina olandeza…lumina olandeza imi pare un exemplu nimerit si bine ales…Nicaieri in lume, parca, experienta luminii nu e mai albastru-cenusiu marcanta, cu inflexiuni de cenusa vulcanica stinsa si de ivoriu nebun, cum e in Olanda si in lucrarile marilor ei pictori…Dar, pe de alta parte, nicaieri in lumea asta aerul nu are acea densitate aparte si acele irizatii trandafirii pe care le capata in amurgurile cu miros de fum, de tamaie si de turme care se intorceau de la pasunat din copilaria mea petrecuta la tara, la bunici…aceasta lumina vorbeste insa doar pentru mine si exista doar acolo si nicaieri altundeva…am purtat si port lumina asta pretutindeni prin lume si ea e, parca, una dintre experientele definitorii care mi-au lamurit sufletul in raport cu infruntarile majore ale destinului!

Cele de mai sus sunt valabile doar daca vorbim despre eventuale tentative de copiere prin utilizarea unor tehnici similare celei de realizare a lucrarii propriu-zise. Caci o copie „perfect identica” facuta la xerox, bunaoara, e impersonala, transmite o emotie ciuntita, incadrabila cumva in cele doua dimensiuni ale hartiei, dar vaduvita de rotunjimea reliefurilor pe care doar penelul, in dansul lui blestemat – cautator de perfectiune, se cazneste sa le transfere panzei, intr-o mezalianta (vibranta, e drept!) intre urzeala austera a acesteia si pasta bogat – onctuoasa a vopselurilor de tot felul.

Iaca, asadar, cum intuitia Dianei, cum ca de la un punct incolo (si de la un anumit nivel de realizare artistica) nu mai putem vorbi de copii, ci de originale, situate intr-un anume raport de temporalitate cu o idee / tema similara, imi pare si mie perfect plauzibila!

Lasa ca si in privinta dialogului cu Mircea Popescu tot de partea Dianei ma situez cumva (iar nu din solidaritate numaidecat feminina!).

Neg definitia lui Mircea cum ca pitipoanca e acea femeie, in general tanara, care isi ingaduie sa vorbeasca despre frumusete. Definitia imi pare mai degraba aplicabila conceputului de amatoare, indiferent de domeniul la care ne raportam.

Cand vine vorba despre piti, eu cred ca ea e mai degraba acea femeie, in general tanara, care isi impune sa se conformeze canoanelor de frumusete ale epocii, fara a fi inzestrata cu capacitatea / abilitatea de a se auto-chestiona asupra problemelor de ordin estetic.

Eu nu cred ca pitipongeala e o anume raportare „comme il faut” la frumusete (discutata la modul general, ca si concept). Daca ar fi asa, adica nenuantat deloc, atunci Mircea ar avea perfecta dreptate in ceea ce spune.

Cred ca pitipongeala = o anume raportare „comme il faut” a persoanei la trend, la canonul de frumusete valabil / in vigoare la un moment anume in istoria gusturilor.

N-ar fi exclus sa vina o vreme cand va fi foarte la moda si „comme il faut” ca orice femeie care se respecta sa se infioare in fata tabloului Laptaresei noastre si sa incerce sa-i copieze tinuta ori sa isi retuseze chipul in armonie cu infatisarea acesteia.

 Pare perfect posibil sa apucam momentul cand Vermeer sa devina un ideal estetic, iar Laptareasa lui – un icon, cu care tinerele fete sa se „legitimeze” in „lumea buna a idealurilor estetice”, afisandu-l cu ostentatie pe display-ul telefonului mobil sau purtandu-l la breloc, langa icon-ul cu Lady Gaga sau langa icoana cu Maica Domnului, dupa caz ori dupa aplecarile native ale fiecareia.   

Momentul acesta imi apare insa extrem de departe, caci pitipoanca freamata, dar nu de emotia exersarii unui ideal de naturalete estetica. Pitipoanca e femeia careia nu-i mai sunt de-ajuns (doar) mangaierile, pentru ca organele ei de simt s-au atrofiat, incat mangaierile nu le mai simte, iar atingerile nu o mai excita. Pitipoanca e femeia care se machiaza cu bisturiul si are nevoie de-o mama de bataie pentru a atinge orgasmul. Pitipoanca vorbeste tare si se manifesta zgomotos. Urechea ei nu mai percepe soapta, atat e de scolita la institutia decibelilor excesivi. Exagerez, e drept. Dar teama mi-e ca-i cam asa…  

Ca sa rezum: problema pitipongelii nu-mi pare a fi rezolvata (numai) de aprofundarea diferentei dintre trairea interioara autentica sau interiorizarea unui context. Daca va fi declarat cool, prin negocierea avantajoasa a raportarii lui la trend, Vermeer va deveni idolul unei multimi de piti infierbantate, care vor adormi seara cu poza Laptaresei lui sub perna ( dar fara sa se intrebe macar de-i un original sau doar o copie, sau care-i diferenta intre cele doua). 🙂  Vermeer va ramane in continuare perfect capabil sa infioare doar pielitele sufletului unei piti decuplate cum e Diana Coman, inzestrata nativ cu capacitatea sa se mire, sa se intrebe si sa simta, in acord sau in dezacord cu trend-ul. Aici sta, imi pare, miza pariului lui Vermeer (originalul sau copia identica 🙂 ) cu posteritatea: infiorarea pe care ti-o produce nu-i „semanata” acolo, in tablou, doar de mana artistului, ci-i rezultatul unui acord tacit, peste vremuri, intre tine – creator si tine- deslusitor de simboluri incifrate in arta autentica. Soarta pariului depinde de atrofierea sau nu a acelui organ care-ti dicteaza infiorarea sau neinfiorarea, cat si daca te afli in fata unui original sau a unui fake: organul bunului – simt (y compris al simtului estetic, care-i o categorie aparte a acestuia). In aceasta lumina privind lucrurile, Vermeer iti transmite exact atat cat poti intelege si cat sensibilitatea ta poate duce. Atat si nimic mai mult.

Advertisements

27 thoughts on “Despre laptarese, cu dragoste. Opinia unei amatoare.

  1. Zic ca superflua nu are cum fi, ca superfluu poate fi doar ceva ce-i in plus, ori noi neavind explicatie si cautind-o, orice posibila explicatie, oricit de improbabila, superflua nu-i.

    N-am inteles de ce criticul de arta (profesionist sau ne, admitind ca poate exista aceasta diferentiere, ceea ce nu-i neaparat evident) nu-i incadrat intre iubitorii de frumos. Imi pare o fictiune de aceeasi natura cu a considera ginecologii afara din rindurile celor preocupati de vulve. Pai de ce ?!

    E o intrebare buna daca structurile fizicii sau inca si mai mult ale matematicii sunt preconceptii in sensul ala. Eu as sustine ca sunt dimpotriva, supraconceptii (ca adica nu-ti dirijeaza gindirea intr-un fagas ingust, ci-ti ingaduie tocmai sa eviti fagase inguste). Spre exemplu, notiunea de coaja din matematica e mult mai aproape de ce continut tinzi sa-i dai tu decit orice alcaturie pur lingvistica (in limbaj natural).

    Spun doar ca, si de-ar fi practic posibil sa se realizeze o copie absolut identica (ceea ce nu cred!!!)

    Asta-i un contraargument destul de bun, din eterate considerente de cuantica nu-i posibil a se crea o copie cu adevarat exact identica a unui macroobiect. Totusi, nu e clar daca asa o chestie are si vre-o relevanta (nu c-ar fi clar ca n-are).

    Teoria cu lumina spatiilor natale de-o expui reflecta o teorie mai vhece apropo de diversitatea fonetica a limbilor (ca adica ar surveni din calitatea aerului din zonele lor de nastere). Paragraful iti apare insa de doua ori.

    N-am inteles mai deloc diferenta pe care-o faci. Deci X din P nu-i acel P cu proprietatea y, ci acel P cu proprietatea y. Pai ?! Altminteri cred ca teoria cu pitipoanca de nu mai aude soapta e macar pe alocuri deplasata : nepitipoanca-i surda sau macar face pe surda intr-o asa de larga plaja de soapte incit imi pare cel putin bizara diferentierea. Si calugaritele si virginii pot fi imaginati ca sustinind ca restul lumii (care adica se fute) e din aceasta cauza cumva “tocita” senzual, incapabila sa asculte “soaptele” pe care si le imagineaza ei in lume. In realitate faptul simplu este ca restul lumii aude si astia ciudatii si-au bagat dopuri in urechi. Dupa care le tiuie urechile, da’ tinnitus-ul nu are a face cu lumea.

    Teoria ta despre arta e comuna, mi-e familiara si pina la o mare distanta subscriu la ea, dar totusi, sunt niste probleme. Cum se face ca mie-mi produc impresii estetice statui ramase de-acum ~cinci mii de ani, da’ nu ma intereseaza deloc artefacte produse acum nici cincizeci ? N-ar trebui cele din urma sa fie mai degraba infioratoare in virtutea simplei accesibilitati culturale ? Pe scurt ma tem ca in cotloane cel putin nu e clar.

    • Buna seara, Mircea!

      Am cautat sa indrept neajunsul semnalat referitor la dublarea paragrafului.
      Am cautat, de asemenea, sa gasesc rapid pe blogul tau urma unei discutii de-a noastre mai vechi referitoare la impresia estetica covarsitoare pe care ti-a provocat-o acea statuie vazuta intr-un muzeu din Egipt…n-am izbutit, dar voi mai incerca…nu-mi mai amintesc bine daca acea discutie contine in ea si chestiuni relevante referitor la intrebarea formulata de tine mai sus. Stiu insa ca ai scris un post pe aceasta tema si ca ai atasat, spre mai buna intelegere, o imagine cu acea lucrare…
      Incerc insa sa schitez in cele de mai jos un raspuns: nu, nu-i neaparat musai sa fie (mai) infioratoare o chestiune recenta doar in baza simplei accesibilitati culturale!
      Nu neg ca in cotloane, cel putin, e neclar textul meu.
      Dar cat priveste aceasta intrebare, cu fiorul launtric, mie imi apare clar ca e perfect posibil ca simtul tau estetic sa vibreze la chestiuni aparent “ermetice”, venite dintr-o cultura ce ti-ar putea fi perfect straina…Cu simtul estetic cred ca se petrece uneori o metamorfoza stranie, ce tine de o anume rafinare estetica, daca vrei, care il face pe individ ca, pe masura ce isi “ascute” si perfectioneaza instrumentele de analiza, prin indelunga lor exersare, sa dobandeasca permisul de acces catre…esente si catre esential.
      Nu stiu daca am fost destul de explicita, asa ca recurg la exemplificare, citand, insa, la intamplare, nume de creatori, si nu de privitori: Brancusi – si-a stilizat atat de mult opera incat a redus-o la esente, la forme elementare, fara ca prin asta sa-i diminueze (ba dimpotriva!) ceva din imensa expresivitate! Domnisoara Pogany nu te impresioneaza? Pe mine – da! Nu-ti aduce oleaca rotundul ei cu rotundul acelei sculpturi care te-a impresionat si care reda, e-adevarat, intr-o uluitoare simplitate, perfectiunea de nestirbit, in complementaritatea ei, a cuplului barbat – femeie? Iar Brancusi e doar un exemplu…Altele similare sunt, poate, Picasso sau chiar Dali…nu?
      Poate ca pentru tine si pentru simtul tau estetic educat deja nu (mai) e necesar sa vezi o revarsare de forme si culori pentru-a incerca orgasme de natura estetica…Caci tu ai depasit de mult perioada pasunismului ori samanatorismului, inclusiv in ce priveste artele plastice…si-atunci e de-ajuns o chestiune minimalista, intoarsa la esente, spre-a te infiora indeajuns cat pentru o viata intreaga!…
      Ori poate ca la starea ta din acel moment au conspirat si lumina, si contextul, si….dar astea toate sunt doar ipoteze, cuvinte frematatoare, dar neverificabile pe de-a intregul…nu stiu…
      Revin intr-o clipa.

      • In cazul asta orice poate fi problematic. Legat de ‘arta antica’ avem ceea ce numim noi arta dar pentru ei nu era deloc arta, era fie ideologie fie religie (cu atat mai mult in Egipt, unde nici vorba de asa ceva, incat Platon ii dadea ca exemplu de continuitate pentru a critica mutatiile din arta greceasca). Altfel, mie mi-a placut intotdeauna de mister Amenofis IV cu ale sale modificari in pastica vremii (derivate ori nu din noua ideologie-religie etc).

        Arta e obiectul inzestrat de societate cu prerogativele artei: in Egiptul antic de exemplu, statuia faraonului (ori cuplu) avea scop propagandistic-ideologic, iar cele religioase stateau in temple, temple la care aveau acces oamenii de cateva ori pe an; apoi in grecia un Apollo dintr-un templu nu era considerata o piesa de arta, ci era chiar Apollo – hierofanie – imbracat, plimbat dupa caz; dar noi astazi le spunem-consideram arta, astfel le inzestram, deci ele devin si sunt arta, asa cum un Brillo Box este arta prin acelasi procedeu.

      • Nu cred ca-s dispus sa conced teoria asta asupra artei cum nu-s dispus sa conced teoria ca “societatea” face regulile. Chiar nu ma intereseaza ce “cred oamenii” pe nici o tema, lucurile ori sunt, obiectiv si nemijlocit verificabil, ori nu conteaza.

      • Nici nu ziceam ca trebuie sa te iei dupa ce spune lumea/societatea, ci doar ca avem mai multe paliere de considerare a artei: teoretic, prin analizele esteticienilor; social, prin ceea considera si inzestreaza societatea drept arta; si personal, unde si un afis publicitar poate fi arta (ziceam mai jos de astea doar ca n-a fost aprobat comentariul inca) – depinde ce urmaresti.

    • …Cat priveste contra-exemplul tau cu virginii si calugaritele – aici e-o capcana, Mircea draga!
      N-am tratat despre pitipoanca in perceptia celorlalte pitipoance (decat in masura in care as avea eu acces la maniera de a gandi a autenticei pitipoance, ceea ce…nu stiu sigur daca e adevarat!) Am tratat despre pitipoanca in viziunea mea, asa ca nu poci trata despre calugarite si virgini decat deopotriva! Nu mi-i pot imagina sustinand ca restul lumii e “tocit” senzual, decat in masura in care convenim cumva sa ii plasam (si sa ii tratam!)…marginal ori in vecinatatea lejera a patologicului, si-atunci imi vine in minte, oare de ce?!, ca reprezentativ cumva, printul Miskin…Sigur ca-i o discutie mult prea vasta, care poate ar merita purtata candva…poate chiar ar merita sa revenim…
      De-ar fi sa raspund insa doar provocarii tale, nu cred ca TOTI virginii si TOATE calugaritele isi imagineaza ca restului lumii le sunt inaccesibile “soaptele” pe care si inchipuie ei despre lume. Majoritatea virginilor, bunaoara, aspira in chip oarecum firesc si natural catre starea de ne-virginitate, pe care o proiecteaza ca atare in universul lor de asteptare, pe care, mai mult decat atat, dintr-un entuziasm zelos iesit din comun, il mai si forteaza uneori mult sub limita intrarii in adolescenta…iar din randurile astora se “recruteaza” poate cei care nici macar nu au avut vreme sa-nteleaga ori s-aprofundeze ce-i aia “soapta”… tristele si prematur imbatranitele Lolite ale contemporaneitatii…
      Cu calugaritele e-o alta poveste…caci alea de-s devenite astfel printr-o chemare a vocatiei insingurarii si daruirii (fie ea si unei entitati fara forma si fara chip) cred ca dispun de indeajuns de multa intelepciune si imaginatie (ca derivate ale credintei) cat sa nu plece urechea la soapte mincinoase…
      Ambele categorii analizate anterior cred ca dispun, la rigoare si cel putin la modul ideal, de capacitatea de a se chestiona despre sine. Iar eu pitipoancei tocmai acest atribut i l-am plasat sub semnul indoielii…
      Nu, calugaritele si virginii nu-s neaparat din cei care si-au bagat dopuri in urechi spre-a nu auzi tiuitul lumii asteia…e-o chestiune de optiune personala si / sau de timp renuntarea sau nu la calugarie sau la virginitate…dar e-o chestiune de…lipsa de optiune sau de sansa, cumva, si nicidecum de timp renuntarea la pitipongeala…cel putin asa percep eu lucrurile…
      Ca nepitipoanca-i surda sau cel putin face pe surda in asa o larga paleta de soapte…asta-i un fapt pe care nu il pot nega si nici macar nu caut a-l justifica, pentru ca…ei bine!, n-are justificare! Nepitipoanca-i o entitate care dispune, si ea, de propriile mecanisme de auto-aparare. Dupa cum dispune, deopotriva, si de propriile vulnerabilitati, de propriile lasitati, de propriile temeri ori neputinte. N-am perceput niciodata pitipoanca drept un exemplar inferior valoric nepitipoancei. Ele coexista cumva si “castiga” sau “pierd” teren pe propria mana…
      Cat priveste observatiile cu superfluu-ul si cu notiunea cojii din matematica – consimt ca m-am pripit cu notarile mele insuficient nuantate.
      Asupra optiunii mele de-a nu incadra criticul de arta in categoria iubitorilor de frumos in analiza la care am purces voi reveni. Am avut in minte, destul de clar conturate, motivele mele, care or face poate obiectul unei viitoare postari. Esentialmente, insa, ginecologii fac si nu fac parte din categoria celor interesati / preocupati de vulve. Ca si categorie profesionala, ei reprezinta insusi segmentul (cel mai) preocupat de vulve. Altfel, insa, ei reprezinta acel sub-segment preocupat de vulve exact in aceeasi masura in care reprezentantii oricarui alt sub-segment sunt preocupati de vulve. Si tot la fel de…altfel, pesemne ca ochiul ginecologului ( ca urmare a expunerii sale excesive la… vulve) nu vibreaza pe frecvente sustinut inalte si isi pierde din predispozitia curios – “frematatoare” ce caracterizeaza ochiul unui puber indragostit, spre exemplu. Nu?!

      • Eu chiar cred ca respectivii marginali se afla la granita patologicului (virginii daca starea se prelungeste in a doua decada de existenta, calugarii daca starea incepe inainte de penultima decada de existenta). Nu mi se pare discutabila marginalitatea lor, in nici un spatiu cultural sau istoric.

        Nu creditez teoria cu Lolitele triste si prematur imbatrinite. Pur si simplu dintre fetele de le cunosc care au la douazeci de ani cinci sau chiar mai multi ani de experienta sexuala nu recunosc imbatrinite si nici triste. Dimpotriva, in general tristele-s cele ce n-au practicat devreme. Poate fi un simplu artefact al anecdoticului bineinteles.

        Pot fi de acord ca pitipoanca n-are de exemplu abilitatea de-a distinge prea lamurit intre lume si sine, da’ nu-mi pare discutabil ca-si pune intrebari. Daca nu si-ar pune intrebari ar fi si-ar ramine calugarita si virgina. Senzualitatea poate fi orice, dar nu poate fi semn de prostie. Dimpotriva, “cumintenia” e intotdeauna asociata cu stupiditatea, cit de neconvenabila o fi chestia asta.

        Pe scurt, vedem lucrurile hapt opus, asa cum grecii stiu ca romani-s rai si romanii stiu ca grecii-s rai, ma face imprejurarea sa suspectez ca se infrunta mai degraba ideologiile prin noi decit ceva adevaruri. Asta chiar si lasind la o parte problema valorii, in care de altfel probabil ie mai bine sa nu intram ca deja suntem pina-n git.

        E neclara chestia cu vibratiile ginecologului, pe de-o parte nimeni nu-i asa de disperat ca ala ce acum o vede prima oara, pe de cealalta parte ce-mi propui, ca eu care-am gilgit vagoane de vin bun sunt mai incapabil sa vibrez la vin bun decit unu’ ce n-o baut decit bere pina acum ?! Nici chiar asa. Da’ daca zici ca scrii separat poate discutam acolo.

  2. Imi pare ca ai dat o foarte buna definitie pana la urma a unei realizari artistice (pictura ori de altceva): “a unei felii decupate din realitate si prelucrate prin lentila sensibilitatii altcuiva (a artistului), spre a fi „conservata” apoi pentru eternitate pe un suport oarecare.”

    Intr-adevar, si mie imi pare mai aproape de realitate definitia pitipoancei drept persoana preocupata de trend, nu de frumusete. E drept ca partea cea mai vizibila a acestei preocupari pentru trend (si deci cea care e in general folosita pentru definire) e aspectul fizic (care se doreste “frumos”), dar imi pare totusi prea restransa evidenta pentru a o extinde numaidecat la frumos ca si categorie, la reala preocupare pentru frumos ca si indeletnicire.

    Altminteri nu mi-e totusi clara partea cu tocirea, pentru ca o tocire in principiu ar presupune o utilizare initiala a respectivului simt/capacitate. Mai degraba daca ar fi de mers pe directia asta as zice ca poate fi cel mult o lipsa de dezvoltare. Se dezvolta acordarea la trend, nu perceptia frumosului.

    @Mircea Popescu O posibila explicatie pentru exemplul de-l dai cu artefactele de acum ~cinci mii de ani versus cele de acum cincizeci e ca in primul rand comparatia e oarecum defectuoasa, daca nu spui cumva ca nici unele din cele de acum nici cincizeci de ani nu-ti spun nimic. Altminteri e pana la o urma o chestiune de numar si ar trebui vorbit de proportie (si ajustand pentru producatori) ca sa poti cat de cat compara. In alta ordine de idei, accesibilitatea culturala imi pare ca poate cel mult sa inlesneasca captarea unui anume mesaj (ca in cazul in care stii cifrul), dar nu da in sine trairea estetica (ori prezenta frumosului – se poate cripta si informatie aleatoare).

    • Intrebarea ar fi atunci bineinteles cum distingem intre o reala si-o nereala preocupare pentru frumos ca si categorie (cu observatia subsidiara ca-i cu atit mai simplu sa te preocupi de frumos cu cit esti mai putin educat – pina la urma copiii cauta Adevarul tocmai pentru ca habar n-au despre ce vorbesc).

      Chiar “nimic” n-as zice, da’ nu cred ca ma intereseaza un obiect dintr-un milion. De-acum cinci mii de ani avem citeva mii, nu milioane, si ma intereseaza sigur nu toate, da’ o fractie insemnata. O fi pur snobism, ca stiu ca-s vechi, o pitipongeala pe alte sine da’ de-aceeasi natura ? O fi altceva ?

      • Pana la intrebarea cu pricina zic ca se pune intrebarea de ce adica ne-am complica sa consideram ca e cautare de frumos? Pe ce baze/argumente? De ce n-am alege explicatia mult mai simpla ca in fapt e preocupare pentru a fi in trend si atat. Eventual se poate discuta ulterior daca trendul = frumos, in caz ca are o importanta. E drept ce zici tu despre copii, dar acolo zic ca se sustine observatia pentru ca ei in general exploateaza orice nepotrivire, care e pana la urma (chiar daca nu stiu ei ori nu si-o reprezinta ca atare) un drum care duce spre Adevar. Dar nu vad in cazul pitipoancei, ce anume din comportamentul ei ar duce la preocupare pentru frumos (ca-si da ea seama ori nu)? Ori altfel pus: ce anume nu se potriveste in definirea pitipoancei drept femeie (in general tanara) preocupata de a se conforma trendului?

        In ce priveste observatia cu artefactele vechi, e o directie si cea pe care o zici, alt tip de pitipongeala. Dar pe de alta parte o observatie mai simpla (in completare mai degraba decat complet disjuncta ca explicatie) e ca totusi artefactele care s-au pastrat pana acum din cele din vechime nu reprezinta decat un foarte mic subset. Altfel spus nu poti in fapt sa spui ca iti plac “mai multe din cele vechi decat din cele noi” pentru simplul motiv ca din cele vechi le vezi deja filtrate (un motiv de altfel pentru care eu nu prea ascult muzica moderna de ex – prefer sa las timpul sa-mi faca deja filtrarea decat sa trec eu prin toate zoaiele), pe cand la cele noi pui gura la furtun cum s-ar zice.

      • Imi pare o prezumptie sanatoasa. Altminteri intrebarea ta revine la a intreba de ce adica ne-am complica sa le consideram oameni, da-le-n aia a ma-sii de tiganci borite, la gazare cu ele. Putin prea fascista abordarea pentru gustul meu.

        Zici ca selectia artefactelor in 5000 de ani de aleator nu-i pur intimplatoare, ci orientata teleologic ? Adica se imbunatateste procentul de artefacte care au valoare in timp, ceva porcarie are mai bune sanse sa fie strivita intimplator de fortele istoriei decit o statuie de valoare ? Dincolo de faptul ca asta nu explica aventurile bietei Venus din Milo si ale bibliotecii din Alexandria, mai are si-o mult prea solida inspiratie crestinoida pentru gustul meu. Eu presupun ca intre un set de un milion de artefacte ingropate aleator acum cinci mii de ani si-un set martor de tot un milion pastrate in conditii de maxima siguranta nu se vor vedea deosebiri semnificative de proportie a calitatii.

  3. Si totusi, cum am spus mi se pare in articolul de la care a pornit discutia (ori prin comentarii), sa spunem ca tu vezi Laptareasa si traiesti toate cele descrise in articol, apoi afli ca de fapt ai vazut o copie realizata de un student in urma cu cateva zile, deci care-i diferenta?

    Daca-ti produce trairea artei, atunci nu-i nici o diferenta din punct de vedere individual (si zici tu ceva cu un acord creator-receptor, sau altfel spus modul in care tu te regasesti in opera ori daca ea a reusit sa atinga individualul si sa tinda catre universal – una dintre regulile artei inca de la Aristotel); dar tinand cont ca arta este un produs socio-cultural, atunci trebuie sa contextualizam, iar principalele probleme care apar intr-un caz de copiere al unui vechi maestru sunt cele legate de anacronism sau pierre menardism ori legate de statement-ul operei (mai rar pana in sec. XIX).

    Si trebuie privita sub aspect individual, al trairii oferite (frumusetea ca senzatie fizica), caci de nu, statuia veche de 5000 de ani de care zice Mircea si multe altele n-ar fi considerate (deci n-ar fi) arta (dar in acelasi timp inseamna ca arta poate fi si un panoul publicitar).

    • Bine te-am gasit, Bogdan !

      Am citit de mai multe ori mesajele tale si tot nu mi-e foarte clar ce inseamna: “sa spunem ca tu vezi Laptareasa si traiesti toate cele descrise in articol, apoi afli ca de fapt ai vazut o copie realizata de un student in urma cu cateva zile, deci care-i diferenta?”
      Am crezut ca am reusit sa transmit si eu destul de clar in text faptul ca pe mine, privitor, ma intereseaza mai putin daca am vazut o lucrare a lui Vermeer sau am vazut lucrarea unui student, atata vreme cat ea imi procura frisonul estetic despre care am facut vorbire…
      “Orgasmul” meu vizual, ca privitor, iar nu ca profesionist, nu-i cu nimic amplificat de rezonanta numelui artistului -creator, ci de “vibratia” incifrata in opera si pentru care eu gasesc (sau nu) in mine receptorii necesari spre a o deslusi (iar cand scriu “vibratia” nu ma refer la acea “semnatura energetica” despre care vorbeste Serban pe blog-ul Dianei, ci la ansamblul de emotii vibrante despre care am discutat eu in interpretarea propusa de mine)
      Daca traiesc acelasi gen de emotii descrise in articol, atunci se cheama ca, pentru mine privitor – onest, studentul respectiv e cel putin la fel de haruit ca si Vermeer, iar eu nu pierd si nu castig nimic, in afara de o bogata incarcatura de emotii pe care le pot recepta ca factori modelatori ai eu-lui meu interesat de frumos.
      Nu sunt negutator de arta, nici anticar nu sunt si nici critic profesionist nu sunt, asa ca, de acolo de unde mi-e dat mie sa privesc Vermeer-ul, miza sta exclusiv in valoarea artistica remarcabila si nu in decelarea originalitatii vs. fake-ului, ce la rigoare se poate metamorfoza, spre-a deveni moneda de schimb pe piata profesionista a obiectelor de arta. “Incrancenarea” de-a deslusi originalul de copie (in cazul in care nu realizarea impecabila face diferenta!) e explicabila in cazul profesiilor si preocuparilor a caror finalitate este monetizarea, atribuirea unei valori anume produsului finit. In astfel de cazuri, la tablouri, la sculpturi, la fel ca si la vinuri, e important de stiut daca avem de-a face cu un original sau o copie, pentru ca timpul sporeste indubitabil valoarea unui “produs”.
      Ce spui referitor la contextul socio-cultural (caci arta, spui tu, e un produs socio-cultural) e perfect adevarat si e cu atat mai adevarat cu cat constatarea e facuta din fotoliul unui critic de arta sau al unui negustor de obiecte de pret.
      La fel ca in istorie, in general, si in istoria artei, in particular, e nevoie de o “ordonare”, pentru-a putea face oleaca de lumina si-a putea obtine o imagine cat de cat de ansamblu, ca si cum ai privi in urma de pe un varf de munte. Aceasta ordonare, insa, insist, are o mai mare valoare pentru istoricul de arta decat pentru iubitorul de arta. Nu am nimic impotriva sa contextualizam, putem incerca sa contextualizam chiar si emotia / emotiile, dar pentru mine, in absenta unei altfel de mize, valoarea statuii vechi de 5 000 de ani (daca despre ea alegem sa discutam, la concret) e dictata de anvergura emotiilor pe care ea izbuteste sa mi le genereze (in acord deplin, fireste, cu reliefurile mele spirituale) si mai putin de contemporaneitatea ei cu mai stiu eu care faraon din Egiptul antic.
      Sa nu intelegi cumva prin asta ca spun ceva de genul: sunt o amatoare (de arta) si ma bucur ca sunt o amatoare, nu dau doi bani pe profesionistul intr-un astfel de domeniu, pentru ca emotiile mele sunt net superioare emotiilor lui! Departe de a fi adevarat! Intentionat am intitulat post-ul acesta “Despre laptarese, cu dragoste. Opinia unei amatoare” caci am optat pentru a delimita din start de care parte a baricadei opinez. Daca eram o profesionista, as fi zis, probabil, “Despre laptarese, cu pricepere. Opinia unui critic”. Cam asta-i, in cuvinte simple, diferenta.
      Pentru mine, arta este obiectul inzestrat DE MINE cu prerogativele artei. Pentru un profesionist care activeaza pe piata obiectelor de arta, probabil, arta este obiectul inzestrat de o suma de alti profesionisti respectabili (si nu neaparat de societate) cu prerogativele artei. Pentru un critic onest si valoros, arta e, pesemne, obiectul inzestrat de simtul sau estetic educat si cultivat si receptiv la frumos cu prerogativele artei. Si tot asa.
      Sigur ca sunt mai multe paliere de considerare a artei! Cu asta sunt de acord!
      Doar ca in raportarea la arta eu aleg sa urmaresc mai mult criteriul emotiei personale, pentru ca imi este ingaduit sa fac asta.
      Altfel, m-as adanci in hatisul unor discutii de genul celor referitoare la chestiunile ridicate de Mircea despre Brancusi ori despre Dali. Nu o fac pentru ca nu-s acasa pe taramul asta. O pot face insa profesionistii. Eu, ca amatoare, pot doar opina, in situatia in care as simti nevoia sa o fac. Sigur ca arta, mai cu seama cea a ultimilor 100 de ani, e profund link-ata cu evolutia marketing-ului. Sigur ca si Andy Warhol e, la rigoare, (un fel de) arta.
      Are si el dreptul sa aspire la o pozitionare corecta in contemporaneitatea artelor vizuale, nu?

  4. @Mircea Popescu: Incerc o abordare punctuala, desi nu-s prea organizata de felul meu. Sper insa sa-mi iasa:
    – Mi-am propus sa mai reflectez oleaca asupra tezei conform careia in orice spatiu cultural sau istoric calugarii si virginii sunt marginali si lesne amplasabili la limita patologicului. Pe de o parte, suntem cumva pe teritoriul antropologiei culturale (deci la tine acasa), asa ca ar fi un act de neintelepciune flagranta sa te contrazic, mai ales acum ca s-a stabilit in mod oficial (iar Lotus a binecuvantat aceasta decizie!) ca m-ai sedus…sau ca m-am sedus…:-)
    Pe de alta parte, imi iau ragazul sa ma mai documentez oleaca, n-am argumente imbatabile nici pro-, nici contra-, asa ca pe moment ramane cum zici tu…De verificat (si / sau aprofundat) insa pentru mine, ca tema de casa, raportarea filozofiilor calatoare dinspre Orient la calugari sau virgini.
    – Nu creditezi teoria cu Lolitele triste si imbatranite prematur pur si simplu pe motiv ca o suma de tinere pe care le cunosti par sa infirme aceasta ipoteza? Sau dispui si de un alt set de argumente in acest sens? Eu cand scriam despre Lolita trista si prematur trecuta de copilarie nu ma refeream numaidecat la starea de tristete depresiva ce-o anima pe juna batrana, etern aspiranta la maritisul pe care-l percepe ca fiind cheia ce-i deschide atat poarta catre afirmarea propriei sexualitati, cat si numaidecat calea catre fericire…nu, nu la asta m-am gandit anume atunci cand am scris, pentru ca astfel de cazuri pot fi mai lesne incadrabile la limita cu patologicul, fara a mai fi nevoie spre justificare de multe alte discutii lamuritoare…Ma gandeam la Lolitele care au chiar varsta Lolitei la debutul vietii sexuale, la cele al caror context familial e similar celui al Lolitei ori la cele care, sub presiunea modelor momentului, chiar ajung sa creada ca n-au alternativa la reusita in viata decat “emanciparea” sexuala precoce. E-o mare diferenta si intre adolescenta care isi incepe viata sexuala consimtind la asta, la 16, 17 sau 18 ani si copila care isi incepe viata sexuala pentru ca…asa vede ea la televizor ca fac adultii (si mai ales pitipoancele de succes!) la 12, 13 sau 14 ani. Nu? Copilelor astora supra-saturarea / supra-imbibarea cu sexualitate le face chiar rau…si nici macar nu-i nevoie sa recurgem in sprijinul afirmatiei asteia la argumente de ordin emotional, de genul ca le alunga prematur copilaria ( perceputa ca stare irepetabila) or something…
    – Dara despre ce vorbim noi aici, Mircea? Despre pitipoanca ori despre femeia asumata, stapana pe sine (y compris pe sexualitatea ei)? Ca-mi vorbesti de senzualitate, care, nu neg, e-un atribut al inteligentei feminine. Intre senzualitate si vulgaritate e insa o diferenta neta, nu? Nici eu nu m-am apucat sa ridic in slavi “cumintenia”, desi si-aici ar incapea o nuantare, de genul cum conotam asta: in sensul…demodat si cumva “virginal” al termenului sau intr-un sens care sa il apropie mai mult de “cumintenia” fetei cuminti Simone de Beauvoir…
    – Analizata asa, in de-amanuntul, cu argumente, legatura dintre practicarea temeinica a sexului (fie ea si cu abnegatie, fie ea si de buna calitate, fie ea si precoce sau nitel mai tarzie) si pre-dispozitia catre fericirea euforica are oaresce fundamente stiintifice (asa ca nu-i nevoie data viitoare cand iti vibreaza o juna in maini sa o opresti spre-a o chestiona de ce are ea orgasm si ce simte ea exact intr-o atare stare!) Temeiurile astea stiintifice, dublate de experienta nemijlocita, nu-s insa indeajuns pentru a putea justifica intrutotul insemnatatea covarsitoare pe care a dobandit-o in timp sexualitatea si raportarea la sexualitate. Nu ma refer aici la sexualitate perceputa ca parte integranta din dimensiunea noastra biologica, nici la sexualitate ca factor determinant al comportamentelor noastre, inclusiv in fatetele lor cele mai elaborate, mai rafinate, despre care doar in pripa si cu maxima neintelepciune am putea spune ca nu au (si) o insemnata contatie sexuala…Ma refer la sexualitatea demonetizata, conceputa si utilizata ca produs de marketing.
    – Despre chestia cu vibratiile ginecologilor, da-mi voie sa dezvolt ideea intr-o viitoare postare, pe care oi executa-o numaidecat si la comanda! :-)))) Asta-i blestemul meu, sa nu poci vorbi de una singura, si-atunci ma seduc si eu cum pot si cu cine pot, dupa pricepere si dupa noroc! 😉 N-as zice insa ca-i perfect superpozabil exemplul cu ginecologii celui cu impatimitii de vin bun. Mai degraba ar fi superpozabil cel cu ginecologii celui cu criticii profesionisti de arta. Sau unuia cu oenologi, daca tot dorim sa facem apel la asta pretioasa licoare!
    – Pe final, fiindca tot m-am lasat sedusa pana ce…m-ai sedus de-a binelea, permite-mi sa-ti urez si La Multi Ani! si toate cele bune cuvenite unei aniversari! Nu stiu exact cand a fost, dar judecand dupa o postare – bilant publicata mai anul trecut cam la vremea asta (prin 17 noiembrie, cred) socotesc ca o fi fost cam zilele astea, asa ca…cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele!
    Ave Seductor! 🙂

    • E, pai mai intelept ie ala care contrazice decit ala care se abtine. Ca la senzualitate si-aici 😀

      Tre’ sa recunosc cinstit ca la Orient nu ma pricep cine stie ce spre deloc (nu ca m-as pricepe-n rest, doar zic). Da’ prin partile noastre de lume din ce stim cam iezuitii-au fost cel mai aproape de preeminenta sociala, si daca te uiti amasurat cam cit si cam ce au reusit, tot nu-i centralitatea.

      Acuma s-avem iertare, da’ nu vaz cum te poti referi la Lolitele care au contextul familial al fetei lui Nabokov, dat fiind ca-i al naibii de rara situatia-n care fata ramine orfana de ambii parinti asa, discret. Nu zic ca nu exista, da’ mi se pare ca deja nu mai discutam de persoana si-ale ei faptuiri cit de societate cu atita incarcatura contextuala in joc.

      E-o mare diferenta si intre adolescenta care isi incepe viata sexuala consimtind la asta, la 16, 17 sau 18 ani si copila care isi incepe viata sexuala pentru ca…asa vede ea la televizor ca fac adultii

      Va trebui sa explici marea diferenta, ca altminteri ramin cu impresia penibila ca te-ai apucat de comparat piersici si prune. De ce nu se poate sa-si inceapa viata sexuala la 16, 17 sau 18 ani consimtind la asta pentru ca asa vede la televizor ? E o problema deschisa asta cu consimtirea, Cosmin M a abandonat cimpul, poate simti tu vre-o chemare sa-i ridici lancea si sa-i continui turnirul.

      Intre senzualitate si vulgaritate e insa o diferenta neta, nu?

      Numa’ sa nu fie cumva diferenta aia neta in ochiu’ privitorului, ca diferenta intre hater si profesor.

      Temeiurile astea stiintifice, dublate de experienta nemijlocita, nu-s insa indeajuns pentru a putea justifica intrutotul insemnatatea covarsitoare pe care a dobandit-o in timp sexualitatea si raportarea la sexualitate.

      Paidece ?

      Ma refer la sexualitatea demonetizata, conceputa si utilizata ca produs de marketing.

      Mai tre’ inainte sa si demonstrezi ca asa o demonetizare e macar in principiu posibila, altfel decit ca un artefact teoretic. Altminteri vorbim despre o foaie cu o singura fata, care nu poate fi practic construita decit daca suntem dispusi sa facem abstractie de intimplarea ca toate foile concrete au doua fete. Abstractie, bun ?

      Nu crez sa existe oneolog dezinteresat de vin, si cit de dispusi ar fi ginecologii sa sustina ca-s dezinteresati de pizda altfel decit intr-un anume anumit fel “profesional”… mnoa, ingaduie-mi sa am si eu dubii. Nu le propun drept certitudine, da’ ma gindesc ca si specializarea asta necesita totusi un minim interes, altfel ajungi altceva in viata. Cred.

      Cele rele sa se spele si de doua ori, ca le murdarim noi la loc zic.

      • Oi cauta sa raspund punctual la intrebarile tale, incercand sa isc cate o poveste pentru fiecare dintre ele, atat de mult imi pare ca ele ridica multe chestiuni discutabile (si care merita discutate).
        Unde zici ca-i flamura ‘ceea abandonata de Cosmin M.? Nu-mi spune, c-am deslusit deja! Apoi…voi incerca sa o ridic si pe aceea, nu stiu inca daca cu sorti de izbanda sau nu…dar macar sa nu dam cinstea cititorilor Trilemei pe rusine si sa dovedim ca suntem multi si solidari! 🙂
        Acuma…ma gandesc ca oi fi iara hulita pen’ ca te-am laudat, asa ca, sa tin neinclinata balanta, iti marturisesc ca tocmai ce te-am si hulit intr-un articol postat acum cateva clipe…Intre timp, am remarcat chiar (iscodind cu ochiul la last comments) ca Diana si cu tine ati chiar anticipat un pic subiectul…Deh!, ce sa-i faci?! Marea problema a omului in lupta cu timpul: mereu actual, mereu demodat, mereu cu un pas in urma internet-ului…:-)

  5. Pingback: Voi cind cereti sa vedeti buletinul ? pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

  6. Pingback: Despre suferintele criticilor de arta sau despre cum se poate scrie un articol la comanda…:-) | ioana75

  7. @Mircea Popescu Ce zici tu e o abordare cam prea subiectiva pentru gustul meu. Preocuparea de a urma trendul e o preocupare in sine care nu spune nimic despre a fi sau a nu fi om (si nici macar nu e strict specifica pitipoancelor). Spune cel mult despre independenta, dar nu vad cum sari la concluzia cu tiganii si inca si mai putin cea cu gazarea. In plus, faptul ca omul e preocupat de trend nu inseamna in sine ca e incapabil sa reactioneze la frumos ori ca are alt neajuns major care sa zicem ca la extrema ar da in ce zici tu de abordare fascista ca astia nu-s oameni ori alta bazaconie. Daca iti pare ca trebuie spus special, o spunem: pitipoancele sunt oameni fix ca toti ceilalti, nici mai bune nici mai rele.

    Nu mi-e clar totusi: zici ca nu exista preocuparea pentru trend ori doar ca preferi pur si simplu sa ii asociezi in plus dimensiunea de preocupare pentru frumos? E evident o alegere perfect valida (ca-i o pura preferinta inteleg) sa adaugi dimensiunea cu pricina doar pe principiul ca “asa e sanatos”, dar atunci zic ca e interesant pana la urma de ce te opresti la frumos si nu mergi mai departe, ca in fapt pitipongeala inseamna o preocupare pentru arta de exemplu (deci creatie zic)? Si altminteri problema cu alegerea e in momentul in care o oferi drept definitie, pentru ca inseamna in fapt ca o presupui a fi exact si alegerea celor care au creat/folosesc termenul, pentru ca altminteri in mod evident nu se va potrivi pe realitatea observata (si imi pare ca chiar nici nu se potriveste, ca nu ajunge sa fii femeie tanara preocupata de frumos ca sa fii catalogata drept pitipoanca).

    Referitor la triajul artefactelor: avem pe de o parte un triaj foarte dur pentru cele de acum 5000 de ani (dur in sensul de filtre repetate, nu neaparat de filtre cu bias pentru “arta” ori “valoare”, calitate etc.) si pe de alta parte un triaj aproape inexistent pentru cele de acum 50-20 de ani (ori chiar mai putin). Rezultatele pur si simplu nu-mi par comparabile direct, din cauza asta, pentru ca daca poti lua un esantion aleator (reprezentativ) din ce se produce acum, nu poti totusi lua un esantion aleator din ce se producea acum 5000 de ani. Poti in fapt lua un esantion aleator doar din ceea ce s-a gasit din ceea ce a rezistat din ceea ce a fost considerat suficient de important cat sa fie facut in ceva material rezistent din ceea ce …. Evident, in masura in care chiar zici ca-ti plac TOATE artefactele mai vechi de x ani, e suspecta chestiunea de un fel de snobism/pitipongeala/oricum-altceva-decat-preocupare-pentru-frumos.

    • Mi se pare ca intorci lucrurile pe dos. Mergem amindoi pe drum si vedem o vaca bind din riu. Ii e sete, conchidem amindoi de acord. Mergem mai la vale si vedem o alta vaca pascind in cimp. Ii e foame, pe cale de consecinta, cadem iarasi de acord. Inca si mai la vale, o fetiscana bea de la cismea. Ii e sete, zic eu. NU! CI DOAR SE PREFACE DAR DE FAPT NU II ESTE SETE CI DOAR BEA!!! zici tu. Paidece ?! Multa cale ai de urcat ditai pietroiul la deal ca sa ma convingi de asa separatie, si nici intr-un caz n-am s-o admit pur si simplu din principiu.

      Nu vad de ce-ai presupune ca esantionul care ne-a ramas din ce s-a produs acum 5000 de ani e mai putin aleator decit un esantion ales aleator din ce se produce astazi. Pe de alta parte nici nu vad cum putem rezolva nepotrivirea asta.

      • Imi pare ca scapa o bucatica din constructie, dar am raspuns pe larg in articol la mine pe blog, poate acolo se lamureste clar care-i problema. Pe foarte scurt insa, folosind exemplul tau, atunci cand vedem fetiscana, tu zici: “aha, fetiscanele sunt acele fiinte carora le e sete!” Chestiune cu care nu pot fi deloc de acord. Nu neg ca fetiscanelor le e si lor sete ori ca daca beau apa e cel mai probabil din cauza ca le e set. Dar fetiscana de-o vedem nu bea pur si simplu apa, ci astazi stoarce afine pe motiv ca tot satul a stors afine, maine linge roua de pe frunze si poimaine sta in cap cu orele. Cu conditia insa sa fie intai consens prin sat ca asta iti astampara setea, chit ca-i vorba de stat in cap.

        Problema cu esantionul zic ca e alta in sine, poate o pun in articol separat si pe aceea.

      • Mai degraba as zice ca ai construit un om de paie la tine pe blog. Eu am zis

        “femeie, in general tinara, care-si ignaduie sa vorbeasca despre frumusete”

        Ce ai tu acolo imi pare cu totul productia ta proprie.

  8. @Mircea Popescu Aha, e drept ca am pierdut enuntul initial pe drum se pare. Desi a vorbi despre frumusete imi pare inca si mai indepartat de realitate ca si criteriu de triere pitipoanca/nepitipoanca. Nu de alta, dar de cele mai multe ori am vazut categorisirea in practica mai degraba pe aspect decat pe subiectul conversatiei. In fine, cel putin e alta chestiune macar.

  9. Pingback: Fals tratat de pitipongologie | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s