Hi, sunt Ioana si sunt un avatar!

Uneori se-ntampla sa fim prinsi intr-un delir inconsistent al degetelor, alergand cu varfurile lor pe claviatura calculatorului…

Se-ntampla si sa fim surprinsi de cat de departe poate impinge comunicarea aceasta facilitate a ne-statului fata in fata cu celalalt…nu degeaba Mircea Popescu se pronunta asupra extraordinarei argutii a blogurilor. Mie imi pare si-acum oleaca straniu sa vad uneori cum net-ul cultiva o forma de relationare aproape schizoida, in care barierele comunicarii sunt fortate aproape la…infinit, in care perseveram, intr-o maniera vecina cu masochismul, in a discuta unii cu altii, chiar si cu cei a caror opinie, in limitele vietii ne-mediate, am considera-o ne…frecventabila si-am socoti ca-i mai intelept si mai lesne si mai ne-pierzator de vreme sa ne ocolim politicos decat sa ne-ncrucisam aiurea sabiile (din experienta zic acuma, caci mi s-a intamplat, din pacate…)

Cu internet-ul nu-i asa, e altfel…

Poate tocmai de asta am inteles cu greu si am patruns anevoie in aceasta lume in care ma simt straina inca. Am decis sa nu imi import aci prietenii din viata reala (de altfel, ei nici macar nu stiu inca despre existenta acestui blog) din mai multe considerente. Unul e cu titlu de exercitiu, de aplicatie: sunt oarecum curioasa (in parte, doar in parte, si din ratiuni profesionale) sa vad in ce masura se pot actiona on line aceleasi parghii care in viata reala decid coagularea unor afinitati ce, maturandu-se in tihna, suficient de incet cat sa dobandeasca indeajuns de multa consistenta, ajung sa dobandeasca un nume: convingeri comune, afinitati ideologice, dusmanii, prietenii etc. etc….aproape ca nu importa cum le-am spune. Stiu ca nu putem vorbi despre o translatie perfecta, nu-i cum, caci regulile vietii reale sunt unele, in timp ce regulile unei vieti virtuale, in care, in principiu, venim fiecare cu reprezentarile pe care ni le-am conturat despre sine ori cu proiectii ale fantasmelor noastre, sunt altele…nu intotdeauna perfect superpozabile, si asta din varii considerente, ce pot tine uneori – in situatii nu stiu cat de exceptionale!- de mecanisme mentale situate in vecinatatea manifestarilor patologicului (sigur este insa ca asta nu-i regula!!!)

Ca prima impresie, am izbutit sa imi conturez opinia ca nici in viata internet-mediata nu-i tocmai lesne sa o iei de la zero, pornind la drum asa, fara dusmani, dar si fara prieteni, ci doar de la premiza unor alegeri facute in baza partajarii de idei ori pretuirii reciproce. Asa am facut primii mei pasi si, evaluandu-ma, constat ca ma aflu inca in etapa aceasta dintai. Nu ma grabesc, nu vreau sa ard etape. D. C. si M. P. au fost primele mele alegeri, intemeiate pe lectura sustinuta si atenta a paginilor scrise de ei. Nu mi-am pus nici macar o clipa si nici macar in joaca intrebarea daca ei sunt doar niste avataruri sau niste prezente reale. Am acceptat 100% conventia impusa de utilizarea calculatorului ca mijloc de comunicare si i-am ales.

Am constatat apoi ulterior ca nici aici, in on line, nu-i lesne ca prietenii prietenilor mei sa devina si prietenii mei. Gasesc institutia referrer-ului destul de folositoare. Nu doar din ratiuni de utilitate (pentru ca-s aducatoare de trafic – caci (si) in asta se cuantifica succesul vietii sociale pe internet, nu?), cat din ratiuni de tatonare eficienta si intrucatva confortabil asistata „axiologic” a imensitatii virtuale. Tentaculele mintii au cautat asadar si haotic, in neant, dar si intr-un spatiu ne-virgin, destelenit de precursori pe-a caror recomandare ma puteam bizui. Asa asistata, mi-a fost oricum mult mai lesne sa-i intalnesc pe altii: S.P., F., R., B., C. s.a. sunt avatarurile cu care acum convietuiesc confortabil in on line. Nu-mi sunt cu totii prieteni, dar imi sunt  companie si imi locuiesc cu ei cautarile solitare si virtuale.

Am observat ca nu-i greu deloc sa-ti dobandesti contestatari. Pe unii ti-i creezi cu succes de unul singur, pe altii ii importi de-a gata, din listele de contestatari ai prietenilor tai. Aici parca lucrurile functioneaza inca mai eficient decat in viata reala. Daca cu prietenii uneori e da si alteori e ba, cu contestatarii e aproape sigur: cum ar veni, contestatarii prietenilor tai devin rapid si aproape sigur si contestatarii tai. 🙂 Amuzant, nu?

Experienta agregatorului de continut m-a sporit social, desi nu mi-am facut inca prieteni. Mi-am conturat in minte o…axiologie pe care ma caznesc din rasputeri sa o tin in picioare. Pana acum mi-a izbutit, dar nu stiu exact daca si cat anume imi va (mai) rezista. Freud avea dreptate, dar nu pe de-a intregul, atunci cand vorbea despre „the irony of the internets”. Ori cel putin eu caut cu incapatanare sa-mi dovedesc contrariul.

O separare a valorii de non-valoare se face, informatia se cerne, exista chiar si filtre pentru asta. Balastul poate trece cu usurinta, e drept, dar sunt si locuri unde lucrurile se decanteaza: sterilul se dezintegreaza, presiunea mediului e totusi mare, solidaritatea intru idee exista si poate functiona. Agregatorul e insa un fenomen. Dincolo de rolul lui in sine e si un exercitiu, o aplicatie pentru exersarea unei forme de…civism, i-as spune. Iar din acest punct de vedere, el functioneaza chiar interesant. Agregatorul e un model, ceva intrucatva similar exercitiului politic sau democratic, dar e si un bun argument / indiciu care documenteaza faptic teoria controversata a  discernibilitatii si discernamantului.

Ca model, agregatorul imita destul de izbutit modelul vietii insasi. Nu-i neaparat un model informatic, caci nu opereaza cu 0 si 1, cum nu opereaza (doar) cu alb si negru. Opereaza cu nuante, cu controverse, cu confuzii de tonuri si tonalitati. Recompune clasamente din haos. Nu aleatoriu si nu intotdeauna in timp util.

Pe agregator se face uneori risipa de vorbe. Dar sita cerne, incet-incet, invizibila, aproape imperceptibil. E cumva ca-n viata. Nu-i intotdeauna clar, perfect discernibil dintru inceput. Si e nevoie de perspectiva. Daca te-ndepartezi oleaca, vezi lucrurile nitelus mai bine. De aproape – e zumzet, e haos. Mai de la distanta incepe sa sune un pic a muzica.

Suntem solitari si cautam sa ne masuram solitudinea asta in kar…(ate).

Sunt Ioana, sunt mama unui baietel de un an si un pic, sunt medic, sunt singura si vreau sa vad cum e sa iei din nou totul, dar absolut totul, de la inceput. Toate astea-s perfect adevarate, nu va mint. In rest, sunt asemenea fiecaruia dintre voi: mai mult sau mai putin…un avatar.                     

           

             

   

                                                                                    

Advertisements

3 thoughts on “Hi, sunt Ioana si sunt un avatar!

  1. Oarecum inrudit ca subiect : Nu exista prosti online.

    Conspirative numele asta cu initiale, zici ca citim patanii de prin Infractoarea. Dar in tot cazul, e remarcabil ca uite, un tinar vlastar nu doreste sa arda etape. Pina acum citiva – nu multi – anisori vasta massa a blogerilor era compusa din tineri adolescenti de gen barbatesc, a caror singura preocupare e sa arda etape, cu o disperare demna de-o cauza mai buna. Zic ca e semn bun.

    Sa-ti traiasca.

  2. Bine te-am regasit, chiar de spui ca esti un avatar. N-om fi cu totii atunci mereu avataruri in fapt cand luam anume asa separat doar cate-o interactiune ori un context?

    Eu mai degraba in lumea virtuala inca apreciez cumva inexact …trecerea timpului. Nu mi-s complet sincronizata (mhm, nici cu cea reala as zice)… de foloseste observatia-mi la ceva.

    • Sunt foarte cu folos observatiile tale, Diana! Ca doar asta-i si motivul pentru care te-am adaugat acolo, cap de lista, in “Infractoarea” – versiunea on line ( cata de vezi oleaca mai sus ce zice Mircea!)
      Pai…ba cred ca oleaca da, cu totii suntem niste avataruri, mai ales in on line, judecand dupa aceea ca, oricat de puternica ar fi senzatia de…multidimensionalitate pe care ti-o da spatiul virtual, tot niste maini care “manevreaza” niste umbre pe ecranul unui computer suntem…sigur ca putem fi, de ne propunem, onesti pana la Dumnezeu si retur, cu noi insine si cu ceilalti deopotriva (si daca facem asta, pana la urma spre binele nostru o facem!), sigur ca ne putem oferi, compensator, imaginea, ca reflectare a eu-lui nostru in diverse ipostaze, dar pana la urma tot dansul unor umbre pe un perete il simulam in trecerea noastra pe aici si tot balet al unor chipuri carora le lipseste a treia dimensiune (adancimea?!) e lumea asta virtuala…ori asa imi apare mie, fiinta, e drept, oleaca anacronica si demodata, o recunosc…
      Si tu aduci cu tine parca un parfum ce vine dintr-un alt timp…iar din perspectiva asta mai ca-mi vine sa zic ca inteleg o data in plus ce vrei sa zici cu desincronizarea…
      Se prea poate sa fie doar o plasmuire a imaginatiei mele, iar tu sa nu fii asa, dar pentru mine vei fi mereu, mai intai si-ntai de toate, acea Diana, fetita cu ochii mari, cocotata pe scaunul din casa Doamnei de Pian, vrand sa inveti…totul! Eu asa mi te imaginez, vezi bine cat e de mare forta evocarii unei dimensiuni anume aci, in virtual…Si mai esti, apoi, urmand o evolutie cat se poate de fireasca a lucrurilor, Diana cea in rochie alba de dantela, asezata pe o banca, sub un umbrar inflorit, in ziua nuntii ei (din imaginea postata de tine pe blog la un moment dat), care imi evoca parca un personaj din “Ratiune si simtire” (“Sense and sensibility” cred ca ii zice in original cartii)
      Vezi bine, dara, cat de puternice avataruri te-ai priceput a creste in mintile cititorilor tai, cata vreme despre aceasta Diana Coman as putea, iata!, sa scriu o nuvela! 🙂
      Ei…cam asta-i raspunsul meu la chestiunea cu avatarul…vise despre cum suntem, cum am fost si cum vrem sa fie…

      La buna regasire, Diana!
      Pe curand!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s