Poveste despre nimic anume (3)…

…..

–          De ce scrii toate astea?, ma intreaba privindu-ma lung cumva.

Tot e bine, imi spun, macar a ocolit cu delicatete orice consideratie valorica asupra textelor mele.

–          Astea toate le scriu pentru mine si, eventual, pentru baietelul meu, poate o sa fie curios sa le afle cand o sa fie mare…Nu-mi spune, te rog, ca-i o forma de manelizare a trecutului, stiu asta, mai adaug dupa o clipa, vrand sa anticipez orice posibil comentariu pe care l-ar fi facut, pesemne, daca n-ar fi fost ratiuni ce tin de politetea excesiva. Nu-i placeau kitsch-urile si nici literatura de mana a doua, cum de altfel nici mie. Daca am decis sa scriu, am facut-o de data asta doar pentru mine si manata din urma de dorinta de a ma dezlega intrucatva de trecut, pentru a ma putea concentra asupra prezentului.

De cand cu nodulul acesta din urma descoperit, incepusem sa gandesc cumva altfel.

Mereu m-am intrebat, in timpul stagiilor prin spitale si mai apoi dupa aceea, oare cum simt femeile carora li se inlatura o tumora de la san cu san cu tot, care-i si ramane pana la urma un accesoriu al feminitatii. Acum caut sa ma conving ca se poate trai si fara sanul asta si ca, in fapt, se poate trai si fara amandoi…Mintea inventeaza mecanisme care justifica aproape orice si substituie aproape orice. Bizara forma de auto-protectie!

Asta ma face sa ma gandesc imediat la salonul 404.

Am dormit acolo cateva nopti, intr-o iarna, acum vreo cativa ani. Am dormit de-a valma, barbati si femei, caci era una din acele ierni in care spitalele-s pline-ochi si in fiecare salon de pe sectie se introdusesera paturi suplimentare, doar-doar or ajunge si pentru bolnavi, si pentru insotitorii bolnavilor.

Iarna aceea a fost una urata si grea. Sfarsitul de februarie a fost cu zapada multa, iar ferestrele erau mai mereu inghetate.

Profesorul de la chirurgie, om ajuns aproape de 70 de ani, isi descoperise acum, catre batranete, vocatia de binefacator, asa ca dispusese ca salonul 404 sa fie transformat intr-un fel de stationar pentru oameni ai strazii, nenorociti fara adapost, care-si omorasera vremea pe sub poduri, pana acum, cand venise frigul asta cumplit si se-mbolnavisera crunt ori degerasera de-a binelea.

N-aveau pe nimeni carora sa le pese de ei, n-aveau casa, n-aveau unde si ce manca, dar isi dezvoltasera o forma de solidaritate bizara, care ii facea sa se simta si sa se comporte ca o familie.

Cel mai tanar dintre ei nu avea inca 40 de ani impliniti, avea ambele picioare deja amputate, unul dintre ele ii degerase chiar in iarna asta, cand si-a cautat adapost sub un pod, pe malul Begheiului. Avea destul de mult haz si era indeajuns de optimist cat sa-mi vorbeasca mai mereu despre viitor. Urzea planuri pentru cand avea sa iasa de acolo. Zicea ca inainte sa se apuce de bautura avusese o familie in toata puterea cuvantului, avusese o viata frumoasa si doua fete. Nevasta-sa, imi spunea, e profesoara de fizica undeva intr-o comuna din jur, si l-a parasit atunci cand el a cazut in patima betiei atat de tare incat vindea lucruri din casa doar sa isi poata cumpara bautura.

Nu stiu daca povestea ii era adevarata sau doar o inventie a mintii lui, facuta sa-i legitimeze cumva prezenta aici si planurile pentru viitor.

Imi cerea mereu tigari. Din care? am intrebat. Nu conteaza, din oricare. Cand mergeam sa iau tigari ma astepta jos, la parter, in capul scarii, instalat in caruciorul lui cu rotile. Dunhill?, zice. Nu-i prea mult? Nu, zic, daca se poate, de ce nu?! Cand nu se poate, o sa va spun ca nu se poate si gata!

Imi povestea ca in vara si in verile trecute vindea ziare si casete la chioscul din spatele Postei Mari. Nu se poate sa nu ma fi vazut macar vreodata inainte! Nu stiu, zic, poate, parca imi este cunoscut chipul, dar nu-s sigura.

Uneori cauta sa flirteze discret, dar mai mereu, atunci cand i se parea ca a intrecut cumva masura, isi cerea scuze politicos si insistent si cauta sa se asigure ca nu te-a suparat in vreun fel.

Infirmierele se purtau frumos cu el, era pacientul cu cea mai mare vechime din 404, fusese adus pentru amputat membru inferior in decembrie, cand daduse primul val de ger din acela mare si de-atunci devenise prezenta constanta in spital, pentru ca plaga se vindeca greu si zemuia inca, probabil semn al vreunei complicatii ori a vreunui diabet latent.

Cu ceilalti pacienti nu se purtau nici ele la fel de frumos, de unde dedic ca erau si ele sensibile la farmecul lui personal si la abilitatile lui de istorisitor de bancuri, e drept, cu pricepere, asa incat nu se putea sa nu te faca sa zambesti, macar un pic.

Nu era insa foarte curajos, asa ca de durere inca se temea si se vaicarea din cand in cand, mai ales seara tarziu ori cand dadea sa se schimbe vremea, ca-l doare al dracului de rau piciorul care ii fusese amputat ultimul si ca il simte inca acolo cu mare acuratete, ca si cand chiar l-ar mai avea, asa, intr-o stare de ciudata amorteala.

Citisem toate astea in cartile vechi de medicina, imi aminteam chiar de relatari foarte realiste ale chirurgilor de razboi. Si Profesorul Rainer povestea undeva, intr-unul din tratatele sale, despre acest paradox al simtirii celor amputati.

In patul celalalt era un batranel tacut, trecut binisor de 80 de ani, care venise de la un camin de batrani din Ciacova. Arterita diabetica obliteranta, membre inferioare vinetii-inchis, de culoarea prunei bistrite… ici si acolo pete negre de-a binelea…miros caracteristic…I-au fost amputate ambele picioare. Nu am vazut pe chipul lui, nici eu, nici cei din jur, macar o grimasa, o expresie cat de mica a suferintei. Era de un stoicism si de o demnitate iesita din comun. Celalalt, cel tanar, il admira.

–          L-am intrebat, imi zice, intr-o seara, cand au venit sa ne schimbe pansamentul, daca nu-l doare, daca nu simte nimica…Eu si-acum ma vait, imi pare ca asa imi mai usurez suferinta. Da’ nu ma mai doare nici pe mine asa de rau ca la inceput…

–          Si? intreb. Si eu eram curioasa de batranelul din Ciacova. Ii lasase cineva o data pe pat un pachet cu biscuiti si o portocala. Spitalul cultiva, in general in oameni genul acesta de generozitate, o generozitate izvorata dintr-o solidaritate a suferintei. Si, cateodata, dintr-o prea brusca si extrem de insistenta relationare cu Dumnezeu…dar asta-i o alta poveste, asupra careia voi reveni poate cu alta ocazie…Mai intai nu a vrut sa primeasca, a intrebat ce-i cu alea acolo si ale cui sunt. Apoi a avut o umbra de suparare, parca in privire, cum adica cineva ii face lui asta? E demn el, adica, de compasiunea cuiva? Nu, el n-are nevoie de compasiunea nimanui! Mai lasa si matale si nu mai tot intreba atata! Ca de la cine-s si cum sunt si de ce? Le-ai primit fara sa le fi cerut, acuma ce mai conteaza?! a cautat sa-l convinga cel tanar. Le-a primit intr-un final si a multumit, asa, in gol, cum ai multumi in neant pentru un dar capatat pe neasteptate. Portocala a cojit-o incet, tacticos, si a savurat-o felie cu felie. Parea sa-i placa. N-a mai zis nimic apoi vreme indelungata.

–          Si? intreb, asadar, legat de batranel.

–          Si…pai a zis ca il doare, da‘ ce?! Parca daca-l doare si zice il doare mai putin?! Asa a zis…da‘ m-am uitat atent la el, nici nu se stramba macar cand ii zgandareste aia cu pensa acolo, in ciotul care i-a mai ramas. Io unu‘ n-as putea…

In salonul 404 mirosea a moarte. Eram de parca am fi fost vecini de groapa comuna dintr-un cimitir al saracilor si trebuia sa ne ingaduim unul altuia mirosurile de hoituri aflate in descompunere. Nu in toate saloanele mirosea la fel, dar in saloanele in care sunt amputari, si care de obicei sunt grupate laolalta, din ratiuni de localizare a posibilelor infectii, miroase asa: usor dulceag, un parfum ce amesteca odoarea de carne necrozata cu o vaga rasuflare ce aminteste de trandafirii ofiliti, aceia de-i pastram prin ierbare…

O data am innoptat in spital, in 404. Se eliberase un pat, infirmierele ii schimbasera rapid lenjeria si, pentru ca eram oleaca ostenita de statul in capul oaselor, pe doua scaune, m-am intins in pat cu gand ca raman acolo pentru vreo 2 ore.

A doua zi dimineata:

–          Am auzit ca ai dormit in spital asta-noapte! zice. In 404.

(Infirmierele…ele-s un fel de curele de transmisie in orice sectie…)

–          Da, zic, a fost o experienta…

–          Fetele-au zis ca ai dormit in salon cu aurolacii…

–          Mda, zic, si ma gandesc cat de ingraditi suntem cu totii, cum ne lasam orbiti de pacla prejudecatilor noastre de tot felul! Ma gandesc cu repros mai intai de toate la mine. Cand m-am asezat in pat, cel tanar dintre ei era pe coridor, la tigara. Cel mai in varsta,, batranelul din Ciacova, dormea deja. M-am prefacut si eu ca dorm atunci cand am auzit scaunul cu rotile apropiindu-se tarsait de usa salonului. A intrat, a vazut, pesemne, ca-s acolo si s-a apropiat de patul lui incetisor, cu grija sa nu faca mare zgomot. A lasat usa salonului intredeschisa, cat sa intre o urma de lumina de pe coridor, dar am simtit prin pleoape cum s-a caznit oleaca sa pozitioneze usa asa incat raza aceea de lumina sa nu imi bata mie direct in ochi. Gingasie de om care doarme sub poduri, ma gandesc, rusinata de faptul ca nu m-am gandit niciodata ca oamenii astia pot fi altfel decat…rudimentari ca forma de manifestare a… ratarii lor, a esecului lor personal.

–          Ai s-ajungi sa cunosti toate povestile din spitalul asta! imi spune zambind cu tot chipul si ochii i se lumineaza si ii scanteiaza in felul acela caracteristic.

–          Nu-i bai, pentru mine astea is lectii de viata! Asa mai invat si io cate ceva.

In salonul vecin eram prietena cu batranelul care crestea porumbei.

Si cu tanarul din patul din colt.

–          Sunteti casatoriti? ma intreaba intr-o zi o infirmiera. Una intre doua varste, incarcata de aurituri, femeie de la tara, cu obrajii rumeni, plesnind de sanatate, cu gusa itindu-i-se de sub conturul barbiei imbratisate mai jos oleaca de lanturi groase din aur…doua la numar…Doamna Rodica.

–          Nu, zic.

–          Sunteti prieteni?

–          Da.

–          Apoi…daca n-ati apucat sa va casatoriti, mai bine, ca nu mai trebe sa divortati. Stati asa impreuna, fara acte, ii mai bine!

N-am mai intrebat de ce, n-am mai cerut detalii, simteam ca nici nu ma intereseaza prea mult si ca nu-i momentul sa aud cine stie ce prostie.

N-am divortat. Suntem si acum impreuna.

404 acum e pe jumatate gol. Si miroase a cloramina. Dar iarna-i abia la inceput si mai e vreme. Iar zapada se-anunta abia dupa Craciun.

 

 

…Dar nu toate iernile miros la fel in amintire, nu!

Alta miroase altfel…a cafea care bolboroseste in filtru si a ace de brad strivite pe jos. Trecusera abia sarbatorile, eram la inceput de ianuarie si, in timp ce scriam ceva, ascultam Juanes – Camisa Nera.

Piesa antrenanta, ritmuri latine, imaginatie fluida…acum 5 – 6 ani si mai bine…

 Il stiam de mai demult, era genul de om pe care il precede reputatia. Ne intalnisem o data si fata in fata, dar asa, in fuga si in mare trecere, asa ca in afara de cateva politeturi care se spun de obicei in situatii din astea n-am apucat sa rostim.

Pe scena il vazusem insa destul de des, era la inceput de cariera, avea tot ce ii trebuie pentru a scrie in profesie o pagina de succes. Tanar, inalt atat cat trebuie, nici prea-prea, nici foarte-foarte, armonios si bine facut, cu chipul expresiv, cu doi ochi negri – antracit care-i scanteiau cand vorbea (de cele mai multe ori mefistofelic!), cu bucle negre, ninse putin si doar pe alocuri, care cadeau frumos, in valuri cuminti, pana undeva sub linia barbiei.

Avea reputatie de Don Juan si femeile cumparau innebunite bilete la spectacolele lui.

Ma gandeam ca asta il maguleste, cel putin asa imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie, fara sa stiu ca timpul imi va dovedi cum in realitate lucrurile nu stau tocmai asa.

Ii placeau si femeile si barbatii, deopotriva, dar nu-si manifesta niciodata preferintele astea in chip explicit ori zgomotos, avea o forma de discretie a trairii pe care n-am mai regasit-o de atunci la nimeni altcineva si care era cumva complet inadecvata cu rigorile profesiei lui ori cu imaginea pe care eu mi-o confectionasem in minte despre aceasta lume.

Ca temperament, atunci cand cu-adevarat se dezlantuia, ii semana, ma gandeam eu naiva, Fridei Kahlo.

Mult mai tarziu aveam sa realizez ca-i pentru ei, pentru cei care urca pe scena, o presiune extrem de mare confuzia asta pe care o face in general publicul (indeosebi cel feminin) intre aparenta fizica, intre ceea ce artistul imprumuta ca prezenta scenica rolului, personajului, pe de o parte, intre prestatia artistica propriu-zisa, pe de alta parte, si om, luat ca atare, fara machiaj, fara costume, fara alte accesorii straine persoanei lui, pe de cea din urma parte.

De cele mai multe ori, publicul isi proiecteaza fantasmele asupra unui personaj / persoane, caruia ii transfera, in parte, o intreaga incarcatura de asteptari. De aici si marea, imensa confuzie dintre a-ti placea artistul si a-ti placea omul, caci omul si artistul nu sunt, evident, intotdeauna entitati perfect superpozabile.

Destul cu divagatiile, insa.

Fapt este ca am cunoscut si omul, nu doar artistul, intr-un inceput de ianurie fierbinte, in care ascultam Juanes si nici macar nu banuiam ce avea sa urmeze.

In acea prima seara am ascultat ceva muzica si-am rasfoit impreuna un album de-al lui de fotografii, cu poze vechi de familie. Un strabunic patern nastrusnic si cam original, pe care destinul il daruise cu patru fete frumoase si botezate care mai de care mai extravagant, cu nume de grecoaice, care veneau parca din lumi de mult apuse, isi descoperise tarziu vocatia de…explorator si calatorise prin lumi noi, prin teritorii care, pentru cei mai multi, erau complet necunoscute chiar si dupa auz si, oricum, complet inaccesibile.

Familia se stabilise pe malul Dunarii, la Drobeta, acolo au crescut fetele si au facut scoala primara, vegheate insa mai mult de mama, caci tatal ne zambea noua din imaginile sepia in ipostaze de calator in China si in sudul Italiei.

Una dintre fete ii mostenise, insa, indrazneala si originalitatea, asa ca, in perfect dezacord cu spiritul timpurilor, mai ales intr-un orasel cum sunt cele de provincie, voia sa se faca artista. Nu i-a izbutit, insa, presiunea sociala era mult prea mare, asa ca solutia era ori casatoria, ori…Prea multe alternative nu i-au fost infatisate, asa ca a devenit curand fericita sotie si mama a unei fetite.

La sfarsit, dupa ce-am terminat de rasfoit albumul, m-a intrebat simplu si fara alt gen de farafastacuri inutile daca nu vreau sa-i fac un copil.

–          Stii, am un pedigree bun…dupa cum poti vedea…

M-am prefacut ca-i o gluma si am tratat-o atunci ca atare.

 

Baietelul meu i-a zambit de prima data cand l-a vazut. El l-a mangaiat tandru pe crestet. Mai inainte de asta cu ceva luni m-a intrebat al cui e copilul. Nu, nu ca ar conta lucrul asta, copilul e al meu si basta! Restul detaliilor nici ca mai conteaza…doar ca…doar ca…stiu…el atunci vorbise serios…da‘ nu-i nimic!…daca nu mi-am dat seama?…Copiii-s oricum o minune si-s complet nevinovati…ei isi apartin lor si atat…stiu ca in unele triburi africane copiii sunt tratati pana la 6 ani ca niste semi-zeitati? Nu, nu stiam. Abia apoi ei devin complet oameni, se des-zeifica, adica, si coboara de-a binelea cu picioarele pe pamant. Citise el asta. La inceput, copiii vad lucruri, isi inchipuie, umplu lumea cu fantasme pe care le plasmuiesc cu mintea lor si pe care ochiul lor le chiar poate vedea…Asta stiam? Nu, nu stiam, dar suna frumos si mi-ar placea sa cred ca-i asa…

Copiii-s si cruzi. Asta stiu. Baietelul meu n-a apucat inca sa introduca ace-n fluturi, nu, nu in insectar,ci in de-aceia vii, dar probabil ca o va face candva…

–          Da, sunt cruzi de la natura, am citit si in Imparatul mustelor, al lui Golding…

–          Lasa cartile, astea-s cacaturi! zice si are intr-un fel dreptate. Eu am fost mai mereu asa, am tot cautat sa adun referinte bibliografice, texte carora sa le confer o valoare mai mare decat cea a trairilor mele…J Prostii, aiureli, naivitati de fetiscana de pension! Stiu…

–          Pai…

–          Nici un pai! Decat sa-ti tot pierzi vremea citind atata, mai bine-ai face sa traiesti!

–          Dar traiesc…ingaim eu incetisor, cu gandul la directa ce va sa vina.

–          Traiesti! E-un fel de-a spune…Teoreticiana a trairilor altora, nu-ti mai ramane decat putin timp pentru viata ta…Pacat!

Eh, asta e! imi spun in gand, are dreptate, cel putin in parte. Nu degeaba m-a fascinat atat in copilarie si adolescenta un tablou de-al lui Grigorescu infatisand o batrana ce coase in pragul casei sale. Afara – o explozie de lumina, multa, enorm de multa culoare, primavara pleznind din toti mugurii ei, inauntru – o lumina palida, discreta si batranica mea care sta cu spatele la privitori si coase tacuta la gherghef…Cam asa si eu…Am trait si n-am trait…am fost si n-am fost…  

 

Profu‘ de romana avea degete subtiri si lungi, ca de pianist. Asa imi inchipuiam eu ca trebuie sa arate degetele unuia care s-ar incumeta sa cante Sonata Kreutzer. Pielea de pe corp ii era alba, atat de alba incat parea un fel de pergament. Cam asa arata pielea tuturor celor care sufera grav cu rinichii. De unde sa fi stiut eu asta atunci? Si degetele ii erau albe, aveau ceva din fragilitatea panzei de păianjen.

–          Nu trebuie sa iti faci atatea griji si complexe ca ai crescut fara tata, mi-a zis o data. Stii, uneori femeia isi descopera in sine trairi uluitor de puternice si o energie nebanuita atunci cand ramane singura…adica fara ocrotirea unui barbat…nu spun ca asta-i regula, sigur ca modelul familial isi are rolul lui in echilibrul psihic al unui copil…dar…daca tot a fost sa fie asa, atunci e contra-productiv sa iti exacerbezi trairile pe tema asta…Gandeste-te mai bine la Vitoria Lipan sau la Mara lui Slavici, mi-a facut el apel la exemple cunoscute…

Nu cred sa fi avut mai mult de 9 – 10 ani, intram deja furtunos in adolescenta si incepusem sa simt pregnant lipsa tatalui.

M-am gandit la ce mi-a zis. Nu mi-a dat cu plus. Mama nu era o Vitoria Lipan si nici o Mara, bunica avea in ea ceva din cele doua, dar mama nu. Mama era fragila si impovarata, trista peste masura si, la randul ei, coplesita de povara unor complexe tampite. In oraselul de provincie in care ajunsesem amandoua, ea ca medic, eu – ca scolarita, buna altfel, lumea gandea si se comporta ca la tara. Aveai familie? Erai binevenit sa participi la viata sociala a comunitatii, asa cum era ea. Nu aveai familie, trebuia sa stai acasa sau sa mergi numai in casa cui te primeste, adica ori familii cu mult mai in varsta, in care tentatia barbatului pentru alte femei diparuse deja, ori familii mai…emancipate in gandire, ca sa zic asa, dar din astea sa gaseau, din pacate, in realitate, extrem de putine, caci mai mereu se gasea cate cine va sa puna paie pe foc sau sa vorbeasca pe la colturi…dar daca?! Dar daca ce? Dar daca femeia e divortata din vina ei si nu din vina barbatului, atunci…? Atunci nimic.

Una peste alta, mama nu era nici Vitoria Lipan, nici Mara si nici nu avea sa devina vreuna dintre ele, eram sigura de asta! Mama mai degraba cerea ocrotire si isi impartea cu mine inca de atunci, de foarte de timpuriu, toate angoasele, toate suferintele, toate temerile.

Moartea bunicii a daramat-o o data in plus. Din acel moment, cap de familie am devenit eu, oricat de tampit ar putea suna asta.

Bunica chiar fusese stalpul casei, in acea acceptiune originala a expresiei asteia.

Bunicul era un om bun, bun pana la Dumnezeu si inapoi, dar extrem de nehotarat si de neincrezator in puterile lui. Experienta razboiului, pe care o traise din plin, il marcase profund si a purtat pecetea asta cu el prin viata pana in ultima zi, aceea in care s-a stins linistit si senin, impacat cu sine, in patul lui, intr-o dimineata de septembrie a celui de-al 94-lea an al sau…   

 

                     

          

Advertisements

2 thoughts on “Poveste despre nimic anume (3)…

  1. Despre nimic si despre totul e povestea asta a ta. Nu pot, desigur, sa ghicesc ori macar presupun raspuns la acel “de ce” (e intotdeauna un de ce, strecurandu-se cumva mereu in fruntea lucrurilor), dar textul parca ar sugera ca-i…din preaplin…

    • Sarut-mana, Diana, pentru aplecarea ta asupra textului meu!
      Mda…e drept ca-i cumva din preaplin si ca-i mai mult o cautare decat ar putea fi orice altceva…
      Cuvintele insa ma tradeaza adesea, cum si eu pe ele, pentru ca, dupa cum lesne poti vedea, imi lipseste exercitiul conciziei in scris, iar asta o pun si pe seama unei comoditati mediocre in care, e drept, m-am si complacut de vreo 6-7 ani incoace.
      Ce incerc acum este, printre altele, sa ma “vindec” de un trecut caruia ii datorez mult, enorm de mult! Iar figura Domnului Profesor imi tot da tarcoale in ultima vreme si imi cere cumva, insistent, sa se nasca…ori poate-i dorul…nu stiu…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s