Despre suferintele criticilor de arta sau despre cum se poate scrie un articol la comanda…:-)

Provocata cumva de mesajele lasate pe blog de Bogdan, am „risipit” mult din ideea acestui articol in raspunsul pe care m-am straduit sa i-l ofer aici.

O sa citez oleaca, spre a nu ma repeta cu alte cuvinte si-apoi o sa incerc sa completez cu ceea ce socotesc ca se mai cuvine:

(…)pe mine, privitor, ma intereseaza mai putin daca am vazut o lucrare a lui Vermeer sau am vazut lucrarea unui student, atata vreme cat ea imi procura frisonul estetic despre care am facut vorbire…

“Orgasmul” meu vizual, ca privitor, iar nu ca profesionist, nu-i cu nimic amplificat de rezonanta numelui artistului -creator, ci de “vibratia” incifrata in opera si pentru care eu gasesc (sau nu) in mine receptorii necesari spre a o deslusi (iar cand scriu “vibratia” nu ma refer la acea “semnatura energetica” despre care vorbeste Serban pe blog-ul Dianei, ci la ansamblul de emotii vibrante despre care am discutat eu in interpretarea propusa de mine)

Daca traiesc acelasi gen de emotii descrise in articol, atunci se cheama ca, pentru mine privitor – onest, studentul respectiv e cel putin la fel de haruit ca si Vermeer, iar eu nu pierd si nu castig nimic, in afara de o bogata incarcatura de emotii pe care le pot recepta ca factori modelatori ai eu-lui meu interesat de frumos.

Nu sunt negutator de arta, nici anticar nu sunt si nici critic profesionist nu sunt, asa ca, de acolo de unde mi-e dat mie sa privesc Vermeer-ul, miza sta exclusiv in valoarea artistica remarcabila si nu in decelarea originalitatii vs. fake-ului, ce la rigoare se poate metamorfoza, spre-a deveni moneda de schimb pe piata profesionista a obiectelor de arta. “Incrancenarea” de-a deslusi originalul de copie (in cazul in care nu realizarea impecabila face diferenta!) e explicabila in cazul profesiilor si preocuparilor a caror finalitate este monetizarea, atribuirea unei valori anume produsului finit. In astfel de cazuri, la tablouri, la sculpturi, la fel ca si la vinuri, e important de stiut daca avem de-a face cu un original sau o copie, pentru ca timpul sporeste indubitabil valoarea unui “produs”.

Ce spui referitor la contextul socio-cultural (caci arta, spui tu, e un produs socio-cultural) e perfect adevarat si e cu atat mai adevarat cu cat constatarea e facuta din fotoliul unui critic de arta sau al unui negustor de obiecte de pret.

La fel ca in istorie, in general, si in istoria artei, in particular, e nevoie de o “ordonare”, pentru-a putea face oleaca de lumina si-a putea obtine o imagine cat de cat de ansamblu, ca si cum ai privi in urma de pe un varf de munte. Aceasta ordonare, insa, insist, are o mai mare valoare pentru istoricul de arta decat pentru iubitorul de arta. Nu am nimic impotriva sa contextualizam, putem incerca sa contextualizam chiar si emotia / emotiile, dar pentru mine, in absenta unei altfel de mize, valoarea statuii vechi de 5 000 de ani (daca despre ea alegem sa discutam, la concret) e dictata de anvergura emotiilor pe care ea izbuteste sa mi le genereze (in acord deplin, fireste, cu reliefurile mele spirituale) si mai putin de contemporaneitatea ei cu mai stiu eu care faraon din Egiptul antic.

Sa nu intelegi cumva prin asta ca spun ceva de genul: sunt o amatoare (de arta) si ma bucur ca sunt o amatoare, nu dau doi bani pe profesionistul intr-un astfel de domeniu, pentru ca emotiile mele sunt net superioare emotiilor lui! Departe de a fi adevarat! Intentionat am intitulat post-ul acesta “Despre laptarese, cu dragoste. Opinia unei amatoare” caci am optat pentru a delimita din start de care parte a baricadei opinez. Daca eram o profesionista, as fi zis, probabil, “Despre laptarese, cu pricepere. Opinia unui critic”. Cam asta-i, in cuvinte simple, diferenta.

Pentru mine, arta este obiectul inzestrat DE MINE cu prerogativele artei. Pentru un profesionist care activeaza pe piata obiectelor de arta, probabil, arta este obiectul inzestrat de o suma de alti profesionisti respectabili (si nu neaparat de societate) cu prerogativele artei. Pentru un critic onest si valoros, arta e, pesemne, obiectul inzestrat de simtul sau estetic educat si cultivat si receptiv la frumos cu prerogativele artei. Si tot asa.

Sigur ca sunt mai multe paliere de considerare a artei! Cu asta sunt de acord!

Doar ca in raportarea la arta eu aleg sa urmaresc mai mult criteriul emotiei personale, pentru ca imi este ingaduit sa fac asta.

Altfel, m-as adanci in hatisul unor discutii de genul celor referitoare la chestiunile ridicate de Mircea despre Brancusi ori despre Dali. Nu o fac pentru ca nu-s acasa pe taramul asta. O pot face insa profesionistii. Eu, ca amatoare, pot doar opina, in situatia in care as simti nevoia sa o fac. Sigur ca arta, mai cu seama cea a ultimilor 100 de ani, e profund link-ata cu evolutia marketing-ului. Sigur ca si Andy Warhol e, la rigoare, (un fel de) arta.

Are si el dreptul sa aspire la o pozitionare corecta in contemporaneitatea artelor vizuale, nu?

In esenta, cam asta este diferenta pe care am dorit sa o nuantez atunci cand am considerat criticul de arta profesionist ca fiind o categorie aparte, pe care l-am delimitat de articolul meu initial, cu intentia de a reveni.

Intre timp, am mai dezbatut oleaca dimpreuna cu Mircea cam care-i atunci raportarea ginecologului la vulve ori a indragostitului de vinuri la licoarea cea pretioasa.

Pai…in masura in care vulva respectiva constituie o preocupare exclusiv profesionala a ginecologului, atunci rezolvarea cu succes a patologiei acesteia va constitui o provocare a carei finalitate e convertibila intr-o moneda oarecare. Cu respectiva moneda in buzunar, ginecologul isi poate ingadui de-acum fie sa se impartaseasca in original din deliciile Laptaresei lui Vermeer, fie sa se impartaseasca din deliciile voluptatii oferite de vreo domnita care s-ar pricepe sa-l faca sa vibreze ca un Stradivarius, intr-o zarva a emotiilor pe care, evident, profesiunea i-o refuza vehement.

Cam la fel stau lucrurile si in cazul unui oenolog, si in cazul unui negutator de arta…si imi pare ca se poate extrapola cumva si in cazul prostituatelor…De priceperea de a-si exercita / monetiza profesiunea se leaga cumva, intr-un final fericit, si frisonul estetic, dar si premizele degustarii in voie a vinului preferat din cele….x soiuri cate exista pe lumea asta ori indestularii intr-ale privitului a exact acelei lucrari pe care o socotesti favorita din cele…y capodopere.

La polul opus, ma situez eu, simplul degustator de arta, ce-mi ingadui sa juisez oricum, putin importa c-am facut dragoste cu insusi Casanova sau cu un student sarac. Ce vreau sa spun, asta ca sa nu las posibilitatea vreunei interpretari eronate, este ca nu-i atat de relevant in cazul de fata faptul ca pe Casanova il precede reputatia, in timp ce pe studentul sarac – nu. Dara dac-as fi vreo colectionara excentrica, atunci a-l fi avut sau nu in asternut pe Casanova ar putea face, cu adevarat, diferenta. Valabil, prin simpatie si transfer, si in cazul lui Casanova, doar ca, in situatia lui, el e un colectionar, printre altele, (si) de reputatii imaculate si cat mai feciorelnice, din a caror fragezime e gata sa se-ndestuleze si sa se-mpartaseasca…ori asta spune legenda…:-) Caci mie imi vine acum din nou in minte un decupaj dintr-o discutie purtata tot pe Trilema, referitor la o secventa postata acolo dintr-o ecranizare in care e vorba mai mult despre Fellini, decat despre Casanova , in care scenele de sex se succed ca-ntr-un balet mecanic, iar chipurile-s hade si exagerat de expresive, ca si cand ar fi sub pecetea unor masti de portelan, intr-o Venetie carnavalesca, la un festin carnal, in care picioarele papusilor se ridica sincron, ca actionate de-un mecanism de ceas, iar rictusul de pe chip exprima intr-un melanj nebun si intr-o dezlantuire fabuloasa a cadrelor…nimic-ul interior al papusilor de portelan…N-am mai gasit nici unde-i postarea cu pricina, nici unde-i discutia purtata, dar poate o sa-si aminteasca Mircea mai bine decat mine!!!

A, si am lasat la final o plonjare brutala in contemporaneitate, dupa aceasta lunga incursiune prin varii domenii mai mult sau mai putin culturale.

Nu-i chip sa nu asez pe lista, in tovarasia meritorie a criticilor de arta, a ginecologilor ori a prostituatelor ( in chip obligatoriu cu totii buni profesionisti ai domeniului lor de referinta!), si pe jurnalisti. E-o diferenta majora intre a-ti procura painea de zi cu zi uzand exclusiv de truda condeiului si a-ti ingadui libertatea (ori poate ca luxul?!) unor opinii personale ce nu-s musai numaidecat destinate a fi monetizate si-si propun doar asta: sa fie formulate ca atare, spre-a lasa un semn al trecerii lor – balet fulgurant de idei ce-s insa mai consistente decat fumul din care noi insine suntem facuti…

Poate ca asta-i in fapt si motivul prostituarii masive a presei de la noi si de aiurea: deprofesionalizarea prin, oricat de paradoxal ar putea suna!, profesionalizare(=convertirea in moneda). Opiniile-s pe bani, jurnalistii sunt de vanzare, unii chiar isi inchipuie ca o fac din convingere, altii – doar de foame…Si, dincolo de toate astea, unii, precedati de propria reputatie, dau lectii de jurnalism si de afaceri intr-un nefericit context in care prea putini par sa mai caute si sa mai valorizeze adevarul…   

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s