Mos Nicolae, copiii saraci si Illuminatii

De cand am devenit mama, anumite sensibilitati mi s-au accentuat. Nu, nu o sa ma apuc aici sa debitez clisee, s-au scris carti despre asta, iar unele vedete de la noi, atarnate cum sunt de creasta valului, revendica mai cu fiecare prilej titlul de „Mama mamelor anului care este ea – la noi! –  Andreea Marin sau Mihaela Radulescu”. Iara aici parerile se impart, in functie in principal de preferintele de ordin estetic ale fiecaruia.

La modul general si fara a fi deloc o mama din asta model, am devenit inca mai sensibila decat eram pana acum la suferinta copiilor, fapt de inteles, caci privindu-l zilnic cum se sporeste, puiul de om iti reveleaza anumite intelesuri ne…intelese pana atunci si pe care nici de prin carti nu prea le poti deslusi.

Nu-i loc sa speculam acum pe tema, dar dupa ce s-a nascut baietelul meu si a inceput incetisor sa deprinda din necuprinsul asta al vietii, m-am intrebat intr-o buna zi daca nu cumva procesul acesta pe care il numim noi „educatie” nu-i mai degraba o trezire ori o re-desteptare la constienta a unei fapturi misterioase, adormite ori latente, care si-a facut prin tine loc in lume, dupa ce a cunoscut in prealabil pan’ la deplina pricepere rosturile unei alte lumi. Nu-i chip sa fiu mai explicita de-atat, nu pentru ca nu as vrea, ci pentru ca nu pot…

Partea rationala din mine imi sopteste sa ma opresc aici cu confesiunile, caci o minte riguros asezata ar putea pune toate divagatiile astea pe seama furtunii hormonale care, se stie, poate tulbura apele firii fiecarei femei care-a nascut de curand.

Baietelul meu pare insa sa-si „aminteasca” lucruri din cele pe care eu acum ma caznesc sa i le impartasesc, asa ca voi prefera, spre-a nu fi acuzata de ratacire, sa las toate astea in seama miracolului, cel pe care nu incerci sa ti-l talmacesti cu niciun chip, anume spre-a nu-i strivi corola…

Sigur ca astfel de framantari n-au fost straine nici altora ca mine, asa facandu-se ca o scriitoare, Ioana Nicolae pre numele ei aflandu-se (in civilie – consoarta (prea) intens mediatizatului Mircea Cartarescu), a scris o carte chemata parca „Cerul din burta”, care, asa cum ii zice si numele, aseaza fapturile acestea fragede cu miros de lapte sub semnul unor constelatii nestiute inca, dintr-o galaxie, nestiuta si ea, captiva intr-o lume, interioara, incapsulata misterios in pantecele femeii.

Acuma…de-o fi asa sau nu, numai bunul Dumnezeu stie si nici macar nu-i treaba noastra sa aflam!

Fapt e ca suferinta copiilor ma misca acum mai mult decat inainte si despre asta vreau sa scriu un pic.

Pe unul dintre posturile TV de nisa, se lafaia azi cat ecranul de mare un titlu care ne instiinta ca in nu stiu ce comuna de pe langa Iasi, parca, un barbat traieste ca in Evul Mediu, alaturi de vreo…12 – 13 copii, facuti cu doua surori, femei cu care el convietuieste si care, neavand nimic impotriva, nici nu constituie macar mare subiect de stire, desi prezentatoarea emisiunii batea teribil moneda pe chestia asta: cum ca cuuuum?! Dovada de imoralitate! Si de promiscuitate! Tipar de trib mormon de nu stiu unde! Si uite-asa mai departe…

Dar copiii? Copiii – vreo 7 facuti cu una dintre femei si alti vreo 6 cu cealalta nu mergeau la scoala, traiau in conditii insalubre si in frig, fara sa beneficieze de servicii medicale si altele asemenea…Tatal le asistase pe ambele femei la nastere si tot el ii doftoricea pe toti ai casei, atunci cand era nevoie.

Chipurile adultilor nu exprima mare lucru. Chipurile copiilor nu-s cu mult diferite de ale altor copii. Ei, copiii (iar asta am deprins in ultimul an de la baietelul meu) nu-si definesc decat arareori in chip explicit starea, si asta de cele mai multe ori la solicitarea adultului ori atunci cand cineva intervine „lamuritor” in lumea  in care ei traiesc. Copiii numesc tristetea – tristete doar pentru ca adultul apeleaza aceasta stare astfel. Altfel, copilul, desi simte, n-ar sti neaparat ca-i trist, conservand in felul acesta integral nemaculata curatenia starii in care se afla.

Noi numim asta candoare, ceea ce e, in fapt, imi pare, o pastrare a autenticitatii unei stari asupra careia nu intervin, mutilant ori deformator, introspectii sterpe ori motivatii cabotine (ce-s structurale, poate).

Copiii aceia erau nefericiti doar in virtutea faptului ca noi, cei carora ei ni se infatisau, ii socoteam asa.

Copiii aceia traiau o varsta careia nu stiau ca-i zice copilarie si asupra careia, destul de probabil, trecerea timpului nu va aseza vreun colb poleit.

Sunt convinsa ca „Amintirile din copilarie” nu s-au nascut intr-o bojdeuca cu mult mai indestulata decat „caminul” pe care acest barbat il ofera femeilor care i-au adus pe lume atatia prunci.

Promiscuitate! repeta foarte frecvent, cat sa ne intre bine in cap, moderatoarea discutiei.

Copiii aceia n-o percep insa ca atare, caci n-au fost facuti constienti asupra ei, decat acum, prin interventia brutala, vag civilizatoare, a „lumii civilizate”.

Povestea lor face rating, iar asta se reflecta in cantitatea de bani ce vor fi convertiti probabil in vacante de lux la schi, la St. Moritz, cu prilejul Sarbatorilor de iarna.

Reprezentantul Autoritatii pentru Protectia Copilului ridica din umeri si zice ca, atata vreme cat nu-i nicio plangere din partea nimanui, atata vreme cat copiii vor fi adusi cu vaccinurile la zi, cat sa nu reprezinte un „pericol social”… asta e!, nu-i nimic de facut si basta!

Pauza. Publicitate. Pe ecran, in cascade de sclipiciuri revarsate, ofertele care mai de care ale supermarketurilor ne invita sa le facem o iarna de poveste copiilor nostri si ne dascalesc insistent cum sa-nvatam sa daruim si cum sa primim.

Dupa pauza intra informatia conform careia Inna, alaturi de Lady Gaga si de nu mai stiu care fatuca-fetis, sunt instrumente diabolice asezate in mainile Illuminatilor.  Doamne fereste! 🙂 

Raman cu senzatia unei neimpliniri. N-am priceput de-a binelea nici macar despre ce am discutat: Despre promiscuitate? Despre tristete? Despre saracie? Despre copilarie furata? Despre soarta? Despre lipsa optiunilor? Ori oare, pentru a cata oara, despre discernamant?

Am discutat despre NIMIC, in ajun de Mos Nicolae, cand sunt somata sa-i ofer o iarna de poveste copilului meu ce va creste, tare ma tem!, intr-o lume de clone telecomandate, tintuite in fata ecranelor televizoarelor, de unde Big Brother le va dicta ce-i promiscuu si ce nu-i si le va revela, eventual, ca lumea-i condusa de Illuminati, cu complicitatea hilara a unor papusi Barbie defecte, ce-si proiecteaza inspre inafara fantasmele neimplinite ale unor copilarii prelungite patologic.

Nu-mi pot inchipui o lume mai trista si mai nefericita decat cea croita dupa chipul si asemanarea unor oameni tristi si nefericiti! Cuvintele, scrise sau vorbite, nu pot sa schimbe prea mult fata acestei lumi, stiu asta…Si totusi…(am citit asta candva, cred ca pe blogul lui Serafim Pantea, desi n-as putea preciza acum cu exactitate la ce articol anume): cuvintele sunt o urmare a gandurilor noastre si precursori ai faptelor noastre. Poate tocmai de-aceea…             

       

                     

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s