Patologia cotidianului si hernierea mintii

Sigur ca in mintea mea, ce si-a structurat, macar formal, niste limite si un cadru pentru aceasta dizertatie :-), patologia cotidianului include (metaforic, fireste) niste chestii din registre diferite, cum sunt: prostia, lasitatea, duplicitatea, inconsistenta si altele asemenea.

Din perspectiva medicinei, aceste „maladii” (ca abatere de la norma sociala ori morala aleasa drept etalon), nu exista.

Insa daca te obstinezi foarte, poti incadra prostia, intr-o evaluare a unui psihiatru, la capitolul „deficiente” de multiple chipuri, la fel cum comportamentul duplicitar se poate adaposti, sub obladuirea unui fin psihanalist, in aceeasi familie de tulburari cum sunt aplecarea catre mistificare ori comportamentele ce denatureaza realitatea, survenite pe fondul unei mitomanii.

Tot astfel pot fi gasite, la rigoare, scuze pentru minciuna ori pentru perseverenta (aproape) maniacala in a atinge un scop anume. Sunt situatii in care individul se pozitioneaza pe un camp de denaturare a realitatii care nici macar nu-i poate fi reprosat in sine, cata vreme exista ipoteza (planeaza banuiala) ca aceasta are o cauza patologica. Bazii si gazii isi pot gasi astfel, iata!, cea mai intemeiata motivatie pentru „persuasiunea” de care fac dovada…

Cum nu despre bazi si despre gazi e vorba, sa revin.

Eu nu cred numaidecat ca problema tanarului vexare (ori problema oricarui alt tanar asemeni lui) e aceea ca el construieste niste „challenge”-uri pe care preopinentul trebuie sa i le rezolve si asta ca sa il convinga de-o chestie si ca, finalmente, tot acest construct, nesatisfacut corespunzator asteptarilor tanarului, duce la desocializare. Nu cred, adica, faptul ca teoria asta este aplicabila si functioneaza in 100% din cazuri.

Am inteles „conventia terminologica” cat priveste respectivul articol. Indoielile mele se refera insa la corecta interpretare (punere in context) a „premizelor”. Mai exact, eu cred ca problema in rationamentul lui vexare ( si ma refer aici in mod special la partea din discutie referitoare la Basescu, pentru ca asupra primei discutii nu ma pot pronunta, pe motiv ca imi pare ca imi lipsesc unele fragmente ce pot constitui cheia talmacirii respectivului dialog) este aceea ca el aseaza concluziile inaintea rationamentului personal si chiar a premizelor insele (ori poate ca discutia izvoraste chiar din acel punct, al enuntarii concluziilor?!)

E limpede pentru toata lumea faptul ca afirmatii de genul „trebuie sa intelegeti ca asa e”…  „pentru ca asa trebuie sa fie” nu sunt argumente, ci reprezinta mai degraba rodul unei in-digestii mentale (intelectuale) individuale sau colective.

Iar Badea si Gadea, pentru ca tot s-a facut referire la ei , sunt astfel de furnizori de in-digestii.

Cat priveste teoria despre minte, simt aici nevoia unor nuantari, cum ca adica mintea poate fi herniata sau dehiscenta, ambele situatii infatisandu-se privitorului dinafara, la o analiza obiectiva, printr-o forma de „extravazare”.

Cauza hernierii, insa, in cele mai multe cazuri, nu-i cresterea disproportionata a musculaturii, cat o anume atonie a ei (o anume lascitate aparte, rezultat de cele mai multe ori al neintrebuintarii prelungite!) care permite prolabarea unui organ / a unor organe in afara cavitatilor / spatiilor sale firesti. Nu-i cazul si nu discutam aici despre alte situatii si imprejurari particulare.  

Intreg acest proces in sine are ca finalitate, e drept, si o nutrire defectuoasa a portiunii astfel herniate, dar inca mai important decat aceste tulburari trofice sunt cele reflectate in disfunctionalitatea (incapacitatea functionala) a intreg organului a carui parte / ale carui parti herniaza.

Am facut aceasta un pic prea meticuloasa incursiune anatomica tocmai pentru ca mi s-a parut ca ea reflecta foarte bine, ca metafora, subiectul in discutie.

Nu-i chip ca digestia intelectuala sa se petreaca intr-un mat ( matul fiind acel spatiu inchis in care se deverseaza o sumedenie de fermenti). Si asta pentru ca fermentii necesari unui proces asa laborios si delicat cum este digestia intelectuala vin dinafara (din ansamblul interactiunilor noastre cu lumea si cu ceilalti, bunaoara), iar asta presupune negresit ca matul aista sa fie deschis macar pe undeva, cat sa patrunza intr-insul necesarele „drojdii” faptuitoare de decizii, concluzii, rationamente etc. etc.

Ca-i drept acuma ca se intampla ca acolo sa patrunda cu mai mari sanse „drojdierii” de seama unui Badea sau a unui Gadea, bunaoara, care au „beneficiul” imediat al unei supraexpuneri, e o chestie pe care nu o putem contesta!

Ca se poate intampla insa sa patrunza si fermenti  necesari unei spornice fermentatii launtrice, nici asta nu poate fi contestat si-i un lucru vrednic de lauda, cum si demn de dorit.

Singura optiune referitoare la intrebarea cum ca „ce ne facem?” cu adresare directa la desocializarea de la sine este oferirea de alternative si calauzirea delicata, dar ferma, catre o sanatoasa insusire a unor constructe / parcursuri logice care sa aseze negresit si intotdeauna premizele inaintea rationamentului si pe ambele acestea inaintea concluziilor.

Daca cercul, printr-o nefericire conjuncturala ori structurala, devine inca de la inceput cerc vicios, inainte sa devina cerc si-atat, atunci nu prea ai ce-i face, caci dintr-un cerc vicios nu mai poti iesi!  E cazul bazilor si gazilor si dinestilor si altora ca ei, a tuturor acelora care n-au drept scuza o interpretare medicala care sa ii plaseze salutar (Gadea stie de ce!) intr-o alta categorie de patologie, diferita de cea a „cotidianului”.

Daca cercul insa devine mai intai cerc, inainte de-a apuca sa devina vicios, si tanarul aspirant la statutul de faptura sociala apuca a se pozitiona sanatos pe o orbita, atunci nu-i musai de salvare (ca-i inutila!), nici de planuri ingenioase de evadare, fiindca el va gasi lesne, in baza unor rationamente firesti si sanatoase, pe unde sa graviteze anume pentru ca „challenge”-urile de le-a construit sa se aseze armonios si de la sine intr-o constructie salvatoare si generatoare de spatiu la infinit, de forma unei spirale, bunaoara…  

In termeni care ne despart de practica chirurgicala (unde o astfel de afirmatie este eronata!), cat ce priveste gandul (ori chirurgia mintii), solutia (sau alternativa) la herniere este chiar dehiscenta…

 

         

 

                

Advertisements

20 thoughts on “Patologia cotidianului si hernierea mintii

  1. La partea cu formarea unei hernii ai dreptate, nu are loc pentru ca s-ar dezvolta muschiul ci tocmai pentru ca-si pierde tonusul. Nu mi-e clar ce-aveam in cap ca model, un fel de sugrumare neoplazica mai degraba decit o hernie propriu-zisa, adevaru-i ca figura de stil se vadeste cam pedestra la o examinare mai atenta.Patasti.

    Acuma, apropo de 100% din cazuri : io am descris un caz. N-am idee ce alte cazuri intrevezi tu extrapolind pe baza lui da’ banuiesc ca daca n-o fi aplicabila-n 100% dintre ele poa’ fi din cauza c-ai extrapolat tu gresit 😀

    Am suspiciunea ca n-ai patruns chiar ce voiam eu sa zic, si anume : ceea ce intr-adevar apare ca o expunere a concluziilor la inceput si-a carului inaintea boilor nu-i de fapt decit o strategie argumentativa (destul de proasta, da, da’ asta e). Spre exemplu, sotul vine acasa, se aseaza ostenit pe-un scaun si sotia-i zice “nu ma mai iubesti”. Noa, poa’ fi din multe cauze, da’ poa fi din motivu’ ca ea-si doreste s-o convinga ala ce-o mai iubeste, si-atunci pune concluzia inaintea boului si-asteapta sa i se demonstreze invaliditatea ei. Asa ceva.

    • @ Mircea Popescu: Tot ce se poate sa fi extrapolat eu gresit, uite, vezi, la chestia asta nu m-am gandit! 🙂

      Apoi, vezi tu, la cazul concret cu sotul ostenit si nevasta interogativa, eu zic ca ea n-are atuncea a se plange prea mult daca primeste un raspuns de genul “Nu” sau “Ia mai du-te dracului!” 🙂 Pentru ca, dupa mine, cel putin asa, la prima vedere, nici macar aicea nu-i vorba de o strategie argumentativa, ci, mai degraba, daca pastram discutia in termeni “strategici”, e vorba de o strategie interogativa (care se revendica, adica, de la interogatoriul politienesc, voi a zice) sau, in tot cazul, de o strategie…manipulativa.

      Oricum, rezulta destul de limpede ca rationamentul aplicat de mine mai sus nu se aplica prea bine chestiunilor care implica, pe langa digestia mentala, si o forma “pervertita” a digestiei, care-i “secretia” emotionala…

      Probabil ca o afirmatie de genul “Basescu-i dobitoc” ori “Geoana e un tantalau” sau cum s-a pronuntat tata Ilici atuncea nici macar nu actioneaza resorturi de natura rationala (mentala), implicand exclusiv componenta de natura emotionala…da’ atuncea nu-i vorba de o strategie argumentativa, nu?

      Iar in cazul discutat mai sus, unde ziceam eu ca-i pus carul inaintea boilor, ma gandesc ca o varianta ar fi ca tanarul vexare a actionat aceleasi resorturi, exclusiv emotionale, ori, daca se incadreaza perfect rationamentului descris de tine, atunci ti-a propus, e drept, spre “demontare”, simtamantul lui conform caruia “Basescu e chiar mai rau decat Geoana insusi”, asteptand de la tine o argumentatie solida de sens contrar (ceea ce poate insemna ca undeva, subliminal, exista in rationalul din el indoiala asupra acestei observatii, ceea ce il exclude, pot presupune, din “cercul vicios”, intrucat ii acorda prezumtia de “gandire cu premeditare”…La ceva in genul aista m-am gandit eu…Sau nu are sens rationamentul meu? Poate ca ii pe undeva o fisura “emotionala”, legata de orizontul asteptarilor mele sau ceva…)

      A, si daca tot am expus elemente ce tin de patologia cotidianului…ma gandesc ca tot aici s-ar putea inscrie si prostia infatuata (ori infatuatul prost sau ceva…) Cazuri sunt numeroase, dar pe mine ma surprinde de ceva vreme “evolutia” unui june, ardelean la origini, cred, care se vrea un soi de artizan al unei miscari “la firul ierbii”, de-si zice pe moment Noua Republica si aspira la a deveni partid. Tanarul se cheama Mihai(l) Neamtu si ceea ce ma surprinde foarte este modul in care tineri studenti, din categoria celor – hai sa le zicem asa! – destul de instruiti, rezoneaza (ingrijorator) cu infatuarea lui publica…E, daca vrei, un “challenge” pe care ti-l supun analizei, in masura in care timpul iti ingaduie asta. Chiar ma intereseaza opinia ta pe aceasta tema. Eu am sentimentul ca abordarea mea e una destul de emotionala, tipul acesta imi displace profund, nici macar nu am argumente pe masura antipatiei pe care i-o port. Iar principalele argumente – pentru ca le-am cautat si pe acestea, fiindca studentii, vezi bine, te provoaca la discutii pe varii teme – sunt din registrul inconsistentei mesajului, a incongruentei sistemului propus de gandire cu maniera individului de a reactiona si a se manifesta public, a apetentei sale cumva juvenile pentru notorietate / recunoastere – dar asta hai sa zicem ca-i scuzabila, poate, caci trece cu anii! -, a imposibilitatii de a cladi un “sistem de gandire” sau o doctrina politica exclusiv pe o “platforma” emotionala (lasand la o parte faptul ca toate aceste insufletitoare mesaje inspirationale de care Miscarea face uz mie imi miros oleaca a…”legionarism” patetic si declarativ) Dar sigur, acuma, ca singur mirosul meu nu-i un argument serios, in masura sa sustina o argumentatie solida…
      Eu le-am recomandat tinerilor astora entuziasti sa arunce din cand in cand un ochi pe Trilema, ca sa se familiarizeze treptat cu ce va sa insemne gandirea critica (si sanatoasa). Iar unii dintre ei o fac, spre bucuria mea, cu o anume consecventa.

      • ea n-are atuncea a se plange prea mult daca primeste un raspuns de genul

        Pai daca are a se plinge sau daca n-are a se plinge nu-i tocmai relevant, ca noi nu discutam normativ, discutam descriptiv sau cu alte cuvinte incercam sa intelegem ce se petrece-n capul ei (fara nici un fel de obligatie la actiune din partea noastra, e curiozitatea cea mai pura si cea mai dezinteresata – de-acolo si “disectia”, nu-i ceva ce face doctoru’ in spital ci profesoru-n sala de curs).

        sau, in tot cazul, de o strategie…manipulativa.

        Indiscutabil e vorba de manipulare aici, da’ pe de cealalta parte sa nu apasam tusa neagra prea mult : caracteristica speciei e tocmai abilitatea de a-si manipula mediul, nu-i neaparat o rusine.

        nici macar nu actioneaza resorturi de natura rationala (mentala), implicand exclusiv componenta de natura emotionala…da’ atuncea nu-i vorba de o strategie argumentativa, nu?

        De ce nu ? Sau mai exact, cum distingi ? Daca Ioana e fericita cu Mihai pentru ca Mihai o fute bine si Maria e fericita cu Ion pentru ca Ion o respecta si “intelege ce isi doreste o femeie” care casnicie-i argumentat fericita ?

        atunci ti-a propus, e drept, spre “demontare”, simtamantul lui conform caruia “Basescu e chiar mai rau decat Geoana insusi”, asteptand de la tine o argumentatie solida de sens contrar (ceea ce poate insemna ca undeva, subliminal, exista in rationalul din el indoiala asupra acestei observatii, ceea ce il exclude, pot presupune, din “cercul vicios”, intrucat ii acorda prezumtia de “gandire cu premeditare”

        Exact asta-i si teza. Nu mi-e clar ce va sa fie “gandire cu premeditare” ceea.

        Mihai Neamtu cela mi-a mai fost recomandat intru atentie in toamna anului trecut, am aplicat atunci ceea ce sistemul juridic american numeste summary judgment si de-atunci nu mi-a mai pasat. Poate ca in timp se va dovedi spre paguba mea. Probabil ca nu.

        Eu le-am recomandat tinerilor astora entuziasti sa arunce din cand in cand un ochi pe Trilema, ca sa se familiarizeze treptat cu ce va sa insemne gandirea critica (si sanatoasa). Iar unii dintre ei o fac, spre bucuria mea, cu o anume consecventa.

        Am citat partea asta pe irc chat, sa moara haterii. S-a facut liniste si racoare, cre’ c-a durut.

    • @ Mircea Popescu: Uite ca articolul acesta indicat (cel din toamna anului trecut) chiar imi scapase cu desavarsire! Rusine sa imi fie de cititoare sarguincioasa ce sunt! Mai cu seama ca eram interesata de perceptia ta cat ce priveste subiectul…
      Multumesc tare mult!
      Revin.

    • , @ Mircea Popescu:

      “De ce nu ? Sau mai exact, cum distingi ? Daca Ioana e fericita cu Mihai pentru ca Mihai o fute bine si Maria e fericita cu Ion pentru ca Ion o respecta si “intelege ce isi doreste o femeie” care casnicie-i argumentat fericita ?”

      As indrazni sa opinez ca argumentat fericita nu-i nicio casnicie…
      Si as mai indrazni sa banuiesc ca in cele de mai sus tu imi propui un soi de “challenge”. 🙂
      Argumentata ar fi, in conventia terminologica asumata de noi, acea casnicie a carei “reusita” se bazeaza cel mai mult pe…argumente ce tin de sfera neinterpretabilului, ca sa zic asa…
      Manipularea emotionala (pe care, fiindca am convenit ca nu discutam normativ, ci descriptiv, nu o conotez negativ) e un “ingredient” ce face parte din arsenalul strategic al oricarei casnicii. Nu? Din perspectiva aceasta privind lucrurile, sigur ca putem vorbi de o abordare strategica, chiar si atunci cand facem referire la “emotionalul” oricarei fapturi.
      In termeni ceva mai “rationali”, insa, in termeni ce tin de o logica anume a argumentului (ca nu stiu cum altfel sa ma exprim mai corect), emotiile nu pot fi socotite nicicum argumente in sine (dupa cum nici in medicina senzatiile ori emotiile pacientului nu fac decat sa augmenteze simptomele si sa “complice” o data in plus tabloul clinic al unei boli anume…Tocmai de aceea, intr-o anamneza corecta si completa – adica un soi de “interviu” initial care i se ia pacientului – sunt consemnate “simptomele subiective” si “analiza obiectiva”. Iar de priceperea de a intocmi o corecta anamneza pacientului depinde, in fapt, valoarea clinicianului in sine)
      Tot la fel, in campul logicii, ma gandesc, cel care “instrumenteaza” un caz – hai sa facem referire si pe mai departe la cazurile celor doua mariaje fericite – va consemna in cazul Ioana si Mihai ca subiectiv “pacienta” declara ca-i fericita pentru ca subiectul Mihai o fute bine si va cauta obiectiv sa identifice ce va sa insemne, din perspectiva…axiologica, a fute bine vs. a fute mai putin bine ori prost de-a binelea.
      Pentru cazul Maria vs. Ion, avem subiectiv respectul si faptul ca Ion intelege ce-si doreste o femeie. Cu respectul hai ca m-as descurca oleaca si l-as putea incadra, la mare rigoare, la analiza obiectiva (desi ar complica nitel lucrurile, fiindca, desi avem cu totii o anume reprezentare comuna cat ce priveste respectul, tot comporta o serie de nuantari…). In ce priveste intelegerea a ceea ce-si doreste o femeie, aicea nu pot decat sa zambesc! Lucru pe care il si fac: 🙂 Iar aiasta-i o observatie subiectiva.
      Acuma…daca asupra strategiei convenim cumva ca-i acel ansamblu de actiuni intreprinse intr-o anume insiruire, pre-stabilita, si care converg catre un scop anume, pre-determinat si el, rezulta ca nu putem fonda o “strategie argumentativa” pe emotii, ci ne trebe musai numaidecat niscaiva chestiuni constatate obiectiv asupra carora sa ne pronuntam.
      De aceea, propun ca in cazul mariajelor analizate de noi :-), sa utilizam prezumtia de fericire (care se sustine fragil pe piciorusele de paianjen ale…”multumirii de moment” in raport cu un “item” analizat: fututul in primul caz, respectiv respectul dublat de intelegere in al doilea).
      In niciun caz, insa, o pacienta care argumenteaza ca-i fericita pen’ ca-i bine fututa si alta care argumenteaza ca-i fericita pen’ ca-i respectata si inteleasa nu-mi pot ajuta la a pune un diagnostic precis si obiectiv unei maladii cum este casnicia.
      Caci orientata catre un subiect anume, inspre care se indreapta conjunctural orizontul asteptarilor tale, emotia e departe de a constitui in sine o strategie, fie ea si argumentativa. In acest caz, as opta mai degraba, la rigoare, pentru un alt concept – i-as zice cumva…strategie opresiva sau ceva de genul…o “strategie” a constrangerii, oricum, care nu uzeaza de argumente, ci de resorturi ilogice / irationale, fiind, daca doresti, o pseudo-strategie.
      Ergo…nu-i chip sa analizam emotii in aceiasi termeni in care analizam argumente (chestiuni obiective).
      Asa ca, daca reusita unei casnicii ar fi o valoare care se masoara in ani (ceea ce, sigur, e o prostie!), atunci i-am putea compara pe Ioana vs. Mihai cu Maria vs. Ion in termeni de strategie argumentativa: cum ca adica o casnicie a durat mai mult decat cealalta, deci asta-i argumentul pentru care una e mai reusita / fericita decat ailalta.
      Cand vorbim insa de item-i atat de volatili si de subiectivi cum sunt binele si intelegerea, aceasta evaluare devine dificila, daca nu imposibil de realizat. Si, oricum, aproape ilogica.
      “Emotia” e limitativa si opresiva si serveste drept pseudo-argument. Poate tocmai de asta emotia e apanajul artei, nu al stiintei. Caci arta adevarata nu se face programat ori strategic, dupa cum nici n-are nevoie de argumente. Pe cand stiinta – da. De aceea, vezi bine, retorica e o arta, pe cand judecata axiologica, bunaoara, e (aproape) o stiinta. Nu?

      • Tu ai un mod de-a discuta foarte… diversiv, sa-i spunem, care-ar putea crea impresia ca tinzi mai degraba sa obstructionezi decit sa ajungi la un capat. In mod ironic sursa-mi pare tocmai dorinta de-a nu face afirmatii pripite. Aparent si atentia poate fi contraproductiva (si-n mod amuzant cam de-asta conduc prost femeile care conduc prost : ca-s prea atente).

        Cum adica “argumentat fericita nu-i nici o casnicie” ? Chestia asta tre’ numaidecit sa fie absurda. Ca dovedit fericita nu-i nici o casnicie putem fi oricind de acord, da’ totusi. Unde-am zis noi ca argument inseamna neinterpretabil ?

        Sa tratam problema “manipularii afective” cu un citat concret :

        (doara si fata vrea sa fie fututa, pina la urma, altfel nu se impungea in mine ca “nu ma violezi, te rooog ?” ca o mita-n calduri)

        Nu exista nu ca maritis, da’ relatie intre oameni care sa functioneze fara manipulare dat fiind ca de-aia-i relatie intre oameni, altfel ar fi o relatie a omului cu mobila. Ca doara ce-i mai neinterpretabil decit un scaun ? Si cite scaune iubesti tu ?

        Daca emotiile nu pot fi socotite drept argumente atunci cum pot fi ele un lucru rau ? Ca asta-i miza, daca echipa X nu poate fi considerata o echipa de fotbal atunci cum poate ea sa piarda un meci ? Daca nu pot fi argumente atunci cum pot fi inadecvate-n anumite situatii, si cum si de ce pot fi strategii perdante ? Pot fi socotite drept argumente. “De ce vrei Ioana sa te mariti cu Gheorghe ? Ca-l iubesc mami. Noa bine, da’ ce argumente ai ?”, asa ceva intrevezi tu ?

        Paralela cu anamneza mi se pare defecta sub aspectul asta, dat fiind ca boala nu-i om, nu-i din om si nu-i a omului. Daca ar fi atunci n-am avea nu ca nevoie, da’ n-ai putea explica ratiunea existentei doctorului (asa cum nu le poti explica de ce sa se duca la doctor oamenilor de la tara, care chiar traiesc intr-un univers mental in care boala-i om, din el si a lui).

        “la mare rigoare” nu functioneaza ca un superlativ in sensul probabil dorit de tine pentru “la rigoare”. Cel putin asa cred.

        Acuma…daca asupra strategiei convenim cumva ca-i acel ansamblu de actiuni intreprinse intr-o anume insiruire, pre-stabilita, si care converg catre un scop anume, pre-determinat si el, rezulta ca nu putem fonda o “strategie argumentativa” pe emotii, ci ne trebe musai numaidecat niscaiva chestiuni constatate obiectiv asupra carora sa ne pronuntam.

        Silogismul tau este amplu defect, putind fi aproximat prin observatia ca daca merele sunt fructe atunci arsurile duodenale nu se pot trata cu bicarbonat.

        Adevaru-i ca strategia mea in cazul asta te-a nenorocit complet, ti-am prezentat o problema pe care nu reusesti nicicum s-o apuci cu uneltele pe care ti le pregatisesi tu intru a o apuca, si despre care te-ai “convins” tu ca sunt adecvate (sau mai propriu spus in a caror adecvare te-ai investit emotional din lipsa de alte activitati si preocupari). Oricit de meritorie-i stradania textuala (am citit a fute de sase ori la tine-n text, eu l-am folosit o data, da’ ce-s curios este ce procent din totalul utilizarilor in scris pe care le-ai comis in viata ta se regasesc in textul asta ?) totusi nu te salveaza, ca problema-i mai profunda : strategia mea functioneaza in principal pentru ca am intuit corect cu ce clesti si dalti planuiesti tu sa abordezi problema si ti-am prezentat un calup astfel anume construit cit sa nu se poata. Pina la urma asta-i strategia, nu ce-i invata pe copiii saraci la scoala c-ar fi, un fel de retetar al sclaviei lor vesnice (ca atita timp cit tu crezi ca strategia ii calea spre un scop al tau esti neaparat dominabila si tot ce poti fi-n viata asta e angajata cuiva). Strategia este intuitia golurilor si plinurilor din celalalt si din toti ceilalti si din tot ce este urmata de constructia drumului cerut de teren. Stii bucata aia din ceva clasici cu curba perfecta care urmeaza conturul dealului apropo de arhitectura latinilor ? Noa, aia-i strategia, un supraset al arhitecturii. Si de-aia-i politica curva cit si neserioasa : ca avatar al strategiei perfecte cum se gaseste n-are scopuri, are doar mijloace.

        Si-atunci, revenind la subiect… hmm. Mi-am uitat. Ce discutam ?

    • @ Mircea Popescu:

      Daca pare diversiv modul meu de a discuta, e din lipsa de exercitiu, caci altfel nu mi-am propus (ca strategie, vreau sa zic 🙂 ) sa obstructionez in vreun fel, pentru ca da, chiar m-am investit SI emotional in aceste discutii, iar nu din lipsa de alte activitati si preocupari, ci din nevoia pura si simpla de a ma desfasura in scris, dar nu ca un exercitiu retoric (oratoric) si atat, cat ca o nevoie firesc si sanatos resimtita de a impartasi si dezbate. Si da, e drept, am ceva mai mult timp pentru mine la indemana zilele astea, acesta fiind si motivul pentru care am regasit cumva cu voluptate bucuria comunicarii scrise.
      Acesta e insa doar contextul, nu si motivatia pentru care mi-am pregatit „uneltele”, cum zici tu, in cautarea adecvarii cu orice chip. 🙂
      Si da, din nou, ai dreptate, exista mai mereu in mine dorinta de a nu face afirmatii pripite. Daca m-as cazni, as putea gasi si o justificare psihanalitica la asta, dar nu ar avea nici un sens, pentru ca-i de ajuns simpla recunoastere sincera asupra subiectului.
      Daca stradania textuala se apreciaza dupa cat de des am folosit „a fute” , atunci trebuie sa recunosc ca mi-am gresit strategia 🙂 (asta ca sa pastram discutia in cadrul de dezbatere de la care am purces demersul aista de idei)
      Nu-s foarte sigura asupra a ceea ce doresti sa intrebi cand scrii: „da’ ce-s curios este ce procent din totalul utilizarilor in scris pe care le-ai comis in viata ta se regasesc in textul asta?”, dar pentru ca ma gandesc ca „izbanda” nu-i numerologica / statistica (cum nici in cazul de mai sus, reusita textului nu depinde de numarul de „a se fute”), oi miza tot pe cartea sinceritatii si ti-oi marturisi ca da, intuitia ta strategica (cat ce priveste golurile si plinurile din discursul interlocutorului – pentru ca, e drept, cam astfel se poate vorbi despre strategie in termeni…nelimitativi) a functionat si in ce priveste identificarea acestor „goluri”: prea putin din ceea ce am trait se regaseste in textul acesta!
      Si voi si cauta in cele ce urmeaza sa nuantez oleaca, nu pentru ca mi-ai fi solicitat asta, ci pentru ca e de folos, poate, in intelegerea restului dizertatiei.
      “De ce vrei Ioana sa te mariti cu Gheorghe ? Ca-l iubesc mami. Noa bine, da’ ce argumente ai ?”, asa ceva intrevezi tu ?” – Nu, nu asa ceva intrevad, fireste, acesta fiind si motivul pentru care am comis absurdul cu „argumentat fericita nu-i nicio casnicie”. Si nu, nu ma refeream la „dovedit fericita”. Si nici nu presupuneam in vreun chip ca argumentul e neinterpretabil. Ba dimpotriva, e interpretabil! Dar e argument (= rationament sau proba menite sa dovedeasca sau sa respinga ceva), ceea ce e diferit de emotie (=reactie de durata relativ scurta, provocata de o situatie care impresioneaza puternic)
      Uite, dintr-o anumita perspectiva, argutia acestui dialog nu face decat sa probeze (ori valideze?!) ceva anume. O nevoie. Un set de incertitudini. O asteptare. O neputinta. (pentru ca tocmai asta aseaza educatia – ca relicva scoboratoare din stramuli si stramule – intre noi si noi insine: o bariera diversiva, in sensul acela in care „diversiv” se revendica cumva de la „diversiune”. Educatia, adica, ne abate de la sine)
      Caz concret: eu nu mi-am gasit niciodata pana acum…”argumentele fericirii” in futerea vreunui mascul sau altul (e scrisul meu mai merituos cu asta? 🙂 ) O fi din vina mea? O fi fost din vina lor? O fi fara de vreo vina anume? Putin importa. Fapt este ca nu ma regasesc deloc in exemplul Ioana vs. Mihai, cum nu ma regasesc nici in exemplul Maria vs. Ion. In cazul meu, am pretuit enorm faptul ca, sa-i zicem altfel, Gheorghe, mi-a acordat libertate, extrem de multa libertate. Nah…e apreciabil in vreun fel item-ul asta, din perspectiva unei evaluari obiective?
      Si sa nu-mi zici acuma din nou ca asta e singurul mod in care m-am ante-pregatit eu sa apuc „problema” asta si pentru care m-am investit in lustruirea uneltelor adica, pentru ca, uite, sunt dispusa sa las dracului orice unealta si sa ma abandonez argumentatiei tale!
      Pentru ca, iata, in termeni confesivi, acuma, ceea ce pretuiesc enorm de mult la Mircea Popescu nu-i eruditia, ci-i inzestrarea aceasta cu care practica dezinvolt si (aparent) cinic o forma de chirurgie de-obstructiva (dezobstructiva) a mintii.
      Sa revenim, asadar:
      N-am spus (ori n-am vrut sa spun) ca emotiile-s un lucru rau. Iar daca a rezultat asa, atunci cu siguranta e din pricina unei maniere defectuoase de a argumenta venita din partea mea. N-am zis nici ca „manipularea” e rea. Am specificat chiar ca sunt de acord ca discutam nu normativ, ci descriptiv, si chiar de-ar fi altfel, tot am priceput (si asumat) argumentul tau ca de cand lumea specia si-a manipulat mediul, acest atribut fiindu-i, in fapt, o caracteristica.
      Acum…nu veni sa-mi spui ca „doara si fata vrea sa fie fututa, pina la urma, altfel nu se impungea in mine ca “nu ma violezi, te rooog ?” ca o mita-n calduri” e un argument plauzibil intr-o pledoarie avocateasca la un proces intentat pe caz de viol! Ca atunci, ma gandesc, ar merge si ceva de genul: „doara si femeia vroia sa fie legata, violata, arsa de vie si apoi lovita cu toporul in cap, pana la urma, altfel nu se contra cu mine si nu tipa „te roooog, lasa-ma in pace!” ca din gura de sarpe!” Sau nu?
      Eu opinez, totusi, ca poate fi cumva valabila o apropiere intre anamneza si consemnarea subiectiva si cea obiectiva a unor fapte. Obiectiva e constatarea violului, subiective sunt „perceptiile” victimei si respectiv agresorului, cat si noianul de nuante care pot fi, fireste, aduse spre analiza „juratilor”: m-a provocat, m-a incitat, m-a enervat teribil, s-a impuns de mine ca o mata in calduri etc. etc. Plus constatarea, pe cat posibil obiectiva, a „perceptiei” asupra realitatii cu care este inzestrata victima, respectiv agresorul. Adica, in termeni medicali, deslusirea pozitionarii intre convenit „normal” si convenit „patologic”.
      „Paralela cu anamneza mi se pare defecta sub aspectul asta, dat fiind ca boala nu-i om, nu-i din om si nu-i a omului. Daca ar fi atunci n-am avea nu ca nevoie, da’ n-ai putea explica ratiunea existentei doctorului (asa cum nu le poti explica de ce sa se duca la doctor oamenilor de la tara, care chiar traiesc intr-un univers mental in care boala-i om, din el si a lui).”
      Boala nu-i om, da’-i din om si-i a omului, pana la urma, si ca vrea sau nu vrea, de la o vreme incolo omul trebe sa se invete sa traiasca cu ea, daca chip de vindecare cu mijloacele actuale nu-i. Daca se cunoaste cale de vindecare, atunci aiasta-i ratiunea de a fi a doctorului. Iar perceptia in rural cu privire la boala s-a mai modificat in timp, tu vorbesti cumva din perspectiva antropologica, cu referire, poate, la generatia bunicilor si a strabunicilor nostri. Acum spitalele sunt intesate de oameni de la tara, cat si de oameni de la oras care vin sa-si afle leac pentru boli pretins curabile si pentru cele pretins incurabile.
      Tot la fel cum boala nu-i om, da’-i din om si e a omului, pana la urma, nici emotia (sau, la rigoare, iubirea care naste dintr-insa) nu-i om, da’-i itita din om si e a omului…Si poate ca nici nu-i cazul sa analizam daca iubirea poate fi cuprinsa in argumente, poate ca intr-adevar m-am lasat atrasa in capcana si am alunecat pe un drum gresit, pentru ca tu mi-ai supus spre analiza cazul a doua casnicii (Ioana si Mihai, Maria si Ion), iar nu cazul a doua iubiri. Iubirea e doar un atribut / ingredient al casniciei, prezent / identificabil sau nu intr-o casnicie, cata vreme aiasta din urma – casnicia – ii mai mult o relatie contractuala. Dar da, ai folosit argumente – capcana, caci mi-ai propus spre analiza casnicia si fericirea aferenta ei, masurata in perceptii cu privire la calitatea fututului (uite, unul in plus, ca sa fie textul acesta un real succes! 🙂 ), respectiv la calitatea respectului si intelegerii.
      La modul aplicat acuma, din punctul de vedere al calitatii primului item, casnicia mea de 15 ani si mai bine este…asa si asa , din punctul de vedere al item-ilor 2 si 3 e o reusita, iar din punctul de vedere al libertatii individuale de care am beneficiat (si catre care am aspirat mai mereu) e o victorie. Acum te intreb eu: obiectiv vorbind, cum se poate interpreta asta? 🙂
      In ce priveste perceptia subiectiva, aicea lucrurile stau oleaca diferit: scriai undeva in vara trecuta, parca, un articol admirabil prin forta imaginii surprinse, care se incheia cu ceva de genul : „pentru ca lumea toata si vesnicia e a mea” (citez din memorie, pentru ca n-as putea gasi acum articolul respectiv) si in care descriai o dimineata linistita parca, in care fetele inca dormeau, iar tu aveai clar perceptia trecutului, prezentului si viitorului, in care n-au fost, nu sunt si nu vor fi scutece…Ei bine, in cazul meu, eu am avut mereu acest pre-simtamant al viitorului, in care imi doream sa fie scutece (sigur ca-s psihanalizabila acilea, sigur ca poate ca-mi doream din cauza de ceasul biologic ori din cauza ca neimplinirea in relatia de cuplu ori ca bla bla…Si-mi doream asta mai mult decat calitatea item-ului 1 ori calitatea item-ilor 2 si 3. Sigur ca imi poti replica acum ca n-am gasit ori ca n-am cautat indeajuns masculul potrivit incat sa-mi repozitioneze in atentie insemnatatea item-ului 1, iar asta poate si pe fondul excesivei mele aplecari catre argumente si…argumentativ. Am ratat, cum ar veni, de multe ori, „emotia”, orbita fiind de cautarea „argumentului”. Caci si aici, ca si in exemplul cu sofatul, e limpede ca atentia poate fi contraproductiva. Pe de cealalta parte, insa, ti-oi aduce in atentie faptul ca am cunoscut si masculi, absolut cuceritori prin felul lor de a fi si cu o buna reputatie – verificata! – cat ce priveste item-ul no. 1 care erau departe de a fi dezirabili – nu, nu contractual, nu la asta ma refer, caci pana la urma casnicia e o institutie mic-burgheza cumva! – fiindca erau, in fapt, cei mai fragili si mai vulnerabili si mai nesiguri pe ei si mai tematori de singuratate si de viata si de boala oameni pe care i-am cunoscut, iar din punctul acesta de vedere imi erau inacceptabili, fiindca da, femeia, dincolo de actul posesiei in sine, are nevoie, macar din cand in cand, sa simta ca are langa ea un barbat adevarat (iar nu in acceptiunea de bun armasar si nici de Dorian Gray!) si nu un copil.
      Si inca nici nu fac referire acum si aici la psihologia dominatului / dominatei, desi e un subiect generos si care ar merita discutat odata.
      Dar merita deschisa o paranteza, cu referire la ceea ce scrii aici: „Pina la urma asta-i strategia, nu ce-i invata pe copiii saraci la scoala c-ar fi, un fel de retetar al sclaviei lor vesnice (ca atita timp cit tu crezi ca strategia ii calea spre un scop al tau esti neaparat dominabila si tot ce poti fi-n viata asta e angajata cuiva).”
      Da, pana la urma ai ceva dreptate: psihologia subordonatului (angajatului) ti se cultiva / insufla inca de mic si e unul din „viciile” de care poti scapa cel mai greoi, pentru ca ajunge sa fie parte din tine, sa se confunde cu tine, asa cum ti se lipesc cumva de sine temerile din copilarie, bunaoara, ca o eticheta care adera perfect la structura ta launtrica.
      Spui bine acolo, scolile pentru copiii saraci…caci alea il invata pe copil calea catre un scop al lui si-l fac sa devina, daca nu „sclavul” altcuiva, atunci macar sclavul scopului lui, ceea ce-i tot o forma de sclavie, oleaca mai subtila, pana la urma…
      Uite, acum imi amintesc, nu stiu de ce, un fragment din „Tacerea mieilor”, in care Hanibal primea in inchisoare vizita detectivei Clarice (sau cum o chema pe ingenua aceea interpretata de Jodie Foster – pentru a carei ingenuitate pleda insusi numele, pana intr-atat sunt de explicite scenariile hollywood-iene!) si ii spunea acesteia ceva – in fapt o caracteriza, cum si tu pe mine, de altfel! 🙂 – despre hainele ei care miros a detergent ieftin. Am zambit la asta, caci si mie la fel, atunci cum si acum…si-am constatat de-a lungul vremii ca, bine sau nu, multi dintre cei ale caror haine au mirosit a detergent ieftin au dezvoltat, pe langa un set de ambitii asupra carora nu ma pronunt, caci nu-i cazul, si o dorinta – greu analizabila, dar cu certitudine psihanalizabila – de a domina ( nu in sensul acela aberant, mutant, de a se impune cu orice chip – caci sunt si din aceia, unii patologici chiar! – cat in sensul de fi stapanii propriei vieti, de a-si domina viata, adica, „stapanind-o” cu argumente.
      Din perspectiva asta, zic, emotiile nu-s argumente, cum nici iubirea nu-i argument si nu trebuie argumentata, dar casnicia, insa, da! Cu niscaiva argumente, de preferat, ma gandesc, iar nu cu emotii. Ca aici e, repet, capcana in care abil m-ai atras: propunandu-mi o discutie in termenii de ” De ce vrei Ioana sa te mariti cu Gheorghe ? Ca-l iubesc mami. Noa bine, da’ ce argumente ai ?”
      Daca emotiile nu pot fi socotite drept argumente atunci cum pot fi ele un lucru rau ? Ca asta-i miza, daca echipa X nu poate fi considerata o echipa de fotbal atunci cum poate ea sa piarda un meci ? Daca nu pot fi argumente atunci cum pot fi inadecvate-n anumite situatii, si cum si de ce pot fi strategii perdante ?
      Ma surprinde un pic ca scrii asta…n-am zis ca emotiile-s un lucru rau, de unde rezulta asa grozavie?! Daca echipa X este analoaga unuia dintre actorii dintr-o casnicie si meciul e analog casniciei (iar mingea e emotia – sau cum?), atunci emotia tot nu poate pierde un meci, pentru ca emotia in sine poate altera calitatea iubirii, care-i diferita insa de abordarea strategica a jocului de fotbal (asta fiind, cumva, casnicia ca infaptuire contractuala) Vei zambi, probabil, si vei zice ca n-am alta mai bun de facut decat sa ma pierd in argumente, dar pentru ca tot m-ai provocat, sa ma acopar de ridicol acuma…:-) Aia de zic ca au pus punct unei casnicii pentru ca nu se mai iubesc is mai imprecisi – si oleaca mai mincinosi – , cred eu, decat aia de zic ca au pus punct unei relatii pentru ca nu se mai iubesc. Nu-i drept? Pe echipa X o face apta sa joace un anumit meci de fotbal sub o anumita flamura o relatie contractuala existenta intre jucatori, pe de o parte, si intre ei si antrenor, pe de alta parte, si numai in numele a ceea ce este stipulat in mod clar, contractual, ei pot pierde sau castiga meciul. Nu o sa-mi zici acuma ca mai sunt prea multi jucatori pe lumea asta care joaca si castiga un meci in numele unei emotii / a unei idei / a unui principiu calauzitor! Asta in afara de cei care percep meciul ca pe un bun pretext pentru cunoasterea / tatonarea reciproca, ceea ce-i un lucru minunat si spornic pentru minte si spirit si cu folos, da’-i mai mult o emotie, nu o casnicie, si deci nu o abordare strategica. 🙂
      „La mare rigoare” e o oroare, ai dreptate, nu-i un superlativ.
      „Strategia este intuitia golurilor si plinurilor din celalalt si din toti ceilalti si din tot ce este urmata de constructia drumului cerut de teren. Stii bucata aia din ceva clasici cu curba perfecta care urmeaza conturul dealului apropo de arhitectura latinilor ? Noa, aia-i strategia, un supraset al arhitecturii. Si de-aia-i politica curva cit si neserioasa : ca avatar al strategiei perfecte cum se gaseste n-are scopuri, are doar mijloace.”
      🙂 Aici ma declar invinsa, caci da, asta-i, in fapt, strategia! Cat priveste similitudinea cu politica, aici imi iau ragazul a mai reflecta nitel…Noi vorbeam de strategie ( si anume de o posibila strategie argumentativa, iar nu de strategia perfecta!) Pentru ca asta ce spui tu cu referire la politica (dar aplicabila si altor domenii, intrevad eu) nu face decat sa complice lucrurile! Negandu-i strategiei scopul si atasandu-i numai un set nesfarsit de mijloace o „ciobesti” oleaca, o faci sa nu mai fie o abordare adecvata – asa cum putea parea initial – ci sa devina o simpla abordare, una din multiplele posibile.
      E ceva destul de similar cu „scopul vietii este moartea”, asa ca orice strategie de supravietuire ai alege e perfecta, dat fiind faptul ca oricum toate duc in acelasi punct. Se verifica sau nu se verifica asta? Hm?! Ca de-aia-i viata asta curva, cat si neserioasa…ca n-are scopuri, are doar mijloace… Unde mai pui si faptul ca-i practic un supraset al arhitecturii lumesti deja existente, urmand fidel conturul…umbrelor.
      P.S.:
      Apropo de „Nu exista nu ca maritis, da’ relatie intre oameni care sa functioneze fara manipulare dat fiind ca de-aia-i relatie intre oameni, altfel ar fi o relatie a omului cu mobila. Ca doara ce-i mai neinterpretabil decit un scaun ? Si cite scaune iubesti tu ?” . Fara nicio legatura cu contextul discutiei noastre:
      http://www.adevarul.ro/life/viata/Mobila_de_trei_milioane_de_euro_0_712129010.html

      • Pai daca izbinda nu-i numerologica atunci avem o problema dat fiind ca statistica-i obiectiva, chiar cea mai obiectiva, nu ? Eu un argument!

        (pentru ca tocmai asta aseaza educatia – ca relicva scoboratoare din stramuli si stramule – intre noi si noi insine: o bariera diversiva, in sensul acela in care „diversiv” se revendica cumva de la „diversiune”. Educatia, adica, ne abate de la sine)

        Chestia asta-i perfect adevarata. Parerea mea (care, ca orice parere, este perfect obiectiva atita timp cit e privita perfect subiectiv) este ca falsa opozitie intre argumente si emotii ca doua chestii structural diferite si-n practica daca nu disjuncte atunci rau si sa se disjunga e problema. Nu exista argument bun fara emotie-n el cum nu exista emotie de calitate fara argumente-n ea.

        Cred ca traditional libertatea se evalueaza obiectiv cu zero, sau cel putin practica asta pare sa indice.

        Ca un scurt moment umoristic :

        mircea_popescu> .tr Si sa nu-mi zici acuma din nou ca asta e singurul mod in care m-am ante-pregatit eu sa apuc „problema” asta si pentru care m-am investit in lustruirea uneltelor adica, pentru ca, uite, sunt dispusa sa las dracului orice unealta si sa ma abandonez argumentatiei tale!
        markac> mircea_popescu: “And do not tell me again now that’s the only way I grab pre- prepared me to  ” problema ” this and that I invested in polishing tool that is because , here , are willing to let me fuck every tool and abandon your argumentation !” (ro to en, translate.google.com)
        mircea_popescu> mno. its pretty good but doth not capture the sentiment
        mircea_popescu> “And do not tell me again now that’s the only way I pre-prepared myself to grab “the problem ” this and that I invested in polishing tool. Here, I’m willing to let me fuck every tool and abandon myself to your argumentation !”

        Revenind la argumentatiile cu procese, alea : da’ fortezi ceva de speriat, nu vaz ce mai ramine intreg.

        “Obiectiva e constatarea violului” zici, atita ca violu’ nu-i un ce obiectiv, aici ar cam fi problema, el mascheaza cu falsa-i obiectivitate niste probleme mult mai profunde, pur emotionale. E mult scris si discutat pe tema asta, nu ma simt nici neaparat in masura nici tocmai inclinat sa intru-n colo ca nu mai gatam veci. In tot cazul chiar si fara probleme de-alea grave tot nu e trivial pentru o terta parte sa discearna in paienjenisul de relatii, actiuni si activitati care se tese si se secreta-ntre doi de-astia ce se iubesc, sa zicem astfel.

        Pina in final iata ca am ajuns si la sursa profunda a nepotrivirilor : emotia nu-i o boala, zic eu, si chiar mentin obiectia asa cum am formulat-o initial, ca adica boala nu-i om, nu-i din om si nu-i a omului in timp ce emotia ba da, toate trei. Iar tu zici ca nici emotia nici boala nu prima, dar da celelalte doua. Mnoa, asta e, nu vaz cum o ducem mai departe de-aici.

        Ce inseamna “obiectiv” ? (Aveam de gind sa intreb de la prima folosire, da’ am zis lasa dom’le femeia sa se desfasoare, o intrebam mai la vale).

        Ce te tot uiti tu la psihanaliza ca la bota sa mor, cin’ te-o violentat cu pisicanaliza ? Oi fi fost maritata cu f-un energoterapeut de-ala ?

        Sigur ca imi poti replica acum ca n-am gasit ori ca n-am cautat indeajuns masculul potrivit incat sa-mi repozitioneze in atentie insemnatatea item-ului 1, iar asta poate si pe fondul excesivei mele aplecari catre argumente si…argumentativ. Am ratat, cum ar veni, de multe ori, „emotia”, orbita fiind de cautarea „argumentului”.

        Da, nu te-o batut 😀

        dar pentru ca tot m-ai provocat, sa ma acopar de ridicol acuma…:-)

        Nu cre’ ca tre’ sa-ti faci prea mari probleme, ce tert citeste pin-aici ori ma iubeste pe mine ori te iubeste pe tine, n-au rabdare astia haterii de-atita amar de text.

    • @ Mircea Popescu:
      🙂 Mda, cam acesta poate fi avantajul blogurilor nu prea frecventate, ca poti discuta lucruri in cadru intim…Oricum, iti multumesc ca ai fost rabdator cu mine si ca mi-ai ingaduit, cu gentilete, sa ma desfasor in scris. Simteam nevoia asta, ca sa-mi lamuresc anumite teme.

      Chiar am zambit la versiunile de traducere ale “contorsiunilor” mele. Interesant cum anumite “angoase” nu (prea) pot fi exportate dintr-un spatiu cultural in altul. Nu ma refer aici negresit la aceasta “aplicatie”, cat ce priveste scrisul meu, necopt inca, cat la dificultatea, in general, de a “captura” sentimentul, ca sa citez formularea ta.

      M-am gandit mai mult asta-noapte la teoria asta a ta despre cum boala nu-i om, nu-i din om si nici a omului…(ca doar nu intamplator am zis ca sunt dispusa sa-mi las dracului uneltele si sa ma abandonez argumentatiei tale!)
      Si, spre dimineata, am izbutit sa intrevad lucrurile intr-o lumina la care pana acum, marturisesc sincer, chiar nu m-am gandit…
      Adica….tu cam ce iti imaginezi mai exact cand zici asta?! Ca boala e un ceva care “ne locuieste”, venit de undeva dinafara – ca asta e in parte chiar adevarat -si care se instaleaza in noi fara consimtamantul nostru si eventual “ne ocupa”, fara drept de apel….si atunci raportul bolnav / boala e ceva de genul unei cladiri asediate or something?

      Interesanta viziune…Si interesanta abordare a patologiei din punct de vedere cultural! Nu m-am gandit niciodata la asta. Am fost confiscata pana acum de abordarile “clasice”. Poate fi…dar atunci ce te faci cu neoplaziile? Pentru ca acestea sunt practic o dementa invaziva a sinelui alterat…a non-self-lui originat cumva de self…In fine, teorii…ne putem adanci in ele la infinit…:-)

      Voi incerca sa produc o dizertatie pe tema, sa vedem ce iese din “rostuirea” ideilor astora.

      A….ca sa raspund in maniera tampa (ca la scolile pentru copiii saraci 🙂 ), “obiectiv” era, in cadrul expus de mine, ceva care negresit se opune “subiectivului”. Asta pentru ca pornisem argumentatia mea de la modelul anamnezei, cu consemnarea obiectiva vs. cea subiectiva, si atunci “obiectiv” ar fi ceva care e situat in afara sferei de perceptie personala (senzoriala) – care poate fi uneori alterata de pragul de rezistenta la durere, bunaoara, ori de felul in care psihicul fiecarui individ reflecta anumite stari…exista si pacienti ipohondri…si tu imi pari, bunaoara, din cand in cand, usor ipohondru, parca ai si confesat, de altfel, asta pe undeva. Deci “obiectiv” ar fi fost, in elucubratiile mele 🙂 , ceva ce se antepune subiectivului, ceva ce poate fi socotit neparticular si nepartinitor…in cazul unei boli, acel set de simptome care caracterizeaza o boala anume si care fac tabloul clinic al respectivei boli, in functie de care, coroborat eventual cu un pachet de rezultate al unor investigatii – parametri sangvini, RMN, CT sau mai stiu eu ce – se poate “elabora” diagnosticul. Dar asta, fireste, intr-o abordare limitativa, neintegrativa, traditionala, daca doresti, a medicinei.

      Revin.

      • Pai si daca-i invazie a unui pseudo-sine alterat nu tot invazie e ? Specii, fata. Niste zombalai.

        Ce, vrei sa zici tu ca rezultatele unor examinari complexe sunt obiective ? Vezi, intr-o vreme ii invata pe doctori filosofie, erau niste oameni mai intregi la cap. Iti dai seama ca cu cit is mai complexe examinarile cu atita includ mai mult bias de-al lor si deci cu atit sunt mai subiective, chit ca nu-n directia subiectivitatii pacientului, ci in directia unei subiectivitati tot mai incarnate si tot mai marcate a agregatului de-si zice “medicina”.

        Stii povestea cu Sussman si tic tac toe ?

    • @Mircea Popescu: Nu, nu stiu povestea de care ma intrebi…Care-i ea anume?

      In rest…mda…se poate sa fie cum zici tu!
      Oricum, erau / eram oameni mai intregi pe atunci decat acum, parca.

    • @ Mircea Popescu: Si crezi ca invazia acestui sine alterat poate fi considerata, dintr-o alta perspectiva, un soi de invazie extraterestra, dar a unei lumi care nu vine dinafara noastra, ci de dinlauntrul nostru?

      Hmmm…interesanta viziune…

      Asta ar putea fi, pe de o parte, subiect / scenariu pentru un joc video de succes, iar pe de alta parte e interesant cum ne pregatim mereu, ante-lustruindu-ne uneltele, pentru a starpi toti ET-ii din afara noastra, cat si dinlauntrul nostru!

      Atunci…in abordarea ta ar insemna ca am putea adopta si fata de boala o conduita politicoasa si civilizata, nebeligeranta, in principiu…Ar fi interesant de vazut cum ar evolua / reactiona boala daca ar fi tratata astfel…
      In fine…teorii, teorii, frumoase teorii!

      …Am scris azi din nou despre iubiri si boli. Intr-un fel anume, imi dau seama tot mai mult ca in forul meu interior am tratat mai mereu “boala” / patima pe care am intalnit-o in lume ca pe ceva venit dinafara noastra si care ne locuieste cumva, ne ocupa, ne invadeaza…Niciodata insa nu m-am gandit sa privesc astfel si boala (perceputa din perspectiva medicala…) Cum ca, adica, bacilul Koch e un ET micut care ne locuieste…:-)

    • @ Mircea Popescu:

      Uite, un caz aplicat cumva la discutia noastra de debut de aci:
      circula de vreo 2 – 3 zile prin diverse medii un clip in care Maia Morgenstern face ce stie ea cel mai bine (adica sarjeaza, etaland cumva de-a dreptul obscen emotia…), intr-un filmulet realizat de Papaya Advertising cat ce priveste proiectul RMGC.

      Inutil de descris valul de “emotie colectiva” care i-a manat pe o multime de navigatori on line sa se napusteasca cu mii de like!-uri asupra filmuletului cu pricina.

      De partea cealalta, pe o platforma on line de “comentarii si analize” apare sub semnatura lui Marius Ghilezan un articol care lasa o impresie de incropeala de-a dreptul amuzanta – daca n-ar fi penibila! – si care, intamplator sau nu, este singurul articol pe care eu l-am vazut pe tema care indrazneste sa discute cumva …”forta emotionalitatii marii noastre actrite” (am vazut eu ca in directia asta bat cam toate formularile celor de s-au emotionat on line)

      Ah, era sa uit, articolul e acesta:

      http://hydepark.ro/articol/articol/maia-morgenstern-de-la-violul-din-balanta-la-batjocorirea-locuitorilor-din-rosia-montana-927.html

      iar spotul (desi ma gandesc ca nu ti-a trecut neobservat) e acesta:

      http://www.manager.ro/articole/romania-e-altfel/papaya-advertising-da-lovitura-cu-dramaticul-spot-despre-rosia-montana-20500.html

    • @ Freud: Bun gasit!

      Eu n-am zis ca “prostia” lui Basescu nu-i documentata. Si, de altfel, faptul ca am introdus in discutie referirile la Basescu si la Geoana poate ca mai mult complica intelegerea lucrurilor decat sa o faciliteze…

      Poate ca nu m-am exprimat foarte limpede (am recitit textul meu si imi fac o vina din asta!): atunci cand am scris ca premizele trebuie sa vina primele, apoi rationamentul si apoi, eventual, concluziile, in mintea mea era foarte limpede faptul ca ma refeream la rationamentul PROPRIU, cum si la concluziile PROPRII (adeca ale fiecaruia dintre noi in parte)

      Daca ei de bune rationamentele altora, cum si concluziile lor, e risc mare sa “pierzi” pe mana altcuiva decat a ta…

      Asa ca eu nu zic ca “documentari” ale erorilor Basescului nu-s articolele la care tu faci referire pe blog-ul lui Mircea, dupa cum este si articolul din Scanteia pe care il indici, cel din ’82, parca…

      Doar ca ele nu-s argumente (decat numai poate de ordin emotional) pentru afirmatia din chiar dialogul citat ( “Basescu e cel mai prost presedinte de l-am avut. Mai bine venea Geoana.” (…) cat si continuarea) Eu la aceste pseudo-concluzii m-am referit mai cu seama in textul de mai sus. Imi cer scuze pentru ambiguitate daca s-a inteles altceva!

      A nu se intelege acuma ca eu fac o pledoarie pro-Basescu si anti-Geoana, ca nu-i cazul!

      Faptul ca “Basescu e prost si asta-i larg stiut” nu-i un argument, e intr-adevar asa cum zice Mircea, un soi de surogat de argumentatie, o strategie la deruta…Nici faptul ca scrie ceva sau altceva pe Wikipedia nu-i un argument in sine, cum cred ca iti dai foarte bine seama!

      Eu tocmai asta propuneam ca alternative in comentariul de mai sus: ori motivatiile tale sunt de natura exclusiv emotionala (ceea ce pot intelege foarte bine!), ori e vorba, intr-adevar, de niste “provocari” lansate tocmai in ideea de a obtine contra-argumente puternice, menite sa-ti “deconstruiasca” niste scheme mentale primite de-a gata, cumva…Nu stiu daca am izbutit sa fiu indeajuns de limpede in exprimare. Refuz sa cred ca iti lipsesc cunostintele si intelegerea necesare pentru a putea “digera” deconstruirea unor scheme mentale cu argumente pertinente. In termenii articolului lui Mircea, nu-mi pare, citindu-te destul de frecvent pe Trilema, ca mintea ta “secreta” pur si simplu constructii mai complicate decat intelegerea ta poate duce. Si nici ca mintea ta e mai in etate decat intelegerea ori cunostintele tale. Ba dimpotriva, imi pare ca tocmai asta-i unul dintre rosturile tineretii: sa fie mai mereu interogativa (insa de o maniera onesta, deschisa, netrucata) In caz contrar, daca prin absurd, cumva, interogatia nu-i decat un truc pentru a-ti revela a-toate-priceperea (fiindca, ce-i drept, si asta poate fi un pacat de-al tineretii!), atunci, in loc sa fie un deschizator de noi drumuri / perspective, cum ii si este menirea, intrebarea devine doar un pretext pentru un dialog al surzilor…Ar fi ca si cum nasul tau nu mai poate percepe alte odori subtile, fiindca a amusinat, dintru inceput, mirosul sinelui si a decis din start ca un miros altul decat acesta nici ca poate sa mai existe…

      Ah, mie mi se intampla sa ma mai uit din cand in cand la Antena 3. Poate dintr-un soi de deformatie bizara de a “vizita” patologicul la el acasa…:-)

      • Mie lene sa citesc iar pe tipul asta l-am catalogat in mintea ca prost cu mai mult timp in urma. A scris mai multe cacaturi la d.w. ba cu discriminarea tiganilor(ca vai responsabilitatea noastra, guvernul nu face suficient, minoritate neprotejata) ba cu a evreilor cand a fost in presa chestia cu dan sova(scuzele nu sunt suficiente etc).

        Sa fie sanatos.

    • @ Freud: Erata la mesajul anterior: m-am grabit, asa ca evident ca am indicat o prostie drept link. Intre timp, mie pagina indicata imi da eroare atunci cand incerc sa o reaccesez, asa ca, in nadejdea ca tu vei avea mai mult noroc decat mine, articolul se cheama “Patriotismul ca gandire rationala”, apartine lui Horatiu Pepine si eu l-am gasit publicat pe site-ul indicat anterior.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s