Cateva randuri despre umilinta…

Am scris asta-seara pe blogul lui Mircea Popescu niste divagatii despre vulnerabilitate si vulnerabilizare.

Am adus atunci in discutie, tangential, si problema umilintei, ca mod de manifestare a eu-lui in lume. Tot in timp ce scriam, ma gandeam la faptul ca scoala umilintei e una cu veleitati formatoare ori revelatoare pentru orice faptura, atat de mult si de multe poate spune despre noi expunerea publica la umilinta / umilire.

Dintr-o anumita perspectiva privind lucrurile, umilinta, e clar, caleste.

Din alta perspectiva, ea este expresia unei nevoi (nu stiu cat firesti, innascute si cat oleaca patologice) de a controla situatia, provocandu-i aproapelui, celuilalt, suferinta ori plasandu-l intr-o pozitie de inferioritate flagranta, care i-ar putea nimici, la rigoare, atat self confidence-ul cat si self esteem-ul, fapt care ti-l livreaza cumva pe individ privat de atu-urile sinelui direct pe o tava, legat fedeles de maini si de picioare, gol si complet neputincios, adica perfect vulnerabil.

Daca chestiunea aceasta are aplicabilitate practica si in „jocurile sexuale” dintre indivizi nu-i greu de inteles.

In ce masura insa pulsiunea aceasta, nevoia aceasta de a produce suferinta si umilinta este in alt chip explicabila/ eventual justificabila, in ce masura ea te califica ori te descalifica din calitatea ta de „om” (adica de faptura fiintand printre alte fapturi asemenea tie) – m-am intrebat adesea si nu cred ca am reusit sa imi raspund intr-o maniera convingatoare…

Daca luam la indemana, spre a ne usura demersul, cateva exemple concrete, atunci as fi, bunaoara, recunoscatoare, celui care m-ar lumina in ce masura urmatoarele istorisiri au usurat in vreun fel povara din spiritele (ca sa nu zic din sufletele) celor ce-au purtat steagul revolutiilor romana ori libiana (pentru ca in ambele cazuri, dar in cel libian parca o data in plus, revolutionarii au facut dovada…”absentei respiratiei cosmice”, ca sa zic asa…prin pozitionarea lor exact, dar exact in aceeasi clasa si in aceeasi specie cu spiritul dictatorilor inlaturati):

http://www.adevarul.ro/actualitate/Ceausescu-inmormantare-Gelu_Voican_Voiculescu-Cerasela_Barjac-Nicolae_Vasilescu-Viorel_Domenico_0_606539523.html

In ce masura a ajutat-o pe „revolutionara” Cerasela Barjac ori pe ezotericul Voican Voiculescu faptul ca au vazut cum arata pula lui Ceausescu, cata vreme nu-mi inchipui ca Cerasela chiar credea ca aia-i pula cu care Ceausescu a futut poporul roman? In ce masura i-o fi ajutat pe rebeli sa-l stie pe Gaddafi violat, cata vreme violul acesta in sine nu-i califica, cat ii descalifica de pe lista celor aspiranti la a impartasi cat de cat respiratia larga a Universului?

Sigur ca “medicalmente” vorbind, lucrurile-s oarecum explicabile prin analogii cu ceea ce se cheama complexele oedipiene si de alta factura ori alte bazaconii de felul asta…

Pe de alta parte, insa, profanarea de cadavre ori exercitarea cu forta a unor relatii sexuale de orice fel, cu orice fel de individ, nu-s decat manifestari flagrante ale neputintei si ale lipsei de reactie a individului in fata vulnerabilitatii sau vulnerabilizarii semenului.

Ca si in cazul tinerei legate de stalp, in cazul lui Ceausescu ori al lui Gaddafi a fost vorba despre expunerea la discretia publicului, iar nu la mila acestuia…

Nu caut aici (Doamne fereste sa se inteleaga asa!) justificari pentru atrocitatile comise de regimul comunist la noi ori de regimul colonelului Gaddafi in Libia. Ei sunt culpabili in fata istoriei, iar aceasta vina va fi consemnata si judecata ca atare de catre posteritate.

Spun doar ca e o forma de primitivism greu de scuzat sa raspunzi cu dinte pentru dinte si cu ochi pentru ochi cand e vorba despre astfel de situatii si de astfel de imprejurari.

Si mai consemnez faptul ca imi vine greu sa cred ca acela care-a trecut cu bine (adeca cu umanitate) proba umilintei, a vulnerabilizarii si a vulnerabilitatii, in sensul pe care cautam sa il nuantez pe blogul lui Mircea, s-ar mai putea deda la violat dictatori ori la analizat dimensiuni de organe genitale ale acelorasi. Nu-i vad cu niciun chip in imaginatie pe parintii, fratii ori rudele celor cazuti in Revolutia Romana de la Timisoara facand asta, cum nu l-am vazut nici pe tatal handbalistului Marian Cozma, spre exemplu, si asta ca sa fac apel la situatii mai aproape de contemporaneitatea imediata.

Ii vad, in schimb, perfect capabili de asa ceva pe unii cu gura mare si cu pula mica, cu frica de moarte ori de suferinta inca neinvinsa si cu restante mari la lectiile despre umilinta, vulnerabilitate si vulnerabilizare. Aceia care n-au fost legati vreodata la un imaginar stalp al infamiei, in piata publica, goi-goluti, numai ei cu ei insisi, si nevoiti sa-si invinga frica…frica de A FI…si sa se afle pentru cateva ore bune nu, nu la mila, ci la discretia publicului…

In fapt, pentru asta, in societatile asezate cu valorile in picioare s-o fi inventat Justitia…ma gandesc…         

 

             

                                         

 

                     

          

 

    

  

Advertisements

6 thoughts on “Cateva randuri despre umilinta…

  1. Ioana draga, imi pare mie ori pornesti mai degraba de la expunerea (ori experimentarea) vulnerabilitatii, dar virezi in fapt catre mecanismele in functiune in cei care incearca in fapt umilirea altora?

    • Bine te regasesc cu bucurie si eu, Diana!
      Da, m-am analizat si eu imediat ce am terminat de scris si mi-am dat seama ca am fost oleaca prea subiectiva / patimasa in abordarea subiectului.
      Chiar asa este, am pornit de la ideea experimentarii vulnerabilitatii, dar am tradat sensul articolului lui Mircea si am virat exact in directia sesizata de tine.
      Ma asteptam, pentru asta, sa fiu aspru sanctionata de autor, care mi-a ingaduit insa cavalereste sa dizertez, daca tot ma apucasem cu-atata patos! 🙂
      Teza propusa de mine se bazeaza in parte pe observatii ale unor situatii (majoritatea surprinse de mine prin spitale, e drept), chestiuni care m-au tot framantat, incat acum beneficiez, se pare, de orice prilej prielnic spre a incerca sa MI le lamuresc…
      Legatura dintre experimentarea vulnerabilitatii si maniera de a reactiona la suferinta (iar umilinta este o categorie aparte a suferintei, cel putin asa vad eu lucrurile acum…) este unul dintre aceste subiecte.

      • Apai de rau sigur nu-i rau sa mergi unde te trage gandul, ca nu te trage el degeaba 🙂 Doar ca poate-poate pentru cititori asa, dupa ce ai ajuns unde voia gandul in fapt sa ajunga revii sa pui ceva semne cu directia si pe la inceput? 🙂

        Mie imi pare altminteri tare larga si tema vulnerabilitatii si cea a umilintei. Totusi, n-am intrat in discutie altminteri pentru ca in fapt exemplul dat de Mircea mie nu-mi pare atat experienta vulnerabilitatii cat exhibitionismul vulnerabilitatii. Ceea ce duce deja in alta tema, iar si din nou. Nu de alta, dar pana la urma pentru a iti simti completa masura a vulnerabilitatii exista doua lucruri de le poti schimba: ori reduci din propriile posibilitati de actiune, ori te deplasezi intr-un mediu unde posibilitatile tale de actiune sunt practic complet ineficiente. Ori exemplul folosit de Mircea mie imi pare ca ar merge pe varianta dintai, dar tine sa-i adauge (fara sa vad motivul clar), partea de teatralitate. Deci mi-e ca as duce discutia spre inca o a treia tema, ori zic ca-s deja destule si destul de largi pe acolo 🙂

  2. @Diana Coman: 🙂
    Oi cauta sa indrept si partea cu inceputul, adaugand niscaiva indicatoare, cum zici.
    Cat despre tema vulnerabilitatii in sine, da, e vasta si nu lesne de nuantat, pentru ca, intr-adevar, comporta multe nuante, dintre care (minimum) doua sunt cele semnalate de tine aci, mai sus: sa-ti reduci din propriile posibilitati de actiune si sa te deplasezi intr-un mediu in care posibilitatile tale de actiune sunt oarecum complet ineficiente (ceea ce s-ar putea suprapune, in fapt, macar partial peste varianta: sa-ti fie reduse posibilitatile de actiune, nu?)
    Exemplul lui Mircea, daca am fi foarte pedanti si excesiv de atenti la nuante, ingemaneaza cumva cele doua variante enuntate anterior, dar le adauga in plus un “artefact”, caruia tu ii spui partea de teatralitate si eu cred / sper ca intuiesc corect ce doresti a zice.
    Asta pentru ca, in abordarea lui Mircea, “story-ul” pleaca de la un experiment, caruia, atata vreme cat nu-i putem deduce niste consecinte grave (si nu avem motivele sa o facem!), trebuie sa ii socotim dimensiunea ludica drept parte intrinseca (nu ma pricep sa formulez altfel, dar sper ca am izbutit sa exprim ceea ce gandesc).
    Ceea ce altfel ar putea fi / deveni foarte serios, cu alte cuvinte, porneste de la o joaca, de la un scenariu asupra carora au convenit regizorul si cei doi actori.
    De aici incolo, lucrurile se schimba un pic, pe nivele de lectura si aici am gresit eu, azvarlindu-ma la un nivel prea “grav”, caruia i-am adaugat conotatii proprii si…gata dizertatia despre umilinta!
    Nici Mircea nu-i tocmai zglobiu si jucaus tot timpul in abordarea subiectului, zic eu, pentru ca, cel putin pe la mijlocul articolului, acolo unde face referire la politeia si la incredere, si chiar mai apoi, acolo unde nuanteaza intre femeia necoapta, pubera si cea gata parguita, lucrurile sunt tratate complex si delicat si n-au atat de-a face cu analiza unui fenomen tangent cu exhibitionismul, cat cu analiza unui fenomen oleaca mai…delicat, reflectat cumva de spusele Simonei de Beauvoir (caci ele imi vin acum in minte) cum ca nu ne nastem femei, ci devenim femei.
    Cum Mircea insa nu poate aspira catre a deveni femeie (fiin’ca nu-i!), abandoneaza spre final firul acesta fin-analitic al textului, tradand oleaca miezul articolului, si aduce chestiunea in planul concretului cu referire la orele de educatie sexuala, restrangand voit, cred, destul de mult campul de discutie si, implicit, paleta de interpretari posibile.
    Catusele cu care te legi ori esti legat de pat in timpul unui act sexual iti limiteaza posibilitatile de actiune si te fac vulnerabil (cu consimtamantul ambilor), iar astfel experimentezi o forma de vulnerabilitate.
    Catusele cu care viata te leaga de maini si de picioare cand ti se imbolnaveste grav sau iti moare un prunc (ca in cazul exemplificat, cu tatal handbalistului Marian Cozma) te fac infinit mai vulnerabil de-atat, dar tot despre o forma de experimentare a vulenrabilitatii vorbim si intr-un caz si in altul.
    Esti tot tu, femeia si mama, legata de doua ori, de doua ori vulnerabila, doar ca o data in joaca (consimtind experimentul) si a doua oara – in serios si fara a-ti fi fost cerut vreun consimtamant.
    In ambele cazuri, se prea poate sa experimentezi si suferinta, doar ca in primul miza e comparabila cu cea din povestea lui Mircea (sa te-ntepe vreo albina, sa te chiar violeze partenerul de sex ori sa faca cainele pipi pe tine – ca sa ma pastrez in cadrul “jocului” propus de Mircea), in timp ce in al doilea miza se modifica…inutil sa nuantez in ce fel anume…
    Teza mea legata de umilinta pornea in fapt cumva de unde se termina povestea cu experimentarea vulnerabilitatii si avea drept obiect central presupunerea mea, intemeiata pe constatari directe, ca aceia care au experimentat cu adevarat sentimentul vulnerabilitatii sunt cei ce isi pot reprima fara efort imboldul catre a-si umili in vreun fel semenii…
    N-ar fi mai putin interesant de aflat, insa, cati din cei care au fost expusi sau s-au expus goi-goluti in piata publica simt in ei imboldul de a-i dezbraca pe altii, spre a-i expune, la randu-le, in piata publica…

  3. @Diana Coman:
    P.S.: Iertare pentru mesajul kilometric…:-)
    Am lasat semne scrise pentru tine si la celelalte articole unde am gasit comentariile tale, Povestea despre nimic anume…si cea a avatarului. Sper sa le fi gasit. Nu de alta, dar wordpress-ul, intr-adevar, joaca feste serioase utilizatorilor lui.

  4. Ah, dar nu-ti fa probleme de lungime. Eventual, daca iti pare ca e lung, pune-l ca articol de sine-statator, articol-raspuns, ca poate o mai servi si altora 🙂 Eu zilele astea tot cam pe drumuri am fost (si sunt) si de aceea “revin” mai cu intarziere. Dar revin totusi.

    N-as face nicicum trecerea de la “a te dezbraca in piata publica” la “a dezbraca pe altii in piata publica”. Nu-mi pare ca se sustine direct legatura asta. Poate doar la modul ca in mod obisnuit oamenii tind sa incearca sa convinga si pe altii sa faca ceea ce ei au gasit ca e bine/le prieste lor, dar nu mai mult de atat. Altminteri probabil aspectul ludic e bine zis, desi imi “rezoneaza” inca si mai putin in sine. Ceea ce spui tu (si posibil voia a spune si textul original) imi pare ca revine la a spune ca experienta vulnerabilitatii in sine e utila – sunt evident, de acord cu asta. Pe de alta parte insa imi pare ca in fapt constientizarea si experienta vulnerabilitatii tin mai degraba de mentalul persoanei, inclusiv de cat se intelege ori estimeaza corect in fapt. Pana si in cazul dat ca exemplu cu legatul de stalp, pana la urma vulnerabilitatea e intr-o oarecare masura: inca mai are gleznele libere…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s