Despre Ziua Nationala ca expresie a nimicului national…

Nu fac parte dintre aceia care s-ar putea bate oricand cu pumnii in piept, strigandu-si mandria de-a apartine astei natii pe motiv ca…Stefan cel Mare si sfant, trecutul glorios, Mihai Eminescu, Mircea Eliade ori mai stiu eu ce alta obsesie nationala ridicata la rangul de simbol…

Socotesc ca nu-s nici din aceia in vinele carora „curge sangele martirilor de la pashopt”, desi, recunosc, pe masura ce m-am maturizat, mi-a devenit treptat tot mai drag Caragiale, in timp ce m-am tooot instrainat de spiritul…simbolului literar national. Nush’ de ce, da’ tristeturile lui (ce-mi ”imbracau” perfect rafuielile adolescentine cu lumea) – alea ce ne-au fost livrate gata mestecate si digerate, cele cu care-am fost nutriti noi, toata generatia celor ce-avem acum 30 si un pic de ani (caci dupa noi nu prea mai stiu cu exactitate si din experienta nemijlocita ce s-o mai fi intamplat prin scoli) mi-au devenit incet-incet usor nesuferite, de-am ajuns sa le asociez, instinctiv cumva, cu sentimentul pe care mi-l starneste orice discutie despre seculara Biserica Ortodoxa Romana…iar aici se ingemaneaza revolta cu plictisul, amaraciunea cu neputinta, dezgustul cu nevoia de-a afirma ca nu, nu-i asa, si ca o viata intreaga traita in genunchi, in resemnare, plecati in fata… altarului, ori a rusilor ori a americanilor ( cam tot una-i, pana la urma!) nu izbuteste decat sa-ti toceasca pana-ntr-atat orgoliul incat sa faca din tine un caine credincios, gata oricand pentru un sluj perfect in fata vreunei Porti despre care cineva te tot amageste ca ti se va deschide o data si o data…

Doar ca pentru cele enumerate mai sus nu-i el, simbolul literar national, de vina…cat soboarele, cat sirurile lungi si umile de-nchinatori la moaste – jucarii trase cu cheia de vreun mester papusar ce-si tainuieste barbile si neputintele sub vreo sutana urzita cu fir…in fine, cu totul si cu totul alta discutie…

Ce incepusem sa zic, spre-a divaga primejdios apoi, e ca-mi pare si mie tot mai mult, pe vreme care trece, ca suntem ca neam mai mult ai lui Caragiale decat ai lui Eminescu…Iar asta-i si vesel, dara si trist…

Nu socotesc c-am avea mai multe motive de lauda ca suntem romani decat au alte neamuri ca sunt…altfel. Fiecare asa cum este el. Avem aceeasi indreptatire ca altii de-a fi mandri, dupa cum avem exact aceeasi indatorire de-a ne rusina fata de dovezile de rea-romanitate pe care media ni le serveste des, parca prea des, in ultima vreme.

Nu suntem nici aici, insa, diferiti de altii. Suntem, poate, doar mai umili (si mai des umiliti), mai pregatiti de-a ne asuma ca neam esecurile, vinile personale devenite vini colective, in raport cu izbanzile contemporaneitatii si ale contemporanilor care acum ne reprezinta.

Am batut ridicola moneda in scoli pe tema trecutului nostru glorios, far’ de-a intoarce insa moneda pe toate fetele ei, spre-a ne revela ca, in chip paradoxal poate, rezistenta prin adaptare (si obedienta) nu-i neaparat o dovada de curaj si barbatie, cat o forma de supravietuire si-atat (fie ea si inteligenta). Ne-am imbatat cu licoarea inselatoare a „celor 2000 de ani petrecuti aci, in calea vicisitudinilor istoriei, piatra de hotar intre Occident si Orient”, ceea ce-i doar in parte adevarat, caci lucrurile pot fi cetite si altfel…

Ne-am dobandit (o forma de) LIBERTATE, dovedind pentru…a putina oara in istorie cum e cu adevarata barbatie, cum e cu solidaritatea autentica in fata unei cauze colective (si asta s-a infaptuit la Timisoara, in acele zile premergatoare FSN-izarii Romaniei, zile al caror spirit a ramas nemanjit de atingerea vreunei planuite in detaliu lovituri de stat) Ne-am dobandit, zic, o forma de LIBERTATE, spre-a ne dovedi apoi nevrednici de ea ori nepregatiti indeajuns.

La monumentul eroilor din Timisoara coroanele de flori depuse cu diverse prilejuri aniversare se-mputineaza parca pe an ce trece. Drapelele rosii au falfait batjocoritor mult prea aproape de Balconul Operei, in piata in care-au murit atatia oameni, si asta intr-o zi de-ntai Decembrie, acum catava vreme, cand un prostanac si doi nefericiti de primari lipsiti de busola si-au dat mana peste tara, precursori tristi ai parfumului fanat de crin ostenit inainte sa-nfloreasca…La Parlamentul batranei Europe am trimis-o pe Eba, spre-a buchisi litera cu litera discursuri pritocite pesemne de bieti scriitorasi pripasiti prin vreo agentie insarcinata cu d’ale marketingului politic (nu, nu cu d’ale carnavalului, nu, desi ne situam teribil de aproape!) L-am scos din inchisoare pe Corogeanu, mai-mai in ajun de zi nationala, spre-a dovedi probabil ca suntem firi degraba iertatoare si ca-i mai ingaduim inca o sansa de…1000 de ani ortodoxiei romane, aia care aseaza pe cruce o maicuta si-o tine acolo trei zile, in plin soare, nemancata si tratata cu asprime, spre-a scoate demonii din ea si spre-a o reintoarce pe calea cea buna…cea care-i, in aceeasi masura si-n aceeasi vreme, si Adevarul, si Viata. Ne-am uimit national cu totii cat de violent impotriva copchiilor ne este Presedintele, da’ numaidecat astazi am avut revelatia asta, cand cu pronuntarea oficiala a verdictului in cazul pixelului albastru. Altfel, insusi Ministrul Educatiei, Culturii si Cultelor, domnul Daniel Funeriu, ne-a explicat convingator, in urma cu ceva vreme si la o televiziune – fenomen national (pre numele ei de botez OTV) cum ca nu-i posibil si ca-i un trucaj ordinar si ca viteza cu care se misca mana nu permitea ca lovitura sa se fi-nfaptuit si ca…mda! Ne-am oripilat ca o maica stareta a dat azi nastere, la un spital din Bucuresti, unor fetite gemene si ne-am chestionat infrigurati, pret de-o zi intreaga, elucubrand pe toate posturile auto-intitulate a fi de stiri, oare cine o fi tatal?! Biserica Ortodoxa Romana a reactionat prompt si a exclus pacatoasa din randurile alora care isi negociaza sansele la rascumparare, la fel de iute judecatoare cum fuse PSD-ul in cazul lui Geoana…Avem, asadar, doi exclusi, un bataus, un oportunist, o pitipoanca, un criminal si-un trecut de care ne batem joc, fara macar sa cautam sa-l pricepem pe de-a intregul si fara macar sa incercam sa fim demni de el…Cam asta-i in linii mari (si ingrosate, e drept!) tabloul premergator unei zile. Unei zile nationale. Am lasat de-o parte amanuntele: femeia care ii solicita Ministrului Sanatatii sa fie eutanasiata pentru ca n-are cine-o ingriji, pensionarii, bugetarii, olimpicii…ei chiar nu conteaza…nu conteaza azi, intr-o zi premergatoare unei mari sarbatori, in care o tara-ntreaga dimpreuna cu vajnicii ei conducatori se pregatesc de parada si de discursuri sforaitoare…In fapt, nu (prea) conteaza nici in alte zile, mai putin premergatoare…

Om da roata maine monumentelor ridicate in cinstea eroilor cazuti mai stiu eu unde si cand, Turcescu o sa anime un…nu stiu ce eveniment la Alba Iulia, daca nu l-o fi si animat deja, om aplauda temeinic vreun discurs si de roseata destoinica a palmelor va depinde sansa noastra politica viitoare, i-om arata cu degetul pe Vantu, pe Gusa, pe…mai stiu eu cine devenit dusman al poporului, al poporului strans unit in jurul cazanelor clocotinde doldora de fasole cu ciolan si-om da din mana a lehamite trista (ca doar tristetea nationala e una dintre marile noastre virtuti, nu?!) Apoi ne-om inchina adanc, ascultand cum glasuieste soborul de preoti infierati in sutane si fireturi si-om astepta resemnati (ca doar si asta ii una dintre virtuti!) urmatorul 1 Decembrie, urmatoarea Zi Nationala.

Cei ce s-au dus, s-au dus si-s plecati de-a binelea si pentru totdeauna. N-au mai apucat sa fie partasi la o astfel de mascarada. In inchipuire, in orizontul lor de asteptare macar, ziua nationala, oricare ar fi fost sa fie ea, va fi aratat probabil altfel. Nu stiu, ma gandesc, incerc sa imi imaginez doar…

Nu spun ca suntem mai buni ori mai rai decat altii. Si altii-s la fel ca noi. Spun ca asa suntem si cam asa ne-am infatisat noi lumii intregi azi, in ajun de Zi Nationala. Si mai spun ca vor fi fiind si din aceia care, nerusinandu-se in fapt ca sunt romani, nutresc speranta ca o data si o data sa isi poata consolida orgoliul identitar, sa si-l poata aseza pe un fundament decent, sanatos si autentic, departe de clisee sforaitoare si bine ancorat intr-un prezent care nu conteaza de e au ba situat la inaltimea asteptarilor ori la inaltimea trecutului ori…la nu stiu ce alte inaltimi: intr-un prezent demn si reprezentativ si relevant pentru o tara ce se vrea la inaltimea timpului. Si timpurilor. Atat.

Ei bine, pentru toti acestia din urma: La Multi Ani de Ziua Nationala!      

Advertisements

One thought on “Despre Ziua Nationala ca expresie a nimicului national…

  1. Cred ca doar ne plangem prea mult criticand cam tot ce misca. Ne afisam in martiri cu capul plecat , invinsi din start (probabil si ceva ceva in legatura cu altarul la care faci referinta in articol). Cat despre cei ce nu mai sunt dar au fost odata cu adevarat ar trebui poate sa stim ca s-a putut odata chiar si cu mijloace mai putine .

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s