Despre importanta lecturii, in general, cu trimitere la un caz particular

Eu cred cu tarie ca n-avem o literatura care sa stea in picioare, printre altele, si pentru ca n-avem si n-am avut o critica, prin reprezentanti de-ai sai, care sa conteze.

Nu spun ca poate exista critica fara o tentativa macar de literatura, desi la un popor cum este al nostru te-ai putea lesne astepta cam la orice…, cum noteaza si Mircea Popescu in articolul sau.

Daca pentru a naste o literatura e nevoie nu doar de un bun proiect (o chestie programatica, adicatelea), cat (si) de o buna relationare cu Muza, ceea ce-i o chestiune absolutamente… subiectiva si poate tine si de noroc (nu spun aici ca poporul roman sta sub zodia nenorocului, pe motiv ca n-a fost vizitat nici macar de Muza! Nu, departe de mine sa afirm asta, mai cu seama ca ma enerveaza la culme “teoriile conspiratiei nationale” care toooot bat moneda pe cat de oropsiti si lipsiti de sansa am fost ca popor, sa stam aci, la hotarele…nu stiu cui…, in calea nu stiu caror contropitori…si-asa mai departe cu cliseele istorice). Incerc sa spun doar ca aparitia unui scriitor care sa nasca literatura, prin efort propriu si independent cumva de contextul cultural in care s-a ivit pe lume este (si) o chestiune de sansa – mai intai de toate, a lui personal, ca tiitor in maini al condeiului si mai apoi a poporului din care face parte si caruia ii ofera in dar…o literatura cu pretentii macar la universalitate.

Despre chestia asta s-a mai tot discutat in ultima vreme. S-au scris si chestiuni transante, in abordari personale si pertinente, dar s-au si toooot rumegat mai vechi consideratiuni, dintr-un fel de spaima, parca, de-a o rupe cumva definitiv cu toate idioteniile si teoriile strambe legitimate doar prin aceea ca ele stau puse sub semnul trecutului…Noua, ca neam, ne cam lipseste, parca, pornirea iconoclasta…si-am chiar avea nevoie de ceva similar alora de la TV de le zice MythBusters sau cum…

Asistam, acum cativa ani, la o intalnire de-a lui Patapievici cu cititorii, in Aula Magna a unei Universitati, si era vorba, printre altele, despre iconoclastie si iconodulie. Cand din sala a venit, infierbantat, intrebarea ca de ce nu ne apucam sa sfaramam toate miturile, sa dam de pamant cu toate icoanele de le avem prin biserici, raspunsul lui Patapievici a fost ca trebe sa ne gandim mai intai cu responsabilitate ce agatam dupa aia in schimb de peretii bisericilor, ramasi astfel goi. Chestiune aplicabila si la literatura, ca si la orice alta arta, subiect asupra caruia imi propun pe viitor sa mai revin.   

Am stat eu cu mine insami si m-am gandit ca si din acest demers al daramarii de mituri, de orice fel ar fi ele, se poate naste la noi farama din progresul dorit si asteptat.

Sigur ca Eminescu a fost un individ inzestrat cu abilitati versificatorii peste medie si, poate, cu o deschidere catre universalitatea culturii, fie si numai prin aceea ca era vorbitor de mai multe limbi straine, a avut acces inaintea altora de la noi la niste texte care cat de cat contau, iar asta in variantele lor originale, si nu i-a lipsit nici capacitatea (ce tine si de o logica structurata si cat de cat bine pusa la punct) de a „compila” elemente din filozofia germana cu chestiuni ce tineau de mistica orientala si…toate astea blenderuite cu pricepere au dat ceea ce s-a chemat „opera nepereche”.

De-ar fi fost insa doar din partea lui, probabil ca intreaga aceasta opera si-ar fi dobandit sustinatorii si detractorii ei (cum de altfel s-a si intamplat initial in epoca). Dar au sarit imediat niste…altii, care s-au grabit sa-l cocoteze cu metoda in varful unei…nu se stie care piramide. Iar acesti altii s-au chemat Titu Maiorescu, critic care, nu se stie in virtutea carei conjuncturi culturale favorabile – si nu numai, caci si politicile vremii si-au spus, atunci ca si acum, cuvantul! – si-a propus si a ajuns sa chiar conteze ca „intemeietor de opinie” Si da-i cu „Luceafarul” in sus, da-i cu „Luceafarul” in jos, pana cand multimea chiar a ajuns sa se convinga ca asa este, punandu-si la indoiala propriile criterii valorice, ori estetice, ori pur si simplu abilitatea de a judeca folosindu-se de mintea proprie…

Unde mai pui ca perioada in sine a fost predispozanta pentru o astfel de „mitificare” (si miStificare!), caci era o conjunctura in care (inca) mai batea vant de revolutii pe ici-pe colo, romantismul, cu bunele si relele lui, inca tinea captivi in mrejele sale pe o parte, macar, dintre cei avizi de cultura (atati cati vor fi fost in tarisoara noastra, dat fiind contextul economic care amprenteaza si el oleaca, ca vrem sau ca nu vrem recunoaste, felul si calitatea scriituri, basca si interesul pentru consumarea de acte artistice…ca intr-un fel scrie cel cu burta plina si oleaca altfel cel cu burta goala…poate suna prozaic, stiu, dar teama mi-e ca poate fi si asa).

Date fiind circumstantele, precum si compasiunea care insufletea anumite cercuri in care era cunoscuta zbaterea boema (cu accente usor patologice, e drept) a lui Badia Mihai, nu-i foarte greu de inteles de ce si Creanga (in calitatea lui de prieten), si Maiorescu, in calitate de…ce-o fi crezut el despre el ca este, si…altii multi asemenea lor s-au opintit si l-au asezat pe acest nefericit in amor national pe piedestalul la care, mai apoi, manati de entuziasm, alti critici (a se vedea exemplele lui Eugen Simion si Perpessicius) au mai pus cate un cancioc de mortar, cat sa se lipeasca bine-bine de tot si sa stea eroul acolo, sus, neclintit si nederanjat de nimenea. In corul laudatorilor, si-aicea, la un moment anume s-a desprins o voce discordanta, tot a lui Caragiale, doara numai ca s-a aplicat vorba aceea…cu o floare….iara la scara istorica, se pare, Maiorescu s-a dovedit a fi mai vocal…  

Nu-i de mirare apoi ca „multiplicatorii” la scara mai mica a fenomenului cultural (in cazul de fata literar, dar or mai fi fost si alte situatii similare in mai toate domeniile) s-au simtit datori sa le toarne copiilor cu palnia in cap aceleasi lucruri, ca doar nu era cumva sa se aseze ei impotriva curentului criticii literare si sa faca o figura „pas comme il faut” in calitatea lor de intelectuali (adica de absolventi ai unui institut de invatamant superior – pentru ca, at least in mediile universitare de la noi, cam asta-i acceptiunea despre intelectual, acum ca si atunci).

Intoxicat temeinic astfel iti vine apoi greu, nespus de greu, sa te dezbari, asa ca, in parte, accesul sistematic si oarecum sistematizat la o sursa… de mituri atot – distrugatoare iti poate cumva inchega si consolida in spirit tentatia de a tranti colosul cu picioare de lut de pamant, spre a gandi macar cu mintea ta, chiar facatoare de enorme greseli.

Lectura, lectura asidua si sustinuta, lectura facuta cu metoda / sistema (asta in primul rand!), dar si lectura facuta haotic (numai ca aicea sansele-s oleaca mai mici si depind de capacitatea fiecarui individ in parte de-a sistematiza informatia primita) sunt alte cai catre a dobandi, aproape inconstient, un simt al valorii cat de cat bine pus la punct cat si un fundament in baza caruia iti poti edifica, modest, dar cu buna-credinta (asta-i mai mereu un ingredient de neneglijat!) propriul sistem de valori, in baza caruia poti deveni mai bun si mai onest decat Maiorescu insusi a fost.

O alta metoda ar fi chiar cea brevetata de agregatorul de continut. Nu-l numesc, ca sa nu fiu iarasi acuzata de cine stie ce grozavenii. Doar ca aicea lucrurile-s cumva tot in etapa de inceput, aceea in care se ingramadeste multa, multa, muuuuulta informatie, criteriile estetice si valorice sunt extrem de diverse (ceea ce, in fond, nu e rau de loc!), iar sita nu a inceput inca sa cearna tocmai necrutator.

Am citit mai zilele trecute acolo un comment facut altfel cu multa onestitate si bun-credinta. Cineva ii raspundea altcuiva de genul: daca iti place textul de mai sus, asta inseamna ca ai un suflet frumos! Replica aceasta m-a facut sa zambesc duios. In gimnaziu, aveam o profesoara de romana, o doamna din Craiova pripasita in Ardeal, foarte frumoasa si foarte sensibila, care ne recita zilnic din Eminescu cateva randuri si ne zicea ca in vremea gimnaziului si studentiei dumneaei studentii de la Litere se salutau intre ei cu versuri (versete?!) din Eminescu. Fapt care, repetat constant vreme de patru ani, ne-a facut sa intram in liceu semi-tampi si complet intoxicati de Neperechia Sa. In liceu, sansa a facut sa facem literatura cu un domn, cel devenit pentru mine Domnul Profesor si despre care tocmai acum ma caznesc, cu nepricepere, sa scriu pe blog, spre a-l invia in mintea mea, care, de la primele ore m-a luat din scurt si m-a intrebat de ce gasesc eu ca Eminescu-i un poet valoros. Eram in clasa a noua, la-nceput, si am raspuns tamp: pentru ca poezia lui Eminescu respira viata! O idiotenie fara margini!!! A zambit ironic, nu mai tin minte exact ce-a comentat, ceva de genul ca asta nu-i un raspuns fundamentat si ca nu se-ntemeiaza pe nimic, decat numai poate pe afinitatile noastre sufletesti, ceea ce, raportat la scara istoriei literaturii, nu-nseamna mai nimic si a purces metodic la a ne darama miturile incleite in cap vreme de alti 4 ani, precursori… La final de a XII-a (sau a IIX-a, ca nici eu nu mai stiu prea bine!) eram, aia care-am vrut sa fim, oleaca alti oameni: mai…personali, mai stapani pe noi si pe criteriile noastre valorice, mai apti de-a gandi cu mintea noastra.  Cam asta ar trebui sa fie rolul scolii si al formatorilor de opinie, in general, doara numai ca-i greu, cumplit de greu, sa faci ordine in chaos. Plus ca, daca-ti poate oferi cumva un instrumentar folositor spre-a ajunge sa judeci cu mintea ta, scoala, in general, cat si scolile de arte, in particular, nu-ti pot garanta nimic, dar absolut nimic. E ca in zicerile de inceput de an ale profilor buni de la facultatile de litere si jurnalism: din faculta vor iesi exact, dar exact atatia scriitori cati au intrat. Cu niciunul in plus si cu niciunul in minus. Ca scolile de Muze, din pacate, inca nu s-au inventat.                                          

 

                     

          

 

    

  

 

 

    

                                  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s