Seara in care Nabokov a ras de mine…

In contextul unei discutii pe care o socoteam epuizata (dat fiind numarul argumentelor care s-au adus), am scris randurile de mai jos:

(…)Am citit cu atentie opiniile care s-au exprimat deja si imi pare ca, din punct de vedere al dimensiunii lui cultural-istorice, subiectul chiar a fost dezbatut si-n dunga si abordat intr-o maniera complexa si generoasa.

Sigur ca nu-i loc aici pentru a ne discuta unii altora convingerile religioase, asa ca argumente de genul „nu- bine pentru ca…nu-i bine” nu servesc nici macar subiectivitatii in alerta a unor parinti precum Cosmin sau precum mine.

Stiinta ca spatiu de manifestare obiectiva (in masura in care convenim ca asa se prezinta lucrurile) nu s-a pronuntat inca definitiv si fara echivoc asupra acestor aspecte, desi s-au tot facut in ultima vreme oaresce progrese  (si) in deslusirea acestor domenii: psiho-sexualitatea infantila (care intereseaza, cu o latura macar, si domeniul discernamantului infantil)

Din ipostaza de medic interesat (in plan personal) de formele de manifestare ale…culturalitatii, stiu insa ca, atunci cand vine vorba despre psihologie sau psihoterapie, abandonam oleaca spatiul obiectiv de manifestare spre-a naviga intr-o zona cu ape cam tulburi, caci nu-i nici macar spatiul de manifestare subiectiva (ce ii este atribuit, in genere, artei), cat teritoriul speculatiei (oricat de urat ar putea suna acest termen!)

Domeniul psiho-sexualitatii infantile e, asadar, un teritoriu insuficient explorat,  desi se cunosc acum si sunt admise  ceva mai multe aspecte legate de formele de manifestare ale sexualitatii infantile.

Majoritatea cazurilor de abuzuri sexuale asupra unui minor citate in literatura medicala de specialitate descriu insa experiente traumatizante, cu consecinte care se intind pe tot parcursul vietii adulte, indiferent de interventia discret – atenuanta a demersului psihoterapeutic, devenit o moda a ultimilor ani. Am lucrat cu copii abuzati proveniti din centre de plasament ori case de copii si e, socotesc, inutil, sa impartasesc experienta dobandita, caci ar avea o pronuntata componenta subiectiva, care nu serveste cauzei propuse.

Nu neg ca vor fi existand pe lumea asta si cazuri in care manifestari ce tin de domeniul abuzarii sexuale a unui minor or fi „revelat” ulterior fenomene comportamentale ori tipuri de personalitate…neasteptate, ca sa le zic asa, in lipsa unui termen mai potrivit. Nu contest ca va fi fost si vreun Alan Turing care se va fi itit pe lume ca urmare a vreunei forme precoce si originale de manifestare a sexualitatii. Dar acest exemplu ramane in sfera exceptiei, care intereseaza in primul rand spatiul antropologiei, cu diversele lui abordari / interpretari, si mai putin spatiul stiintific, in care lucrurile-s oarecum transate de exemplele pe care le avem la indemana: majoritatea subiectilor abuzati sexual la varste fragede descriu si manifesta tulburari ale sexualitatii in viata adulta.

Sigur ca situatiile situate in proximitatea imediata a patologicului sunt mult mai incitante pentru ochiul antropologului! E firesc sa fie asa! Chiar si pentru ochiul cititorului – neantropolog un caz desprins din literatura, cum este cel al Lolitei (pentru ca tot am facut vorbire despre el intr-un alt context. Si nu, nu-i si asta tot o marota! E o forma de manifestare a interesului fata de evolutia extrem de interesanta a unui personaj literar care poate cointeresa spatiul literar, cat si cel medical), tot incitant ramane!

Doar ca in spatiul manifestarilor obiective lucrurile sunt si raman cumva transate:  supraexpunerea ori suprastimularea precoce a copilului cu informatii legate de manifestari sexuale ori sexualitate determina maturizarea biologica precoce, ca proces ce intereseaza, mai inainte de a interesa psihicul / subconstientul, biologicul, fapt reflectat in declansarea mult prea precoce a secretiei de hormoni (testosteronul, spre exemplu, cu rol inclusiv in definirea identitatii psiho-sexuale a copilului) Teoriile medicale care justifica manifestarea precoce a pubertatii la fetite (aparitia menstrelor la varste socotite in trecut foarte fragede) implica suprastimularea si supraexpunerea pe lista factorilor potential determinanti. Sigur ca sunt si teorii care aduc in discutie cazuri de maturizare sexuala extrem de precoce la triburi si populatii africane la care nu putem vorbi despre acelasi gen de suprastimulare valabil in spatiul ultra-civilizat. Exista insa si alti factori care determina instalarea precoce a pubertatii:  factorii ce tin de confortul individual, cei legati de tipul de alimentatie ori de conditiile climatice (studiile zic ca la fetitele ce traiesc in tari cu clima calda, prietenoasa, pubertatea se instaleaza mai precoce decat la cele care traiesc in tari cu un climat mai friguros…Tot asta poate fi si una dintre posibilele explicatii pentru care formele de manifestare ale sexualitatii , cu reflectare in temperament, sunt mai…de impact  la cei de ginta latina, spre exemplu…)

Am vazut ca in textul original al articolului de la care au pornit aceste discutii este consemnata instalarea precoce a menstruatiei ca semn de maturizare sexuala , dar imi pare ca ea nu primeste in text  nicio forma de intemeiere bazata pe argumente stiintifice, ci serveste mai degraba drept argument pentru justificarea oportunitatii inceperii vietii sexuale, ca doar fetita e deja pregatita si unde mai pui ca ar putea sa ii faca chiar placere, nu?!

Sigur ca lucrurile pot sta asa sau nu pot sta asa…

Teoriile referitoare la instalarea / pre-existenta discernamantului  la copil pot fi tratate, de asemenea, ca simple speculatii sau pot fi luate serios in calcul, in functie de scopul propus si de pozitia profesionala pe care se situeaza analistul care efectueaza studiul.

Daca din punct de vedere pur cultural e de-a dreptul incitant sa iei in discutie o situatie particulara-limita, de orice fel ar fi ea, din punct de vedere medical acest lucru devine de-a dreptul riscant, pentru ca aici particularul tine de insasi esenta individului, iar consecintele erorilor de acest tip sunt / pot fi extrem de grave si cu manifestari pe termen lung.

Una peste alta, nu stiu care va fi evolutia societatii in urmatorii 60, 70 ori 100 de ani. Nu stiu daca, in parcursul nostru evolutiv (ori involutiv?!) vom ajunge sa devenim puberi la 5, la 7 sau la 10 ani. Nu stiu care va fi varsta la care fetitele se vor socoti apte, biologic si psihic, sa-si asume reproducerea speciei. Nu stiu in ce masura factorul pregatitor psihic va mai conta, intr-un proces care, poate, va deveni din ce in ce mai dur si / sau selectiv, si in care, poate, vitregirea factorilor climatici va ajunge sa dicteze ca fiind prioritara perpetuarea speciei, cu indiferent ce mijloace si indiferent de consecinte.

Poate chiar or isca atunci un organism care sa apere drepturile pedofililor si sa ii protejeze de eventualele forme de discriminare, iar acest demers le va aparea ca fiind unul perfect legitim si indreptatit!

Nu stiu…asa cum ziceai si tu, in raspunsul pe care intelept mi l-ai formulat in disputa fara miza cu pitipoancele: viata e mai degraba un continuu, decat o insailare facuta din istorii disparate si fara miza comuna. Ceea ce se adecveaza unui anume context istoric, nu se preteaza cu niciun chip altuia.

Nu-i vorba ca decidem pentru sau in locul copiilor nostri. E vorba despre capacitatea noastra de a decide responsabil si de a reflecta la consecinte. Excluzand, daca doresti, de tot dimensiunea religioasa a motivatiei si raportand problema la scara istoriei, asa cum zici tu. E vorba despre responsabilitatea si oportunitatea unui demers, prin raportare la consecintele lui in plan istoric, dar si in planul sanatatii (psihice si nu numai) individuale si ca specie.(…)

Subiectul insa a continuat  sa ma preocupe, asa ca spicuirile care urmeaza nu sunt decat un addagio, care aseaza intr-o lumina ironica  abordarea foarte… rationala si ”suava”  de mai sus.

In ideea de a-mi confrunta  tezele, am reluat, fireste, inclusiv lectura Lolitei, intr-un imbold pe cat de subiectiv, pe atat de meticulos, caci nu cautam vreo confirmare, cat prilejuri noi de a reflecta si de a ma seduce…Asa se face ca, pe langa textul pe care il gasesc in continuare absolut minunat, mi-au cazut insistent privirile pe „prefata” si pe ” post-fata”: o „exegeza” semnata John Ray, Jr., Ph. D (Nabokov insusi, intr-o admirabila demonstratie de rafinat  simt al umorului – intr-o interpretare usturator – ironica, dar „tres comme il faut” a unui Ph.D – soricel de biblioteca meticulos si sarguincios, cum sunt cam toti Ph.D-istii) si un text semnat Nabokov – „Despre o carte intitulata Lolita” Si m-am gandit ca, macar in parte, ele sunt demne spre-a fi impartasite aici…Caci rasul lui Nabokov imi staruie si-acum in urechi, cu intuitia lui inteleapta de-a transa peste ani (textul e datat 12 noiembrie 1956) o „galceava” intelectuala dintre un scriitor (fie el si antropolog pe deasupra) si un biet Ph.D-ist fara prea multe pretentii, un John Ray in fusta, ce cata sa aplice unei largi respiratii (literare, bunaoara, sau chiar antropologice) rigorile eticii si moralei. 🙂 M-am simtit descoperita si descumpanita, m-am vazut intruchipata satiric de acest John Ray caruia pana acum (cand cu aceasta discutie) nu-i acordasem indeajuns de multa atentie cat sa observ cat de mult semanam…

Si-am aprofundat cu ocazia asta si truismul conform caruia istoria se repeta (sau anticipeaza?!)…chiar si-atunci cand vine vorba despre niste idei aflate in dialog…

 John Ray:

Ca istorie de caz, „Lolita” va deveni fara indoiala un studiu clasic in cercurile psihiatrice. Ca opera de arta ea depaseste aspectele sale expiatorii; dar pentru noi, mai important decat semnificatia stiintifica si valoarea literara, ramane impactul etic pe care cartea il va avea asupra cititorului serios; pentru ca in acest studiu amar, personal, se ascunde o lectie cu caracter general; copilul nabadaios, mama egoista, maniacul pofticios – nu reprezinta numai personaje vii dintr-o povestire unica, ci ne avertizeaza ca exista tendinte periculoase si scot in evidenta raul potential. „Lolita” trebuie sa ne faca pe toti – parinti, activisti sociali, educatori – sa ne dedicam cu mai multa circumspectie si patrundere misiunii de a creste o generatie mai buna intr-o lume mai sigura.

 

Vladimir Nabokov:

Dupa ce l-am interpretat pe suavul John Ray, personajul din „Lolita” care a redactat Cuvantul Inainte, orice alte comentarii venite din partea mea ar putea sa socheze…(…)Totusi, cateva lucruri trebuie discutate; si procedeul autobiografic poate duce la o fuziune intre mim si model.   

(…) Ei bine, eu fac parte din categoria autorilor ce se apuca sa scrie o carte doar cu scopul de a scapa de acea carte si care, daca i se cere sa explice originile si geneza operei respective se vede nevoit sa recurga la termeni vechi ca Interactiune si Combinatie – ceea ce, sunt obligat sa admit, creaza impresia ca un scamator isi explica un truc recurgand la altul.

(…) Este adevarat ca in batrana Europa si cu osebire in secolul al optsprezecelea (exemplele cele mai clare vin din Franta) licentiozitatea deliberata  nu era incompatibila cu sclipirile de comedie ori cu satira viguroasa sau chiar cu verva unui poet rafinat aflat intr-o stare de spirit poznasa, dar este la fel de adevarat ca in timpurile moderne termenul „pornografie” implica mediocritate, comercialism si anumite reguli stricte de naratiune. Obscenitatea trebuie cuplata cu banalitatea, fiindca e obligatoriu ca orice fel de delectare estetica sa fie inlocuita complet cu o simpla stimulare sexuala care cere cuvantul traditional pentru a actiona direct asupra pacientului. Producatorul de pornografie e obligat sa respecte reguli vechi si rigide pentru a-i oferi pacientului sau certitudinea satisfactiei, asa cum li se intampla, de exemplu, celor pasionati de romanele politiste – romane unde, daca nu esti atent, adevaratul asasin s-ar putea dovedi, spre dezgustul fanului, originalitatea artistica (cine, de exemplu, ar dori o povestire politista lipsita de dialog?) Astfel, in romanele pronografice, actiunea trebuie sa se limiteze la copulatia cliseelor. Stilul, structura, imagistica nu trebuie sa-l distraga pe cititor de la lubricitatea calduta. Romanul se va alcatui printr-o alternare de scene sexuale. Pasajele intermediare se vor reduce la insailari de sensuri, punti logice extrem de simple, expuneri si explicatii succinte, pe care cititorul le va sari probabil, insa vrea sa le stie acolo ca sa nu aiba senzatia ca este pacalit (o mentalitate ce se trage din basmele „adevarate” ale copilariei) Mai mult, scenele sexuale din carte trebuie sa urmeze o linie ascendenta, cu noi variatiuni, combinatii inedite, noi erotisme si o crestere constanta a numarului participantilor (intr-o piesa a lui Sade e chemat si gradinarul) si, astfel, sfarsitul cartii va fi apoteotic – adica suprasaturat cu erotism.

Anumite procedee tehnice de la inceputul Lolitei (jurnalul lui Humbert, de exemplu) i-au indus in eroare pe lectorii mei de la editurile solicitate, facandu-i sa creada ca au in fata o carte licentioasa. Se asteptau la o succesiune ascendenta de scene erotice; cand acestea s-au oprit, lectorii s-au oprit si ei, i-a cuprins plictisul si au abandonat cartea. Iata motivul, cred eu, unul din motivele pentru care cele patru edituri nu au citit pana la capat dactilograma. Nu ma intereseaza daca ele au considerat ca romanul este sau nu este pornografic. Refuzul lor de a cumpara cartea nu se intemeia pe felul in care am tratat tema, ci se datora temei insesi, intrucat pentru majoritatea editorilor americani exista cel putin trei teme tabu. (…)

Intr-o tara libera nu este de presupus ca un scriitor o sa-si bata capul cu democratia exacta dintre senzualitate si senzitivitate; n-ar avea nici un rost; pot sa-i admir dar nu sunt capabil sa rivalizez cu cei ce expun tinere si frumoase mamifere fotografiate in reviste unde decolteul general este coborat atat cat trebuie pentru a provoca chicotitul unui fost director de scoala dar destul de ridicat pentru a nu atrage incruntarea directorului de posta. Presupun ca exista cititori pentru care este excitanta desfasurarea cuvintelor murale in acele romane enorme si iremediabil banale, dactilografiate cu degetele mari, ale mediocritatilor cu staif, lucrari numite „puternice” si „viguroase” de cronicarii de duzina. Anumite suflete nobile vor considera ca romanul „Lolita” este lipsit de sens fiindca nu ii invata nimic. Eu nu sunt cititor sau scriitor de romane didactice, si in ciuda afirmatiilor lui John Ray, „Lolita” nu urmareste un scop moral. Pentru mine opera de fictiune exista in masura in care imi produce ceea ce as numi grosso modo bucurie estetica, adica sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stari existentiale unde norma este arta (curiozitate, tandrete, bunavointa, extaz) Nu sunt multe carti de acest fel. Celelalte reprezinta fie maculatura de actualitate, fie asa-numita literatura de idei, care este foarte adesea maculatura de actualitate, livrata in uriase ambalaje de ipsos ce se transmit de la epoca la epoca pana cand vine cineva cu un ciocan si le trage lui Balzac, Gorki sau Mann o lovitura zdravana si-i sparge.

Unii cititori m-au acuzat ca „Lolita” este anti-americana. Acuza aceasta ma indurereaza mult mai tare decat invinuirea idioata de imoralitate. Consideratiuni de profunzime si de perspectiva (o peluza de suburbie, o pajiste montana) m-au obligat sa construiesc un numar de ambiante americane. Aveam nevoie de un anumit mediu care bine dispune. Or, nimic nu este mai inveselitor ca vulgaritatea filistina. Insa in ce priveste vulgaritatea filistina nu exista o deosebire intrinseca intre manierele palearctice si cele nearctice. Un proletar din Chicago poate fi la fel de burghez (in sens flaubertian) ca si un duce. Am ales motelurile americane in locul hotelurilor elvetiene sau al hanurilor engleze doar pentru ca ma straduiesc sa fiu un scriitor american si revendic numai drepturile de care se bucura alti scriitori americani. Pe de alta parte, Humbert, creatia mea, este strain si anarhist si exista multe lucruri in care ma aflu in dezacord cu el (inclusiv, evident, chestiunea nimfetelor). Si toti cititorii mei rusi stiu ca vechile mele lumi – ruseasca, britanica, germana, franceza- sunt la fel de fantastice si de personale ca si aceasta noua.

(…) E foarte adevarat ca romanul meu contine diferite aluzii la impulsurile fiziologice ale unui individ pervers. Dar, in definitiv, noi nu suntem copii, nici delincventi juvenili analfabeti, nici baieti de la scolile publice engleze care dupa o noapte de zbenguiala homosexuala trebuie sa suporte paradoxul de a-i citi pe antici in variante expurgate.

(…) Tragedia mea personala, care nu poate si nu trebuie sa ma preocupe decat pe mine, este ca a trebuit sa-mi parasesc idiomul meu natural, limba rusa, o limba neimpiedicata, bogata si de o docilitate infinita si sa recurg la o engleza de calitatea a doua, lipsit fiind astfel de toate acele dispozitive – oglinda inselatoare, fundalul din catifea neagra, asociatiile si traditiile implicate si implicite – pe care iluzionistul bastinas le poate utiliza in chip magic, falfaindu-si cozile fracului, pentru a transcende intr-un fel personal mostenirea primita.

(„Lolita” – Editura Universal Dalsi, 1994, trad. Horia Popescu)                                     

Advertisements

One thought on “Seara in care Nabokov a ras de mine…

  1. Pingback: Apropo de Vladimir rizind de Ioana pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s