Poveste despre nimic anume (2)…

 –          Sunteti o generatie ce nu-si mai gaseste parca bucurie in nimic, imi spune cu un ton hotarat. Nu mi-o lua in nume de rau, nu spun ca sunteti toti la fel…si copiii mei la fel sunt…

Nu raspund. N-as sti ce sa zic. M-am gandit si eu adesea la chestia asta. Generatia bunicilor mei a prins razboiul, bunica-mi povestea uneori ca la 16 ani bantuia prin Timisoara cu un copil in brate. Sora mamei s-a nascut in octombrie ’42. Bunicul, ceferist, insotea nu stiu ce garnitura de tren in Rusia. Pe  bunica o daduse in grija unei femei in varsta, aici, in oras. Atunci cand mergea sa stea la coada la paine, din aia neagra, in forma de caramida, lasa copila in grija femeii asteia. Stateau in zona Pietei Traian, intr-o cladire din aceea veche, cu peretii inalti si grosi din cale-afara, foarte greu de incalzit. Aveau ratie de lemne si trebuia stat si pentru astea la rand ore in sir. Uneori, cand se-ntorcea, nu le gasea, plecasera sa se refugieze in vreun beci, fiindca incepusera sa sune sirenele anuntand bombardamente deasupra orasului.

Bunica zicea mereu ca nu-si poate inchipui sunet mai cumplit decat cel al sirenelor ce suna vestind pericolul.

Au trecut si peste astea, bunicul s-a intors din Rusia intr-o vreme, fratele cel mare al bunicii insa – nu, i-a ramas trupul undeva prin Muntii Tatra, la cateva saptamani inainte de incheierea razboiului.

Nu-nseamna mai nimic toate astea, in fiece familie se va fi petrecut la fel sau chiar mai cumplit de-atat.

Ce incercam sa spun e ca ma rusinez de mine si de lasitatile mele cel mai adesea.

N-am trait experienta razboiului, nu stiu ce-nseamna sa-ti chinuie foamea si frigul madularele, n-am cautat adapost in case straine si nici nu mi-am pus copilul in bratele necunoscutilor, mizand pe omenia lor.

Cu toate astea, mi-e frica.

–          Sunteti tristi, parca va nasteti tristi. Ma uit cateodata si la copiii mei. Nu le-a lipsit mai nimic, dar exercitiul bucuriei le e destul de strain. Stati prea mult pironiti cu ochii in calculatoarele astea ale voastre si va intoxicati cu tot felul de teorii ale conspiratiei. Nici macar nu mai stiti cum e sa va bucurati de prezenta cuiva in realitate…

Are dreptate, ma gandesc in sinea mea. M-am gandit si eu de atatea ori la asta…Chiar, oare de ce? Parca suntem mecanisme actionate cu o cheita…m-am uitat si eu zilele trecute la cateva imagini…la poze de-ale unora, complet necunoscuti, postate pe diverse pagini pe internet…parca-s figuri de ceara din muzeul Madamei Toussaud…nicio cuta nu brazdeaza chipurile aproape inexpresive, nicio umbra nu tulbura apele privirilor care cauta tinta catre obiectivul aparatului de fotografiat…frumusetea fizica e inteleasa intr-un anume fel strict, prea rigid pentru gustul meu, parca oleaca mutilant…

Liniile ascutite si foarte-foarte subtiri ale sprancenelor pensate (toate cam la fel!) imita trist expresivitatea starletelor de cinema din anii filmului mut, machiajul e prea strident, excesiv cautat, impresia de ansamblu e cea a clonelor raului din Matrix. Un anume gen de androginitate bolnava e cultivat parca programatic spre a sterge diferentele dintre sexe, iar din pozele cu baieti zambesc parca trist, stanjenit si sfios, tot femei, dar incorsetate in sacouri care mai de care mai stramte, dosindu-si barbatia in spatele unor slituri originale, ce coboara vertiginos, dimpreuna cu turul pantalonilor, catre genunchi, intr-o simbioza bizara, ce nu-i nici fusta, dar nici salvar…

Ambiguitatea asta a modei reflecta pesemne ambiguitatea vremurilor.

Cultul pentru imagine e o reflexie, pesemne, a unei lumi gaunoase pe dinauntru, haotice, ce-si cauta raspunsurile inafara.

Merg des la teatru. Lumea-i insa devenita teatrala fara sa-si fi propus neaparat asta. Ori poate…

Scenografia paleste in fata formelor de manifestare teatrala ale cotidianului.

Angoasele spectatorilor sunt importate, aduse direct pe scena, si prezentate ca act artistic de catre actori pentru care urletul a devenit principala forma de expresie artistica. Spitalele de nebuni isi fac loc pe scena, iar scena devine parte integranta din peisajul spitalelor de nebuni.

Cam astia suntem…astea-s vremurile…                        

Ma gandesc la toate astea in timp ce imi croiesc drum prin multime catre Clinica de Oncologie.

Acolo, inauntru, e liniste. O liniste prevestitoare de furtuna. O liniste de Vale a Plangerii. O liniste stranie, de tinerete fara batranete si viata fara de…fara de ce?!

Cladirea e veche, din vremea razboiului, ba poate ceva mai inainte de atat.

Curtea interioara e frumoasa si-i construita parca toata in jurul coroanei unui tei imens ce primavara tarziu umple vazduhul cu blestemul lui parfumat. Pretutindeni sunt banci din lemn, pe care, daca vremea e buna, vezi cum se aseaza unul catre unul bolnavii…pacientii…Vin abia tarandu-si picioarele unii dintre ei, vin cu pungile de citostatice agatate in cate un stativ si cu bratele ciuruite de-atatea intepaturi, ca niste soldati neajutorati rapusi de-un dusman venit in miez de noapte…Deh, cancerul! Razboiul timpurilor noastre…

Cladirea clinicii are forma de U si inconjoara curtea, ridicandu-se pe doua niveluri, dintre care doar unu-i cat de cat renovat. In interior – o scara din lemn, cu un contur sinuos, cu o balustrada care a fost candva frumoasa, cu siguranta, scartaie acum la fiecare pas. Peretii sunt aproape coscoviti, spoiala alba, facuta destul de proaspat nu face decat sa-i dea cladirii un aer de veche garnizoana…Miroase amestecat, a medicamente si-a urina. Se vorbeste incet, aproape in soapta, caci orice manifestare mai zgomotoasa a vietii pare un act de impietate fata cu vecinatatea asta a mortii. Cei ce-si ingaduie sa zambeasca nitel sunt priviti cumva cu uimire, ca niste rataciti, condamnati la moarte ce si-au pierdut mintile din disperare inainte sa isi afle sentinta definitiva.

Asistentele si medicii, acesti luntrasi – frati de-ai lui Caron, trec din cand in cand pe coridoare, falfaindu-si poalele halatelor desfacute ca niste aripi de porumbel ce se zbate. Cate-o asistenta mai tinerica si frumoasa are parul vopsit in rosu intens, culoarea flacarilor, si tulbura cu trecerea ei acest ocean de cenusiu si alb. Pelerina lui Mefisto trebuie ca era asa, ma gandesc, fara sa vreau.

Daca te uiti in saloane, te cuprinde o jale si mai mare. Paturile-s din fier, model din acela vechi, de cazarma, noptierele – de asemenea. Nu-i destul ca-s cate cinci aproape in fiecare salon, au mai fost si suplimentate in unele dintre ele. Primaria n-a gasit fonduri sa faca un spital nou, incepusera, dar s-a furat asa de mult de pe santier incat acum nimeni nu-si mai asuma sarcina de-a gasi faptasii si de-a repara pagubele, asa ca spitalul asta, ce-i facut sa acopere nevoile unei intregi parti de tara, a devenit neincapator si trebuie sa faca fata solicitarilor asa cum poate…

Am lucrat aici. Stiu cum e. E jale.

Angoasele spiritului palesc in fata unor astfel de incercari ale destinului. Nu-i chip sa zugravesti in cuvinte nenorocirea.

Medicul sef de sectie e taciturn, abia de rosteste cateva cuvinte, si acelea cu greu, parca extrase cu forcepsul. Inchistarea asta e pesemne o forma de reactie la suferinta din jur. Altfel, n-ai cum sa scapi, n-ai cum sa te salvezi…

La cercul de desen care se desfasoara o data pe saptamana, miercurea, bolnavii care il frecventeaza ca pe-o forma de terapie alternativa deseneaza buchete imense de floarea soarelui. Parca s-au inteles intre ei! Desi stiu ca nu-i asa…Se zice ca floarea soarelui simbolizeaza speranta…Dar asta zic psihologii…Care ce?! Psihologii care-s, cel mai adesea, cei mai bolnavi dintre bolnavi…

La iesirea din spital e o poarta dubla, din lemn, din aceea cum erau mai demult la casele sasesti. E vopsita in verde inchis. Ca sa ajungi la poarta, treci printr-o portiune intunecoasa, unde miroase a vechi, a mucegaiuri grele si a igrasie. Asta-i tunelul care te duce inapoi, te restituie orasului. Tunelul care te reda vietii sau care te incredinteaza definitiv mortii. Am trecut pe acolo…

Cotidianul are si el razboaiele lui. Silentioase, consumate uneori cu incrancenare, in astfel de catacombe premonitorii – vestigii ale trecutului.

Inainte sa-mi invadeze prezentul, moartea a dat iama in trecutul meu, devastandu-l perfid.

In facultate, pretuiam mult de tot un profesor ce trecea drept freaky, genul proletar, cu sapca din aceea de muncitor trasa pe ochi. Oltean sarac, pripasit in Banat, casatorit cu una bogata, din Jimbolia, tot nu-si abandonase pe deplin obiceiurile de copil sarac. Unii nu-l priveau cu ochi buni, ca nu lua bani la examene. Profu’ de Anato. L-am intalnit peste ani, pe strada, cara niste sacose din piata. Ne-am oprit de vorba. Ne-am amintit de una – alta…Avea chipul palid, pamantiu-straveziu si se-mputinase. N-am intrebat, n-avea sens, dar am banuit ca-i o leucemie, ceva. A cautat sa fie la fel de vesel cum il stiam. Avea haz, istorisea cu voluptate si-i placeau bancurile bune. Era si nitel misogin, exact atat cat sa-ti fie drag sa-l auzi cum rade de tine si de naravurile femeiesti.

La despartire, mi-a spus la revedere intr-un chip demn si ciudat, care mi-a ramas in minte si de care nu reusesc sa ma vindec:

–          Apoi, servus atunci, si sa dea Dumnezeu sa ne mai revedem, pentru ca atunci inseamna ca…inseamna ca…mai sunt si io in viata! mi-a zis cu o voce usor ragusita, adunandu-si parca toate puterile spre a-si inabusi cu luciditate maxima cea mai mica tresarire de emotie.

Si-atat…

 

Inainte de asta, a plecat, la fel de lucid, tot prin poarta asta verde-nchis, Profu’ de romana. Domnul Profesor. Sub semnul prezentei lui coplesitoare mi-a stat toata copilaria si o parte din adolescenta. El a fost Domnu’ Trandafir al meu, caci Profu’ de romana mi-a pus in mana primele carti, mestesugit alese si perfect potrivite cat sa-mi deschida larg portile lumii…

Ciudat cum despre lucrurile pe care le-ai iubit atat de mult iti este cel mai dificil sa vorbesti, caci parca tocmai atunci, in astfel de imprejurari, nu ti se infatiseaza cuvantul potrivit.

Daca m-ar vedea acum, daca ar sti ce ganduri framant in mintea mea, Profu’ ar zambi sagalnic ori chiar ar rade cu pofta. Si el era oleaca misogin. De-atunci am prins gust pentru forma asta de manifestare, rafinat-ironica, a inteligentelor masculine.

Mi-ar fi mai lesne sa-l evoc pe Profu’ olfactiv. Prezenta lui mi se leaga mereu in memorie de mirosul de mere bine-bine coapte si de lemne care ard trosnind in soba. Avea in incaperea cea mare, unde era si biblioteca, o chestie simpla din lemn, niste rafturi intesate de carti, sute, sute de carti, o soba de teracota din placi din acelea glazurate, maronii deschis, unele dintre ele frumos mestesugite, cu ornamente pe la colturi, cat sa dea teracotei o forma sofisticata, ceva intre camin si soba din aceea somptuoasa, cum vazusem eu doar in filmele rusesti si in albumele de pictura pe care mi le cumparase mama.

Cel mai frumos era toamna, cand aseza pe soba asta si cate o gutuie-doua din gradina si cand se umplea incaperea de miros acrisor-dulceag, de gutuie caramelizata.

De fel era din Tinca, de acolo plecasera si i se stabilisera mai la oras parintii, cu grija la soarta viitoare a celor patru baieti, ajunsi toti oameni cu scoala, toti intelectuali de renume.

Era cel mai mare dintre cei patru frati si deprinsese de timpuriu priceperea de-a te comporta cu cei mici, asa incat inca de foarte tanar a fost un tata perfect. Mai intai pentru copilul lui cel intaiul nascut, venit pe lume cand Profu’ era inca student la Litere la Cluj si mai apoi, mult mai tarziu, si pentru mine.

A fost singurul tata pe care l-am cunoscut (ai mei divortand foarte devreme, cand eu nu pricepeam prea mult), fiindu-mi in acelasi timp si confident, si prieten, si inamic, si partener de infierbantat-adolescentine discutii.

-Credeti in Dumnezeu? l-am intrebat intr-o seara, cand stateam in picioare, sprijiniti de biblioteca imensa, cautand nu stiu ce carte careia-i venise randul sa fie devorata.

– Nu, a venit scurt si sigur pe el raspunsul.

– Nici eu, am raspuns cu obrajii imbujorati de emotie, caci se cheama ca de-acum deveniseram si complici intr-un fel…Aveam, cred, vreo 12 – 13 ani.

Profu’ mi l-a pus atunci seara in mana pe Salinger. Cu cartea asta in mana am plecat spre casa, hotarata sa sorb tot-tot-tot-tot-tot ce se putea intelege din cartulia asta, nu foarte mare, dar foarte bine scrisa. Asa intelegeam eu lectura pe atunci. Mi-a ramas marturie un caiet in care scrijeleam constiincios tot ce nu intelegeam ori mi se parea discutabil, in sensul in care simteam nevoia de lamuriri. Literatura era o matematica, dar scrisa cu litere. Avea ecuatii ce trebuiau negresit rezolvate. Din „De veghe in lanul de secara” am scos acolo, in caiet, mai tot. Mintea mea de pre-adolescenta nu o putea cuprinde…

 

Povestea va curge mai departe, intortocheat, purtandu-ma haotic si incapatanat, dupa cum ii este voia, cand inauntrul, cand inafara mea…Pe data viitoare!

 

       

 

     

 

Advertisements

2 thoughts on “Poveste despre nimic anume (2)…

  1. Pingback: Intermezzo de vara: Despre verile indiene si despre stapanirile cu folos | ioana75

  2. Pingback: Razboiul si crud-precara lui talmacire sau Eseu despre patima amazoanelor | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s