Iubirea si boala. O ingemanare mutanta sau eseu despre anatomia unei aberatii

Se simtea confortabil in penumbra asta a camerei in care se adapostise.

Lumina, putina cata patrundea de afara, venea pe un ochi de geam, si se filtra printr-o draperie verde-inchis, care dadea incaperii o aparenta stravezie.

Asa excitata cum era, ei i se parea cumva ca-i inchisa, tinuta prizoniera intr-un bob de strugure.

Era inca tanara si carnea-i mai mirosea a mere coapte si a garofite din acelea de la tara, stand intinsa, pargava, ‘coperis dulceag si moale peste zbaterea din strafunduri.

Un san insa ii lipsea, de la sfarsitul anului trecut, si in locul lui, de-a stanga sternului, se itea, ranjindu-i, ori de cate ori isi privea trupul, o cicatrice lunguiata si hada.

Era ca si cum cineva ii scormonise inlauntru, in piept, si pe locul unde intrase, ca si cum ai fi fortat o usa ferecata, lasase o rana ca un fermoar, rozuliu – vinetie, cum sunt labiile femeiesti, cu iz de carne proaspata si cu pielicica fina, tanara, sub care se zbateau, in ritmurile inimii, vinisoare turcoaz.

Inainte de toata inclestarea asta prin care trecuse, fusese o femeie nu foarte frumoasa, dar cu siguranta senzuala, stapana pe carnea ei si pe gandurile ei, asa ca nu o ocolisera barbatii.

Dupa violul acesta salbatic si inasteptat, care-i rascolise pieptul si-i lasase acolo un pumnal otravit, multe se schimbasera. Ori poate ea, numai ea, se schimbase, si-i placea sa puna vina pe cei din jur, spre a-i fi mai lesne de dus povara…

Altadata, cand era numai oleaca excitata si-i pulsa ceva acolo jos, in vintre, facandu-i pantecele sa se incalzeasca usor, cum fac obrajii dupa ce ti-ai stins lacrima de pe urma intr-un pahar cu vin rosu, simtea cum ii devine partas la betia aceea placuta tot trupul si cum sanii ii bombau bluza asemeni coastei molcome a unui deal, iar areolele lor participau mereu la nebunia asta, caci se-ntareau obraznic si deveneau maroniu-candel, cum e glazura aceea de-o strivesti in dinti si tot mai vrei sa simti: dulce-amar, dulce-amar…

Erau si din aceia care se pricepeau a se imbata din carnea ei – caramel, barbati care stiau gusta femeia coapta, pasari de prada flamande, cu guri de rapitor, care isi indestulau simturile muscand din sanul ei si amusinandu-o.

Erau si din aceia care nu se pricepeau la ospat si-atunci, hamesiti de doruri ascunse si tacute, isi azvarleau dintii de lup tanar in prada frematanda, inclestandu-i-se de trup in imbratisari aproape dureroase.

Ii placea sa urmareasca cu ochii inchisi cum urca dinspre josul pantecului spre capul pieptului acea caldura izbavitoare si cum, de-a lungul sirei spinarii, frisonand, ii framantau lutul carnos maini lacome si fierbinti, sub a caror dulce asprime pielea ei se imbrobona cum frunzele de vita-de-vie in zori de zi.

Icnetul ei, amestecat cu icnetele lor, era desavarsirea animalica a acestui concert al carnii dezlantuite. Nu voia sa deschida ochii mai deloc, si-atunci n-ar fi putut sa spuna prea bine daca-i placea mai mult acel fior al plinului miscator din interior sau acea senzatie de prabusire in sine, inspre o lume care, desi ii apartinea, ii era complet straina.

Orgasmul o trimitea mai mereu departe, abolindu-i complet mintea vlaguita si detasand-o de ea, aproape ca intr-un vis din acela in care iti pare ca zbori si plutesti lin, deasupra ta, intr-un zvacnet de aripi, ce-i inaltare si avant deopotriva, si in care reusesti sa te vezi asa cum esti, gol, abandonat, izolat de tine si de lume, stingher, cautator, imprecis, indurerat si fericit…

Daca cineva i-ar fi strapuns atunci, in acele momente, trupul cu mii de ace, cu siguranta ca n-ar fi simtit mai nimic, ori ar fi perceput toate astea undeva la limita fragila care desparte placerea de durere.

Cum ochii ii erau inchisi, asta ii ingaduia o sprinteneala mai mare a celorlalte simturi, si-atunci mirosul i se ascutise, si-i placea mai mereu sa-si inchipuie ca-i o coca facuta din aluat fraged, framantata pana la fierbinteala de maini puternice, barbatesti. Evocarea imaginii asteia ii aducea in nas miros de paine proaspat coapta, iar asta ii vorbea de bunica si de copilarie, dar ii si intarea convingerea ca-i deja femeie si lutul ei se cere framantat cum se cuvine, spre a rodi catre inafara muguri cu gust de drojdie proaspata.

Avea un erotism aparte tot acest joc la care se deda, si asta pana la o vreme…pana la o vreme cand, iesita proaspat de sub biciul incins al dusului, si-a plimbat mainile, intr-o mangaiere felina pe trupul ud si a tipat, ascutit si dureros, caci a simtit la capatul degetului aratator contur de pruna bistrita si trosnet de carne cruda, proaspata, cum pocneste vara pargav miezul de pepene insangerat.

Intalnirea ei cu boala fusese asa.

Ca venea din ea sau dinafara ei, ca era a ei sau ca era o extra-plasmuire venita sa o stapaneasca, ea n-ar fi putut spune cu exactitate…

Oricum ar fi, ea percepuse intalnirea asta ca pe un viol perfid, ca pe o impreunare inasteptata, care-i intorsese tot trupul pe dos, mai ceva decat cele mai puternice simtaminte desprinse din scenariul unui festin carnal.

N-ar fi putut spune nici de ce toata aceasta intalnire o percepuse prin raportare la Eros, ca doar nu era nimic erotic in invazia asta inoportuna, dar datatoare, totusi, de frison!

Ce stranie e frica de moarte! Si cum pune ea, insinuant, stapanire pe tine!

Trecuse prin multe in acest an si ceva si toata suferinta asta, toate caznele pe care le indurase, tot dezmatul murdar al unui trup bolnav si aflat in deriva pe apele tulburi ale suferintei, toate odorile combinate, de sange, de sudoare, de urina statuta, de citostatic colcaitor in vine, toate astea laolalta, ii sugrumasera libidoul si amintirea toata despre ce va sa insemne sa fii in viata. Despre toata sarbatoarea aceea cu miros de paine coapta si broboane de roua fierbinte.

Acum se intindea moale in asternuturi si abia indraznea sa isi pipaie singura trupul schingiuit. Sanul ei cel stang, ars pe rugul suferintei asteia, se ofilise si se topise de tot, iar in locul lui ramasese acest contur de sarpe, ars parca cu fierul rosu, care ii era stigmat si sarut in acelasi timp.

Nu se mai invrednicise sa-si dezvaluie trupul in fata nimanui, de atunci incoace, ii era de ajunsa stapanirea bolii.

Treptat, insa, in inclestarea asta, mereu dureroasa, deprinsese parca o noua forma de erotism, care o apropiase mai mult de sine…

Stia ca boala-i inca acolo si ca doarme adanc, in culcusul carnii ei, incifrata in vartejul nebun al panglicilor de acizi nucleici care-i dantuiau cuprinsi de nebunie prin fata ochilor.

Acum ii era de-ajuns sa inchida ochii, dar nu se mai scufunda, molesita, in visul ei cu miros de paine. Acum ii apareau in spatele pleoapelor, ca la scoala, la ora de biologie, doua siluete serpiforme, doua trestii nebune, care parca se  sugrumau in brate una pe cealalta, in dansul lor nebunesc, care i-l evoca pe Zorba topaind pe nisipul incins, la malul marii, atunci cand, dezlantuit, isi surghiunea in cantec si in haos bucuria si setea si dorul si iubirea si moartea de viata…

Si-si amintea atunci, pe loc, cum Zorba se iubise asa de patimas cu atatea femei, pana si cu vaduva cea invesmantata in negru se iubise, asa ca pesemne s-ar fi iubit si cu ea, asa cernita cum era, si incercanata, si vaduva dupa viata ei de dinainte de asta.

Si-atunci, in asternutul ei fosnitor, se abandona betiei sinelui si uita de boala ce-si facuse cuib intr-insa si se dezbara de haine pana la piele si-si mangaia cu degete fierbinti trupul schilod, incepand de la sarpele adormit ce-i strajuia sternul si pana jos, jos de tot, acolo unde, in zvacnet de vinisoare pulsand sub piele fina si umeda, la adapostul rozuliu – vinetiu al vaii umede si carnoase din spatele muntelui lui Venus, intalnea sub deget, pulsandu-i navalnic, primordia intregului care a fost odata, demult, ea insasi – acest relicvariu hermafrodit, jumatate barbat – jumatate femeie, jumatate femeie, jumatate femeie, jumatate femeie…si uite tot asa, pana cand valuri fierbinti de caldura i se urcau iara dinspre pantec in sus, inspre sanul cel singuratic ca un lup batran si parasit de haita, cuprinzandu-i lent dar sigur si coapsele, ca in stransoarea unui forceps ce avea sa o traga din nou, iar si iara, din adapostul nesatul al asteptarii negre a mortii inspre marginea racoroasa si acoperita de muschi unde pulsa asteptarea umbrei…

Si atunci, cand nimic nu mai ramanea din teama, pentru ca i se intuneca vremelnic constiinta, abolindu-i perceptia, in acea narcoza a simturilor careia i se abandona, indragostita de sine cum nu fusese in viata ei de niciun barbat pana atunci, isi aprindea o tigara si ingenunchea, cu gesturi feline, dar nu, nu in fata vreunei icoane, nu, ci in fata altarului propriului ei trup nedesavarsit si gol, ca o infaptuire a Diavolului, si se ruga bolii sa o mai ingaduie o data, inca o data, mai o data…inca o data…inca o daaaata…pentru ca acum, vezi bine, se stie iubi cu sine…             

    

   

Advertisements

One thought on “Iubirea si boala. O ingemanare mutanta sau eseu despre anatomia unei aberatii

  1. Pingback: polimedia.us/fain

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s