Confesiunile unei mame indragostite

Intre paginile pe care le tot scriu si le rescriu in gand, „falsul” meu jurnal de lauzie tarzie ocupa un loc privilegiat, prin aceea ca ideea ma tot bantuie de ceva vreme. Intre timp, textul ar fi putut deveni deja un material scris indeajuns de generos, dar iata ca m-a invins, vai!, oboseala atator nopti nebune, indragostite si nedormite, vegheate la capataiul omuletului nascut din mine si care isi revendica cu orice prilej dreptul la intaietate.

Pentru ca da, copilul creste si se hraneste (si) din timpul tau, la fel cum naste din carnea ta, din ostenirea ta, din vlaga stoarsa minuta de minuta, pana la rotunjirea lui deplina ca faptura traitoare pe fata astei lumi, de sine statatoare si atot-cuprinzatoare, ordonatoare de sensuri, de lumi si asteptari…

N-am scris la vreme acest inchipuit jurnal de lauzie, asa facandu-se ca intre timp oboseala m-a invins, iar azi o parte din emotiile traite atunci pentru intaia oara nu, nu s-au pierdut, ci s-au incifrat, s-au pietrificat inlauntrul fiintei mele, s-au distilat si au devenit piloni pe care mi-am construit maternitatea (ce-i drept,olecuta cam tarzie, si poate tocmai de aceea atat de introspecta!).   

  

Astfel ca randurile ce urmeaza s-au nascut, cum si altele, ca imbold la scrisele Dianei. Pentru ca rar privilegiul si motivul de voluptate deopotriva acela de a citi un articol atat de izbutit cum e cel din saptamana aceasta cat ce priveste dragostea!

Diana isi „creste” textele temeinic, la perfectiunea lor (aproape matematica) stand de veghe cu strasnicie rigoarea mintii ei, pana ce fiece cuvant ii succede celuilalt, ca-ntr-o insiruire aproape perfecta a unor margele impecabil slefuite! Rezultatul final e un text frumos (in acceptiunea pe care frumosul il are ca si categorie estetica), dar si implinit, rotunjit, dens.

Parcursul Dianei este unul complex, de la dragostea ca mecanism de invatare pana la dragostea ca instrument / cale catre implinire.  

In cele ce urmeaza, ma voi apleca asupra acelor chestiuni din textul Dianei care mi-au oferit prilej pentru reflectie si / sau nuantare.

Copilul, scrie Diana, se acordeaza inca din pantece la vocea mamei, intr-un soi de preludiu al indragostirii lor. Consemnat ca atare, faptul acesta e generator de emotie / frison si poate sustine in sine greutatea unei argumentatii cum este cea a Dianei. Sunt insa articole din literatura medicala recenta care contrazic ipoteza conform careia prima voce la care „rezoneaza” copilul este vocea mamei, „incriminandu-l” aicea mai degraba pe viitorul tata. Cum copilul este rezident in pantecele mamei, el este, se pare, mult mai familiarizat cu ritmul batailor de inima ale acesteia, pe care le recunoaste, atunci cand le regaseste, inclusiv dupa nastere. Asa se explica faptul ca, pus la pieptul mamei, la adapostul unui complex de factori printre care, fireste, si mirosul familiar joaca un rol semnificativ, copilul isi gaseste alinare, ca-ntr-un culcus alungator de teama, pentru ca pune un zid de netrecut intre el si lume, intre el si necunoscut.

Vocea mamei, insa, nu-i suna neaparat cel mai familiar. Asta pentru ca sunetul e distorsionat oleaca de mediul lichid in care habiteaza pruncul si-atunci acesta reactioneaza, in baza unor studii mai recente (oi cauta sursele si le-oi indica imediat ce le voi regasi printre multele alte hartii ce-mi stau imprejur), mai degraba la vocea tatalui sau a unor apropiati de-ai mamei ce i-au stat prin preajma in timpul gravidiei, voci percepute, pesemne, ca venind de undeva de dinafara, iar nu de dinlauntru, din „temnita” comuna, adica, a…trupului celor doua trupuri, care este mama insasi.

Din seria ipotezelor care ne sustin mai mult scopurile retorice (pentru ca au in cuprinsul lor acele duiosii irezistibile, care ne fac sa ne indragostim pe loc si iremediabil de ele) e si aceea ca mama sufera la nastere  o imbibare in hormoni ai dragostei, care o fac sa se inamoreze subit si pentru totdeauna de pruncul sau.

Acilea discutia comporta  mai multe nuantari. Pe de o parte, e aceea ca suntem produsul umorilor noastre, cat si al asteptarilor noastre (in sensul acela in care asteptarile ne si modeleaza uneori perceptiile si comportamentele), asa ca, intr-un fel anume, la nasterea pruncului sau si inca mult inainte de aceasta, mama e cumva gata indragostita nebuneste de pruncul ei!

Nimic mai tulburator si de o voluptate a carnalitatii mai fara de seaman ca senzatia aceea de plinatate insufletita pe care ti-o da copilul care se misca in pantecele tale! Iar momentul colbutei celei mari este una dintre cele mai semnificative emotii pe care o femeie le poate incerca intr-o viata de om, prin prisma insasi a experientelor senzoriale!

Iar la toata aceasta sarbatoare senzoriala conspira atat psihicul (prin acest complex  mecanism de anticipare a implinirii care este si devine iubirea insasi), cat si…”chimicul”, adica intreaga pleiada de hormoni de toate felurile, care declanseaza nebunia indragostelii acesteia totale si definitive, ce-i ca o furtuna, si care ba suprima ciclul menstrual, in asteptarea rodului dorit, ba face sanii sa creasca si sa se rotunjeasca, devenind deopotriva pargavi si durerosi, ba face uterul sa se contracte, ca un exercitiu prevestitor al marelui eveniment ce va sa vie, ba aduce lacrimi navalnice si imprecis directionate in ochii viitoarei mamici, ba…mai stiu eu ce anume care face din perioada aceasta a vietii un timp binecuvantat, dar si asezat sub semnul unei adesea suparatoare instabilitati emotionale…

Mai apoi, baia in hormonii dragostei care se produce la nastere isi are si ea, in chip firesc, rolul sau.

Moda din ce in ce mai frecventa a cezarienelor (pusa fie pe seama temerii din ce in ce mai pregnante a omului modern – deci implicit a femeii moderne – de suferinta, fie pe seama varstei din ce in ce mai inaintate a mamelor la nastere – iaca o alta dintre „binecuvantarile” economiei de piata! ) tulbura oleaca rostul firii, caci nasterea naturala e singura apta sa declanseze la timp acele furtuni hormonale capabile sa determine lactatia, cat si sa umple cu dragoste infinita rezervoarele sufletesti ale mamei.

Scurta paranteza acilea, daca tot veni vorba: cele mai recente statistici referitoare la acest subiect aseaza Romania pe primul loc din Europa in ce priveste numarul nasterilor prin cezariana ( o parte dintre ele fiind motivate, cum e si lesne de banuit, de ratiuni economice, mercantile mai bine zis…)

A nu se intelege acum faptul ca nasterea prin cezariana denatureaza /altereaza in vreun fel sentimentul matern! Nu! Nu stiu daca pruncul se naste apt sa iubeasca (inzestrat adica cu aceasta nevoie de a darui iubire pe care o identificam lesne la un adult!), iar a afirma ca da sau ca ba cat priveste un subiect atat de generos si delicat nu inseamna decat ca as ingrosa sirul speculatiilor pe aceasta tema…Ce simte copilul la nastere? Nu stim cu precizie! As spune mai degraba ca pruncul se naste purtand in sine o neostoita foame (implicita fiind aicea si metaforica „foame de viata”, daca doriti), cat si nevoia de ocrotire si iubire pe care mama insasi, ca „generator” ori ca „poarta spre lume”, e apta sa i le astampere, in virtutea unei indragosteli urzite anume din asteptari si din vise (apropo, stiati ca in timpul sarcinii majoritatea femeilor – care au participat la un studiu pe tema – au afirmat ca viseaza mai mult, mai intens si mai…colorat decat de obicei?)

Inapoi acum la textul original al Dianei, caci pruncul nascut creste „prin chiar dragostea aceasta dintai”, in focul unor alte intalniri indragostite, formatoare / edificatoare, care se succed (din foame neostoita), pana cand, arzand sau nu etape, ajunge in fata iubirii ca promisiune de implinire si posibilitate de evolutie.

Fireste ca fiece iubire e mai mult decat o simtire!

Initiala si initiatica iubire de mama ignora complet tema divortului dintre simtire si gandire, pe de o parte din motivul enuntat de Diana (acela ca pruncul nu se pricepe a face opozitii false intre inima si minte), pe de alta parte pentru ca, aflat in stadiul empiric al dezvoltarii sale, copilul nu e capabil sa conceptualizeze toate astea si-atunci atasamentele sale sunt instinctive si instinctuale. Pruncul nu-si pune problema daca iubeste cu inima sau cu mintea sau poate cu amandoua si nici adultul, pe de cealalta parte, nu-i acorda indeajuns de mult credit incat sa-l chestioneze asupra acestui subiect care, nu-i imposibil!, da’-i greu de probat, i-ar putea furniza mari surprize si imense batai de cap!

Spre-o pilda, baietelul meu e-un vajnic barbatel in devenire si atunci cand se-ntampla sa fie chestionat asupra acestui delicat si datator de batai de cap subiect ( mai cu seama de catre bunici, ca deh!, e-o moda, se pare, in asta!) ocoleste gratios (si barbateste, as zice) subiectul, cautand tot felul de iesiri care mai de care mai dragalase si tot felul de subterfugii…Pe de o parte, e limpede, e in el si incapacitatea (neconstientizata, fireste) ori nedorinta barbatului de a-si clama sentimentele, pe de alta parte, imi pare, simt asta, desi n-as putea proba cu argumente, e si nestiinta, nepriceperea ori necuprinderea unui asa vast si imprecis subiect cum e „iubirea” si-atunci, un mic strateg cum e deja, mai bine sa evite sa se pronunte decat sa greseasca, ceea ce-i chiar admirabil, data fiind impecabila onestitate structurala de care copiii dau dovada pana la un anumit moment al evolutiei lor, cand survine varsta mistificarilor voluptoase si absolute (dar despre miracolul unor astfel de varste cu alt prilej, poate…)

Nu stiu cand anume intervine divortul acesta inadecvat si inoportun intre simtire si gandire, generator, e drept, de neimplinire si de nefericiri (cantate ori descantate, planse ori recitate)

Am insa ca o vaga banuiala ca si aceasta artificiala split-uire are un fundament cultural, fiind generata / alimentata si intretinuta de o anume asteptare pe care „lumea” o are de la noi, motiv pentru care, cultural vorbind, zic, am mistificat (si glorificat) „iubirea”, am facut-o ba inaccesibila, ba celesta, ba negresit trista si-atunci i-am validat adevarul trairii prin neimplinire, ba surda si muta, ba oarba si zaluda, ba i-am gasit o serie intreaga de alte atribute care n-au facut decat s-o altereze, s-o alunge de langa noi, sa ne-o faca straina.

Am, deopotriva, banuiala ca insasi capacitatea noastra de a problematiza (conceptualiza) iubirea ne-au si pierdut-o definitiv ca instrument aducator de implinire / plinatate, in acceptiunea conferita de textul Dianei.

Plus nesabuinta noastra de a-i „unge” grabnic ca specialisti pe acei emisari ai neputintei, recrutati din categoria celor care vorbesc cel mai mult despre iubire, fara a sti, in fapt, prea multe despre ea…

Intre iubirea ca mecanism de invatare si iubirea ca promisiune a implinirii (prin evolutie), e drept, e loc pentru o lume si pentru o viata intreaga. Parcursul acesta subtil si-atat de iute trecator e presarat cu teoreticieni, cum si cu practicieni.

Iubirea varstei adulte poate fi (si este) si o forma de intoxicare chimica, cauzata de niste hormoni ce aduc cu ei promisiunea iluzorie a unei exaltari de durata. Efemerul si neimplinirea vin, e drept, si din pricina divortului dintre ratiune si simtire. Dar vin si dintr-o manifestare incontrolabila a unor „umori viscerale” care dispun capricios ca „betia” sa dispara o data ce aburii indragostelii se vor fi risipit.

Din adolescenta, de cand am cunoscut fiorii iubirii ca indragosteala frisonanta si pana acum, cand am devenit mama, am avut destula vreme si destul de putina minte cat sa uit (ori sa nu ma pricep sa inteleg!) ce-i iubirea. Abia acum, dupa ce am apucat a-l tine in brate pe baietelul meu, mi-am adus aminte iara ceea ce uitasem, confiscata de betii culturalo-hormonalo-(post)-modernisto-conceptualo-mistificatoare…

Acum sunt doar o mama ostenita, incercanata, fericita si…nemaiindragostita de iubire.

P.S.: Cred, de altfel, ca varianta asta “dihotomica” a iubirii, aceea care separa cumva artificial simtirile de gandire, se descalifica intrucatva de la sine la bursa iubirilor autentice (cu miza mare, adica). Am putea-o numi cumva ca fiind o iubire mincinoasa, o falsa iubire, daca in felul asta nu am complica prea mult terminologic lucrurile. De ce zic „mincinoasa”? Pentru ca ea nu poate, nu are cum sa asigure substratul nutritiv din care se hraneste si creste orice edificiu afectiv autentic.

Copilul nu s-ar putea indestula niciodata numai dintr-o iubire a simturilor, e limpede.

La fel, nici adultul, caci „betia” nu-i hrana autentica, ci un paleativ pentru ne-plinatate. In termenii iubirii ca promisiune de implinire, iubirea asumata pana la capat, ca instrument de cunoastere (in primul rand de sine si abia mai apoi a celui iubit), isi clameaza dreptul la intaietate, prin beneficiile pe care le intoarce, revelator, asupra sinelui.

Nu toate iubirile sunt vrednice de adevar, prin aceea ca unele isi refuza adevarul, suprimandu-si in felul acesta potentialul formator /edificator.

Dar…cu cat mai putine cuvinte, cu atat mai bine (chestiune prin care prezentul text pacatuieste grav! 🙂 )

Asa imi talmacesc, printre altele, si extrema sugestivitate a artei minimaliste, care, prin insasi economia de mijloace, ajunge sa intereseze direct emotionalitatea privitorului, antrenand-o si faptuind in imaginarul sau numai acele lumi pentru care el, privitorul, este pregatit si vrednic a le percepe / pricepe si duce mai departe.

Tot cum, bunaoara, pruncul se apleaca asupra unei pete galbene de acuarea si zice ca-i soare, iar unei zmangalituri multicolore si diafane ii zice fluture, si fluture ramane, pentru ca, nu-i asa?, orice cuvant judeca ceea ce numeste…       

Advertisements

4 thoughts on “Confesiunile unei mame indragostite

  1. Pruncul nu-si pune problema daca iubeste cu inima sau cu mintea sau poate cu amandoua si nici adultul, pe de cealalta parte, nu-i acorda indeajuns de mult credit incat sa-l chestioneze asupra acestui subiect care, nu-i imposibil!, da’-i greu de probat, i-ar putea furniza mari surprize si imense batai de cap!

    Aia e probabil fintina obsequioasei intrebari ca daca-l iubeste pruncu’ de gradi mai mult pe tati sau mai mult pe mami ?

    • @ Mircea Popescu: Mda, se prea poate sa fie chiar aia…Ce intrebare, nu?! Imi pare ca te-a agasat rau de tot in copilaria ta intrebarea asta…am regasit tema in cateva dintre postarile tale.
      Uite, pe mine, bunaoara, m-a ocolit, eu n-am avut tati, doar mami, de pe la patru ani, si-atunci n-am crescut cu intrebarea asta in urechi.
      Bine, mecanismele odioase ale “statului” ii substituie la faza asta pe diversii curiosi, si-atunci esti pus in situatia de-a raspunde public, la tribunal, cu cine vrei sa ramai, cu mami sau cu tati? Nici nu stiu daca mai e valabila acum tampenia asta ce se practica atunci, in anii ’80…
      Revin cat de grabnic pot, mi-am tot propus de ceva vreme sa-ti aflu parerea cat priveste un anume subiect…

      • Ah, celebra intrebare, la care eu-copil am gasit dupa ceva ezitare raspunsul valabil: pe amandoi. Dar tot ma enervau adultii de-o puneau (dupa cum ma enerveaza si acum cand o aud pusa unui copil).

        Interesant ce spui despre vocea mamei, eu citisem studii care ziceau fix ca da, e adevarat ca vocea mamei e distorsionata, dar totusi e cea pe care o aude cel mai mult si deci o recunoaste cel dintai. Deh, ape tulburi si supozitii pe tema asta, mai degraba decat certitudini. Ce-i drept nu cred totusi ca-i problema de intaietate in sine pe tema asta, ca ar invalida adica teoria.

        In sfarsit, se cade poate sa spun si aici ca in articolul cu pricina mai degraba am pus niste jaloane initiale pe un “teren” destul de “salbatic” – ar fi acum de luat fiecare si urmarit mai in amanunt si mai departe. Iar pentru asta, marturiile de genul celei de o faci tu aici nu pot decat sa ajute. Asadar multumiri 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s