Poveste despre nimic anume…

Fa-ma, Doamne, tarana, sa-mi curga sangele in arbori si sa-mi topesc carnea in trup de mar rosu!…imi vine in gand, in timp ce merg pe strada si ma gandesc la de toate…

–          Cand traiesti atata vreme in vecinatatea mortii, vezi lucrurile astea altfel, sa stii…zise el, intelegand ca pe ea o impresionase puternic imaginea barbatului intins pe targa, strivit de peretele de beton.

Nu zise nimic, n-ar fi avut ce. Pe coridoarele Sectiei de Terapie Intensiva imaginile astea tin de obisnuinta…In urma cu cateva clipe, un tanar in halat alb iesise dintr-un salon sa vesteasca o familie ca barbatul adus aseara, victima a unui accident de motocicleta, n-a putut fi salvat. Momente de tacere grea, apasatoare, dupa care urletul sfasietor al mamei baiatului. Si-apoi din nou tacere, intrerupta din cand in cand de sughiturile inabusite ale unui plans lipsit de speranta…

Vazuse asemenea scene doar in serialele americane. Aici insa lucrurile stateau altfel: peretii scorojiti, ingalbeniti, petele insinuante de igrasie din tavan, coridoarele cenusii, luminate de neoanele reci, care irizeaza albastrui totul in jurul lor, chipurile obosite si nemachiate ale oamenilor ce stau la panda par de ceara…parca-i un muzeu vechi, cu exponate impietrite, fapturi dintr-un balet mecanic pus in scena cu mijloace excesiv de modeste…

 

–          Cand eram tanar, ma gandeam mult mai des la moarte, e drept! mai zise el, ca-ntr-un ecou al gandurilor ei. Acum, insa, din ce in ce mai putin. Nu-ti mai ramane atata timp sa te gandesti la moarte, pe masura ce-mbatranesti.

–          Si-atunci te gandesti mai mult la viata?  intreba ea, ca pentru a obtine o confirmare.

–          Nu, nu neaparat…Uite, eu, de pilda, acum ma gandesc la cum sa fac sa-mi reuseasca altoiurile…(Stia ca-i pasionat de gradinarit si ca avea in curte o multime de pomi fructiferi. In primavara asta cumparase mai multi meri tineri, si visini, si ciresi si niste caisi si acum se caznea sa invete sa-i altoiasca, deprinzand din carti taina aceasta care-l pasiona si pe care isi dorea s-o duca la bun sfarsit cu mana lui).

Atunci cand el i-a dat raspunsul acesta, ea nu l-a inteles. Abia acum, depanand firul gandurilor in minte, il intelege pe deplin.

Ea era inca tanara si se gandea mult la moarte. Traise si ea multa vreme in apropierea mortii, dar nu reusise inca sa se vindece.

Se privea in oglinda uneori si-si examina atent trupul si chipul. Carnea ii era bine parguita, pielea statea inca intinsa, doar sub ochi incepusera sa se iteasca santuri fine, cam cum ai zgaria in tarana cu varful unui ac. Ideea imbatranirii o speria. In trupul asta, pe care il vedea acum aratandu-i-se in oglinda, dormea ce va sa fie candva…iar viermii ofilirii sapau deja santuri adanci in temnita de carne.

Si-ar fi dorit sa imbatraneasca frumos. Visa la asta. Poate, insa, ca spaima asta va trece o data cu timpul, si-atunci cand va fi ceva mai in varsta va cauta si ea sa desluseasca singura de prin vreo carte taina altoiului.

 

Fusese de cand se stia o copila ambitioasa. Purtase in ea mereu ambitia si determinarea tarancutei, dornica de-a dovedi ca stie, ca poate si ca va razbate.

Pastrase in ea de-a lungul adolescentei si a inceputului de tinerete ceva-ul ce-o lega de tarancuta aceea care fusese dintru inceput si cu care inca se identifica.

Si el era la fel, desi ii desparteau vreo 30 de ani, iar el avea copii de seama ei si privea in urma cu acea detasare calma a omului care stie ca, acolo unde i-a fost harazit sa fie, si-a facut din plin datoria.

Fusese chirurg o viata intreaga, iar nu unul oarecare, ci unul foarte bun, recunoscut si apreciat atat de pacienti, cat si de colegii de breasla. Facuse si cariera, inca din vremea lui Ceausescu, si-ar fi putut sa faca chiar mai mult de-atat si s-ar fi putut chema acuma Domnul Profesor, daca n-ar fi fost acea incapatanare demna care i-a dictat mereu sa nu faca anticamera la mai marii momentului si sa nu se inscrie in Partid. Asa, ne-membru de partid si socotit element reactionar, a ajuns la 60 de ani abia conferentiar, in timp ce ceilalti colegi de-ai lui de generatie isi etalau pe coridoare titlurile sub povara carora gemeau de importanta, leganandu-se abia pe picioarele lor de lut.

El nu-i invidia, privea toate astea cu relaxare. Nici nu ii judeca prea aspru, desi poate c-ar fi meritat. I se propusese si lui sa o faca, spusese nu, ce rost avea acum sa poarte resentimente si sa isi murdareasca sufletul cu meschinarii din astea? Dispretul si ura sunt facute pentru neputinciosi, iar el nu fusese asa toata viata lui.

De cand se stia avusese succes, si profesional si la femei, desi nu-l cautase cu lumanarea. Se asezase la casa lui destul de devreme, devenise tata, iar daca il intrebai acum care ii este regretul cel mai mare, ti-ar fi raspuns ca-s doua: acela ca nu are inca nepoti, dar asta se mai poate indrepta, si-acela ca a fost un tata mai mult absent (iar asta nu se mai poate indrepta nicicum, caci timpul curge numa’-ntr-o directie si numa’-n defavoarea noastra…Cum, el, un chirurg, un om care a salvat zeci, sute de vieti, spune asta, ca timpul curge in defavoarea noastra?! te indignezi tu, cu toata revolta anilor ce nu s-au parguit bine in tine…Raspunsul vine simplu si fara farafastacuri inutile: Da. Si-atat…)  

Nu era un om inalt de statura, era mai degraba scund, dar armonios construit, bine proportionat si atletic cumva. Pielea ii purta mai tot timpul pecetea bronzului, un bronz sanatos, de gradina, de om care isi petrece mult timp in aer liber si duce o viata tihnita si cumpatata. Parul ii era carunt de-a binelea, dar nu asta era ceea ce ii conferea prestanta. Tinuta lui impunea prin prezenta, prin atitudine, caci siguranta de sine i se citea mai tot timpul pe chip, iar asta ii conferea o aparenta de granit, ce contrasta cumva puternic cu statura lui scunda. Iar ceea ce il insufletea cu-adevarat, ceea ce il facea sa para…altfel decat majoritatea barbatilor, era indrazneala si forta din apele ochilor lui inchisi la culoare, marginiti de sprancene groase si stufoase, ce-si tulburau adancul atunci cand se infuria ori vorbea cu pasiune aprinsa despre ceva ce ii facea placere.

N-ar fi zis vreodata ca-i fericit, ori ca-i nefericit, Doamne fereste! Spunea mereu c-a fost un om norocos, ca meseria a dat peste el si nu el peste meserie, ca-i o intamplare ca meseria asta a fost o adevarata vocatie, el n-a stiut dintru inceput asta, singurul lucru pe care si l-a dorit a fost sa-si faca meseria temeinic, bine, cu cat mai multa pricepere, asa cum facuse, la randul lui, si taica-su, care fusese tamplar de meserie. Si fratele ii fusese meserias, si inca unul foarte bun, asa ca tot un fel de meserias se vazuse si el a fi, fara sa isi zugraveasca profesia asta in termeni pretiosi…Vocatie…Ce-i aia vocatie? Asta poti spune, eventual, doar la final de cariera…

Ramsesera orfani de tata de mici, iar maica-sa il crescuse cu greu, tesand noaptea la razboi pentru unul si pentru altul. Maica-sa ar fi vrut sa-l vada pe el invatator, asta ii parea ei ca este suprema realizare in viata pentru un baiat sarac, plecat de la tara. Mai era in satul lor unul, care-si facuse scoala de invatatori la Bucuresti, pe vremea cand asta chiar insemna mare lucru, iar maica-sii ii parea ca asta-i cinstea cea mai mare pe care i-o poti acorda cuiva, sa-l numesti Dom’ Invatator sau Dom’ Parinte. La doctor nu se gandise, pentru ca pe atunci in satul lor nu era nici unul, iar pana la Arad era cale lunga si-acolo i se parea ei ca se afla stabiliti numai domni din aceia mari si foarte mari, pana la care cugetul ei nu indraznea sa cate.

 

Daca il intrebai despre copilarie, iti raspundea ca a avut o copilarie frumoasa, pusa sub semnul soarelui arzator care incingea colbul drumului nepietruit de tara si deopotriva sub semnul saraciei, pe  care insa n-o percepea atunci ca pe-o povara, ci ca pe o stare de fapt, nici mai buna nici mai rea decat alte stari de fapt. Stia cum e gustul feliei de pita unsa cu untura si presarata intr-o doara cu sare si cu pulbere fina de boia de ardei dulce, din acela care atarna vara tarziu si toamna de streasinile caselor.

O data, intr-un an, adunasera ai lui toata toamna si toata iarna bani cat sa-i cumpere lui un costum maro, nou-nout, de Paste. Se dusese taica-sau atunci pana la Arad, la magazin si se-ntorsese cu costumul, pe care l-a purtat cu mandrie in ziua de Inviere si vreo  cativa ani dupa aceea cand mergea la scoala.

Ii povestisera ai lui cum venisera, nu departe de casa in care locuiau ei, legionarii tineri ai lui Codreanu sa construiasca o scoala primara si un Camin Cultural si cum se adunau serile in jurul unui foc si cantau cantece insufletitoare si ii strangeau in preajma lor pe mai toti copiii si tinerii din sat. Asta se intampla peste drum de biserica, asa ca mai toate reperele insemnate ale vietii lui de pana la 14 ani se leaga de un perimetru ingust in care se-ngemanau si rasuflarea divina ce adia dinspre Biserica si ispita cunoasterii ce ii dadea ghes dinspre bancile scolii si biblioteca sateasca ce-si gasise adapost in cladirea Caminului Cultural ridicat de legionari.

Isi mai aminteste de scoartele colorate pe care maica-sa le tesea in razboi si pe care le intindea vara la soare, pe gardul din araci asezati unii langa altii. Si-si mai aminteste cu urat de singurele momente din copilarie in care se simtea nu, nu nefericit, cat speriat, acelea in care venea preceptorul satului sa adune darile, cota care le revenea parintilor lui si pentru care trageau tt anul, cu groaza ca nu cumva la momentul cuvenit sa nu fi strans oleaca  mai mult decat trebuiau sa dea, cat sa le ramana si lor indeajuns incat sa treaca greul iernii care le statea in fata.

 

Cand a venit vremea sa aleaga, a ales Medicina din Cluj si a plecat intr-acolo de unul singur, cu trenul. L-au dus ai lui pana la gara, iar acolo a urcat in tren, cu geamantanul din lemn atarnand

greu intr-o mana si cu sapca in celalalt. A intrat din prima, dar a fost cat pe ce sa abandoneze in primul an, coplesit de greutatile traiului de student sarac ce trebuia sa dea meditatii ca sa se intretina. Noroc cu asistentul de la Anatomie, tanar care trecuse si el pesemne prin aceleasi  incercari ale destinului, care l-a inteles si care l-a sustinut, impingandu-l din spate pana cand si-a croit fagas si pana cand, recunoscut de ceilalti pentru calitatile lui de baiat studios si meticulos, a dobandit indeajuns de multi colegi la meditatii incat sa se poata intretine aproape de unul singur.

 

Cand, dupa terminarea facultatii, a fost repartizat medic de circa intr-o comuna saracuta din Bihor, aflandu-se deja in vorba cu fata care i-a devenit sotie, maica-sa a fost atat de fericita de ziceai ca l-a prins pe Dumnezeu de un picior!

Iar cand, ceva vreme mai incolo, a venit propunerea sa lucreze in Clinica, la Cluj adica, maica-sa s-a intristat nevoie mare si l-a blestemat patimas la telefon pe Profesorul de la care venise oferta. Acesta fusese, de altfel, un moment care facuse deliciul discutiilor intre colegi de mai tarziu, caci multi gandisera, poate, rele si urate la adresa Profesorului, dar nimeni nu indraznise sa i le spuna cu atata brutalitate sincera direct in fata.

Maica-sa nu-l voia plecat de langa ea atat de departe, nici macar daca rascumpararea era sa ajunga „domn din acela mare” care locuia la oras si-si impartea viata intre spital si casa, fiind pretuit pentru munca lui de chirurg si iubit de studenti pentru cum era ca asistent. 

Cand s-a pus problema sa fie avansati, el si o parte din cei ai generatiei lui, tot Profesorul facuse propunerea sa se inscrie in partid, spre a-si netezi oleaca drumul. Origine sanatoasa avea, dosarul nu-i trebuia cosmetizat, asa ca ii lipsea doar oleaca de bunavointa si adeziunea oficiala. A refuzat incapatanat. Macar formal atunci, a sosit insistent propunerea. Nu, nu! Nu-i nevoie! Atunci…fie. Ceilalti ai generatiei lui sunt acum profesori cu totii, el doar conferentiar. Nu-i pare rau? Nu, de ce sa-i para, a fost o chestiune de alegere, nu-i ca si cum nu i s-ar fi oferit!

–          Daca ar fi sa scrieti o carte despre viata Dumneavoastra, cum i-ati zice?, intreb eu curioasa.

–          Stiu si eu…m-am gandit de cateva ori la asta…multi dintre colegii mei de generatie au facut-o deja…Cred ca i-as zice asa: „Urme de pantofi 42”. Zambeste si ochii ii scanteiaza puternic. Apoi adauga in completare, desi intelesesem deja: Stii, atata port eu la picior…

–          Scrieti-o atunci, numai scrieti-o, geme facultatea de profesori care-s profesori numai pentru c-au facut politici de tot felul la vreme, in timp ce dumneavoastra…

–          Nu ma grabesc, da’ poate chiar c-oi scrie-o candva, cand voi iesi la pensie, suna calm raspunsul.

Si daca, Doamne fereste!, ma gandesc eu, fara sa dau glas intrebarii mele.

–          A, zice, presimtindu-mi, parca, gandul, noi tot zicem mereu ca-i vreme destula pentru toate…da’ sigur ca de stiut, nu stii niciodata…In Biblie zice undeva ca moartea vine ca un fur si nimeni nu-si stie cu-adevarat momentul, asa ca trebuie sa fim pregatiti…Oi scrie-o daca va fi sa fie!

–          Sunteti credincios?, intreb, daca tot a venit vorba despre asta.

–          Da, din copilarie, asa ne-a crescut mama, cu teama si respect fata de Dumnezeu.

–          Si credeti ca-i ceva mereu deasupra noastra care ne vegheaza in permanenta si ne indruma calea?

–          Nu stiu daca-i afara noastra ori inauntru, si nici nu stiu daca asta conteaza prea mult, dar ceva este…adica lucrurile nu-s chiar asa, la intamplare, e-o logica in toate…cel putin asa mi se pare mie…

–          Ma mira un pic sa aud lucrurile astea spuse de un chirurg…

–          Un medic bun e-nainte de toate un om si, daca-i inca sanatos la cap si nu a apucat sa se imbete de sine, stie ca reusita, in cazurile cu-adevarat complicate, e si-n mainile lui, dar oleaca si-n mainile hazardului…ori ale norocului…ca nici eu nu stiu prea bine…Sigur ca tu incerci sa iti faci cat mai bine treaba, e, pana la urma, si pariul tau cu tine. Dar in situatiile cu adevarat limita, cu adevarat disperate, nu iti mai ramane nimic de-a face, dupa ce ai facut totul, tot ceea ce tine de tine, ma refer, decat sa speri. Sa speri alaturi de cel bolnav ca organismul lui va raspunde… asa cum scrie la carte. Da’ tu stii ca-n medicina nu-s numa’boli, ci-s si bolnavi, si fiecare in parte e un „eu”… asa ca sunt diferente covarsitoare de la caz la caz…

–          Si-n sala? Cum simtiti ca sunteti in sala?

–          In sala nu esti Dumnezeu, desi asa poate parea dinafara. Esti tu si echipa si bolnavul si te rogi si tu in gand lui Dumnezeu, sa-ti iasa lucrurile asa cum trebuie…Chirurgii-s cinici adesea, e adevarat, dar cinismul asta diminueaza o data cu experienta, o data cu inaintarea in varsta, poate cu maturizarea…nu stiu…povestile cu chirurgi cinici, care opereaza pe banda rulanta, cu gesturi largi, cinematografice…astea-s o gogorita inventata de cei cu o imaginatie prea bogata…Rutina exista, exista si-o forma de relaxare, o deprindere cu actul in sine, cu toata „montarea” asta pe care o presupune o operatie…Oamenii care-s respecta meseria, insa, sunt extrem de modesti,nu-si ingaduie sa fie altfel, ca-si sperie norocul…Spune toate astea si zambeste. Viata asta e si nu e in mainile noastre. Eu in plaga caut sa nu vorbesc aproape deloc, mi-am format cu echipa mea un cod de comunicare, facut in marea lui majoritate din gesturi. Cu cat vorbesti mai putin in plaga, cu atat sansele de infectii scad. Uite, si asta-i o chestie ce tine de profesiune pe care cei foarte zgomotosi in manifestari ar trebui s-o inteleaga, s-o cunoasca si s-o aplice mai bine. Manifestarile teatrale dau bine, poate, inafara. Inauntru insa…e cu totul si cu totul altceva…Da’ asta ti-o spun eu, un chirurg de moda veche…Altii poate au cu totul alta parere…

Ma uit la el cum isi nuanteaza vorbele cu miscari discrete ale mainilor. Degetele ii sunt oleaca ingrosate si mai butucanoase decat imi inchipuiam eu ca ar trebui sa fie degetele potrivite pentru un chirurg. Mainile nu-i tremura deloc, desi, la o privire atenta, vezi ca un inceput de boala profesionala e un pic detectabil…se-ntampla adesea la cei care tin mult bisturiul ori freza in mana si-i zice „sindrom de tunel”. Ma gandesc ca o amatoare ce sunt daca asta nu-i afecteaza in vreun fel siguranta si precizia miscarilor. Nu apuc sa intreb, las asta pentru mai tarziu. Doamne, cum a trecut timpul! Stiu ca in prima tinerete a indragit-o pe mama si mi-a ramas de pe urma acestei istorii vechi un cufar din lemn plin cu scrisori, telegrame si felicitari. In ele am deslusit eu pentru prima oara cum arata Gradina Botanica din Cluj. Erau alb – negru, asa ca-si sporeau cumva farmecul in imaginatia mea infierbantata de copil care aspira si el la o viata interesanta, la o cariera frumoasa in lumea medicala!

Avusesera o studentie frumoasa. Urcasera si coborasera de mii de ori dealurile Clujului, hoinarisera printre magnolii si-si scrisesera mult, cu vorbe discret-parfumate, venite din veacul care a trecut. Pentru noi, astia de acum, deprinsi sa traim in pripa totul, atata gingasie nu e doar desueta, cat pierzatoare de vreme…Pentru ei n-a fost tocmai asa, dovada cantitatea aceea insemnata de vorbe pe care le-au rostit si le-au scris si care mie mi-a tinut loc de jurnal. Le-am descoperit intamplator in pod, in cuferele de studenta ale mamei, si o vreme n-am spus nimanui despre descoperirea mea. Le citeam in tacere si cu voluptate maxima, cum citesti un roman de amor, insa infinit mai bine scris si mai realist, cu atat mai mult cu cat, in viata reala,  chiar ai acces la personaje…Exercitiul asta pe care il faceam vara in podul bunicilor, in semi-intuneric si-ntr-o racoare placuta, cu miros de frunze de nuc uscate si de pamant ars, tine de partea ramasa nedezvrajita a copilariei mele si el m-a facut sa-l inteleg mai bine pe Eliade vorbind despre camera Sambo. Mai sunt si altele, multe altele…Era acolo si un scaun vechi, cu linii curbate si cu tapiserie verde-smarald, ce fusese scos la reforma, caci ramasese fara pereche si, astfel instalata, visam confortabil la trecutul lor si la viitorul meu…Si tot la fel cum imi spune el mie acuma, niciodata in viata asta a mea fericirea n-a fost atat de aproape de mine ca atunci!…

…Caci n-am mai intalnit in realitate acea fericire netulburata, fara pata, de atunci incoace…si nici vise asezate atat de mult sub semnul vrajii…

 

…Cand am intrat pentru prima data in viata mea la morga, mirosea a moarte intr-un fel vag dulceag, ce imbina mirosul de formol cu mirosul de haine noi-noute, tinute la naftalina si scoase spre purtare doar duminica, la biserica, din dulapul cel mare tinut in camera din fata in casa bunicilor.

La mine, la tara, unde-am crescut, moartea nu mirosea asa, ci a manunchiuri de busuioc uscat ce se asezau maldar in sicriu, peste cel plecat.

M-a izbit deopotriva, la morga, rictusul de pe fetele mortilor. N-apucasem, pesemne, sa vad chipuri de oameni nearanjati in vreun fel dupa moarte, asa cat sa arate linistiti si impacati, drept pentru care moartea a patruns in orizontul vietii mele ca un ceva brutal…

Bunica murise de cancer cand aveam eu 17 ani, la Oncologie, la Cluj, dar cand am adus-o acasa avea obrajii rozulii si un zambet impacat i se odihnea pe buze…Nu stiam atunci ca acolo ii si machiaza, toate elementele astea ce tin de butaforia mortii imi erau complet straine…Pe bunica o iubisem enorm, enorm de mult, si-acum cand scriu aceste randuri ma doare-n piept iubirea pentru ea, asa ca atunci am preferat sa ma amagesc cu gandul ca a murit zambind, pe treptele spitalului, cu gandul la iubirea ce ne leaga…

Abia apoi am inteles ca ei o aranjasera acolo, o facusera sa para linistita, impacata cu moartea ei, desi, aveam sa inteleg treptat-treptat, in scurta vreme, punand cap la cap amintiri, ca in realitate n-a fost deloc asa…

Ma gandesc la toate astea in timp ce merg pe strada si vad in fiecare zi, stand in poarta unei case, a aceleiasi case, un batranel cu fata palida, ca si ceruita, cu irizatii albastrui pe oglinda asta de ceara, urmarind traseul vinisoarelor, cu ochii afundati in orbite chiar ca doua scorburi. Pare ca asteapta. Cu privirea pierduta in gol… Nu stiu pe cine si nu stiu ce…dar imaginatia mea tese, tese neincetat povesti, istorii…

 

Pe jos, pretutindeni, mizerie…sticle de bere ori doze goale, strivite in pripa, ambalaje nude si abandonate, ca niste cadavre de tarfe ce-au fost mai intai violate si-apoi aruncate la margine de drum din mersul masinii…seminte, mucuri de tigara, chestii… La coltul strazii e un birt. „Salamandra” ii zice. Baietelul meu ii zice „Salamanda”, nu-l poate zice inca pe „r”. Parca ma plimb pe marginea unei gropi de gunoi. In dreptul portii, batranelul meu priveste pierdut in departare. Printre toate lesurile astea care-ti intuneca privirea se itesc curajoase niste fire de iarba verde-verde crud. Si o coaja de portocala peste care tocmai am trecut cu roata caruciorului tulbura nerusinat cu portocaliul ei vesel si parfumat, perfect discordant, intinderea de deseuri. Frunzele de nuc ce-s cazute pe jos intr-un strat gros, fosnitor, ii plac celui mic si par sa-l amuze, nu stiu de ce. Undeva, in capatul strazii, ne asteapta o pisica vargata, aceeasi in fiecare zi, care ne intampina deja ca o veche prietena. Cel mic se bucura si de ea teribil. Uita-te la el cum isi gaseste bucurii printre gunoaie, imi zic eu in minte, rusinata cumva de mine si constienta ca el e mult, mult mai intelept…Eu am infruntat mereu de ceva vreme tristeti din astea, de mana a doua…

 

Povestea va curge mai departe, intortocheat, purtandu-ma haotic si incapatanat, dupa cum ii este voia, cand inauntrul, cand inafara mea…Pe data viitoare!

 

         

   

     

                  

Advertisements

One thought on “Poveste despre nimic anume…

  1. Pingback: Maturizarea ca pretext pentru infrangere | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s