Iubirea si boala (II). Inventar al iubirilor atipice.

Daca n-ar fi fost asa de rationala, ar fi suferit infinit mai mult pentru el, isi spuse ca pentru sine, in timp ce adauga cu maini indragostite doua boabe de ienibahar si o crenguta de cimbru in sosul care se involbura acolo, pe ochiul aragazului, fierband cu clocote mici si raspandind in jur miros de rosii rascoapte si de buruieni aromatice.

Ii placea sa gateasca din cand in cand si folosea tot timpul asta ca sa se gandeasca in tihna la tot felul de lucruri care i se intamplasera de-a lungul vremii ori ca sa scrie in gand pagina dupa pagina jurnalul ei inchipuit, la care nu apucase vreodata sa scrie de-adevaratelea mai mult de cateva pagini, si alea chinuite si trase de par.

„ – Hannah e singura femeie impreuna cu care pot gati. Cu ea am o relatie foarte speciala.”, ii spusese el odata, acum vreo cativa ani si ea nu intelesese atunci asta. Cum adica, oare?

Hannah era o femeie trecuta de 50 de ani, robusta foarte, roscata, tunsa aproape scurt, deloc frumoasa, dar extrem de impunatoare, in genul femeilor care impun prin atitudine si nu prin atributele lor fizice. Tot ce se poate sa fi fost frumoasa la viata ei, fusese maritata si avea un baiat mare, iar in tinerete fusese iubita unuia dintre cei mai vestiti fotografi austrieci. Avea si o poza alb-negru care o infatisa pe ea, facuta de acesta, in care aparea o fetiscana cu ochi mari, caprui, visatori, cu un chip incadrat de un breton aproape baietesc, cu un farmec al expresiei ce venea cu siguranta de undeva din adancuri, din interior, de unde nu se poate spune anume…

Intre timp, Hannah imbatranise si se ingrasase  si avea chipul brazdat de tot felul de riduri, dar farmecul acela ii ramasese si iesea la iveala in cele mai neasteptate momente.

Nu era pregatita pentru toate astea atunci cand o intalnise. Ea avea vreo 20 si ceva de ani, iar Hannah – cu siguranta peste 50. El se apropia de 35 si stia bine despre el ca nu-i placeau deloc femeile, ci barbatii. Asta nu-l impiedica insa sa se inconjoare de femei dintre cele mai stranii si mai diverse ca mod de exhibare a feminitatii lor. Era ca si cum ar fi cautat sa infaptuiasca femeia perfecta, aia pe care ar fi putut-o iubi si dori, din cioburi, din cioburile tuturor celorlalte adunate pe care le tinea stranse in jurul lui si de la care sorbea cate putin – cate putin, n-ar fi stiut nici el spune prea bine ce anume.

In cercurile mondene pe care el le frecventa, prietenii de-o seama cu el ii ziceau Frida, cu trimitere directa la pictorita celebra. Ea nu intelegea prea bine asta, fiindca ei el ii parea unul dintre cei mai barbati barbati din cati cunoscuse vreodata, iar ochii lui negri, scanteietori, care se aprindeau nebuneste la fiecare betie, atunci cand se elibera de tot de el si cand zicea lucruri stranii de-a binelea, unele dintre ele care nu pareau  a avea vreo legatura directa cu realitatea care ii era ei accesibila, aveau o forta iesita din comun.

Tot ce se poate ca din toate femeile astea cu care se imprejura, el sa fi sorbit deopotriva acei picuri de feminitate care, pusi cap la cap, il faceau pe el femeia catre care, in forul lui launtric, el aspira. Tot ce se poate…

Dintr-o anumita perspectiva, Hannah ii parea si ei mai barbata decat el si cu siguranta si ea se socotea ca atare si ii cam placeau femeile… Iesisera odata noaptea intr-un club si se intorsesera cam ametiti, aproape in zori, iar la despartire, dupa ce toata noaptea ea dansase numai cu Hannah, care o tinuse strans in brate, incolacindu-i serpeste mijocul de fetiscana, aceasta o stransese tare, tare de tot la piept si-o sarutase apasat pe buze, desi de vorbit nu vorbisera  laolalta decat cateva vorbe si de-nteles nu se-ntelesesera cel mai probabil mai deloc, caci ea intelegea o bruma nemteste, dar nu stia raspunde, iar Hannah nu vorbea engleza.

Aceea a fost singura ei intalnire intre patru ochi cu Hannah. In rest, o stia din povestile lui si din pozele pe care el i le arata si o reconstituia din inchipuiri, si asta mai ales atunci cand Hannah se pierduse pentru el, alungata in uitare de catre o alta femeie, Ibolya, care avea sa-si impleteasca multa vreme destinul cu al lui, sorbindu-i rasuflarea de foc si vlaguindu-l mai de tot, pana intr-atat se insinuase in viata lui si-i rostuise pana si prieteniile si oamenii cu care avea sau nu avea ingaduinta sa se intalneasca.

Ibolya era unguroaica si era cumva, imi parea mie, exact opusul lui Hannah. Ibolya era femeia – blestem, mai mult Sarpe decat Eva, o unguroaica focoasa trecuta de 60 de ani, cu rotunjimi apetisante si parul blond, valurit, care-i cadea pe umeri in ape lenese si rasfirate, ceva in genul buclelor lui Marilyn Monroe. De altfel, ei ii parea ca daca Monroe ar fi apucat sa imbatraneasca si ar fi ajuns 60 si mai bine de ani, cam asa ar fi trebuit sa arate.

Ibolya parea mereu in transa, se misca si mergea cam cum ai pluti pe deasupra pamantului si vorbea languros, jumatate romaneste, jumatate ungureste, intr-un amestec bizar, cifrat, in care mai cu seama aluziile cu trimitere sexuala sau pornografiile care in gura ei pareau ceva aproape firesc se rosteau in maghiara si asta, nu stiu de ce, dar ii confereau o senzualitate aparte.

Era complet dezinhibata si teribil de vicleana si masura tot in juru-i cu privirea, cu ochii ei verzi, aprinsi, scanteietori. Fusese fata in casa la 19 ani si acolo il cunoscuse pe viitorul ei sot, care fusese arhitect renumit si profesor universitar si care era casatorit cu o femeie din elita intelectuala a Bucurestilor. Pentru ea, el o lasase pe nevasta-sa si o luase de sotie, dar casnicia lor n-a fost una fericita si el s-a stins destul de timpuriu, cu capul pe planseta de lucru, lasand-o intr-o locuinta modesta, de pe Teiul Doamnei, dar intesata de carti si de discuri cu muzica. Acolo o vazuse si ea pentru prima data pe Ibolya, la ea acasa.

In oras, se vorbeau despre ea vrute si nevrute. Se zicea ca n-a fost niciodata mama si ca barbatul pe care il numea “fiul meu” si de care acum o lega mai mult o relatie senzuala, ii fusese, de fapt, amant sau ca-i fiul unui foarte celebru pianist cu care ea avusese o relatie extrem de pasionala mai multi ani, dar care, cu toate insistentele ei, nu-si lasase nevasta pentru a o lua cu ea, cu Ibi, de la capat.  Nu pierdea nicio ocazie sa-i intrebe pe noii ei cunoscuti cum il gasesc pe fiul ei si cum gasesc anume relatia dintre ei.

O intrebase si pe ea, odata, la o masa stropita din belsug cu tuica din aceea tare, ungureasca, facuta din pere mari si galbene, care se vlaguisera de aroma toata, pana intr-atat si-o abandonasera in rachiul tare ce le statea in fata. Pe masa – dezmat de jumeri facute pasta si amestecate cu ceapa si boia rosie de ardei, papricas de pui si galuste facute dintr-un aluat cum e pandispanul, dar insiropat in alcool din abundenta si inecat in valuri de ciocolata si frisca – somloi galuska a zis bucatareasa ca se cheama si ca-s si ele o specialitate de-a lor, ungureasca.

Ei nu-i placea Colin, fiul lui Ibolya. Nu-i placea pentru ca…nu stia de ce, dar nu-l placea. Acesta aparuse la masa imbracat intr-o pereche de pantaloni din aceia de vara, din canepa aspra, si cu o camasa inflorata, in genul celor purtate de latino-lover-i, descheiata pana aproape de brau. La gat purta un lant gros din aur si avea un zambet larg, poate chiar prea larg si gesturi peste masura de curtenitoare si plecaciuni adanci. Ei ii parea insa ca are un aer ieftin, de fante de mahala bucurestean, cu ranjetul asta al lui libidinos si cu parul grizonat – atribut parca al cavalerilor astora tomnatici cu reputatie de mari cuceritori.

Ea ii susura la ureche: „Cum ti se pare Colin al meu? Cum ti se pare ca se poarta cu mine?” si ea, luata pe nepregatite, baiguise o minciuna, o chestie sociala, ceva de genul : „Mi se pare ca se poarta foarte frumos cu Dumneavoastra, e foarte tandru si ocrotitor…” Acum, cand se gandeste in urma, n-ar putea spune nici s-o tai de unde-i venise sa zica asa, ca-i pare barbatul acela foarte tandru si ocrotitor cu propria-i mama. Dar atunci asa zisese, textual, ca dupa dictare parca, desi nu ii erau atunci cunoscute toate barfele din targ si nici nu cunostea vreun detaliu despre viata Ibolyei. Toate astea avea sa le afle mai tarziu, mult mai tarziu, si fara sa scormoneasca in trecutul ei in vreun fel, i se deslusisera de la sine…

Ibolya a parut surprinsa de asa raspuns si s-a intors spre ea, parca mai palida decat de obicei, si cu ochii ei de serpoaica sclipind verzui inchis a zis: „Mda, dar e cam distant…nu gasesti?”

N-am stiut ce sa raspund la asta, caci chiar n-am inteles ce a vrut sa zica. Mie nu-mi parea. Era venit cu o tipa, trecuta de vreo 30 de ani, pe care o striga Monica si care parea iubita lui si despre care aveam sa aflu chiar atunci, din discutiile purtate la masa, ca Ibolya nu o prea inghitea, dar o tolera cumva pentru ca era alegerea lui (ori cel putin ea asa zicea), dar ca-i pusese conditii sa stea cu ea asa, necununat, sa n-o ia cumva de nevasta.

Ibolya statea atunci de-a dreapta prietenului meu si-i susura mai mereu in ureche cate ceva, falfaindu-i prin fata ochilor degetele ei incarcate de inele masive turcoaz si atingandu-i mereu obrajii cu buclele ei blonde, aflate in dezordine. Raspandea in jur parfum barbatesc, de mosc, si la fiecare miscare aerul facea valuri in jurul ei si o parte din acest iz lemnos ajungea si pana la mine, conturandu-i, parca, in mintea mea, o reprezentare olfactiva care avea sa n-o mai paraseasca niciodata.

Colin, fiu-sau, e drept, n-o prea baga in seama, daca ma uitam mai bine, iar prietenul meu se simtea oleaca stanjenit. Colin isi dezvelea mereu niste colti albi si umezi inspre mine si dadea sa-mi tot sarute mana cu orice chip si sub orice pretext. Nu-mi placea asta, ma facea sa ma simt ciudat. Prietenul meu se imbatase deja rau de tot si-i sticleau ochii dupa un lautar tanar si negricios, cu ochii migdalati, un tiganus cu cearcane vinetii si cu o vioara care scotea sunete sfasietoare, pe ritmurile unui cantec de jale unguresc. Ibolya se aseza insa mereu intre el si tiganus si-si flutura buclele, mangaindu-i cu gesturi caline mana uitata pe masa. Parca vad si acum mana ei pufoasa si imbatranita, cu pete maronii, cum au cei trecuti de-o anumita varsta, cu inelele ei mari si colorate, cu unghiile ingrijite, cum se plimba pe mana lui in sus si in jos, ca intr-un ritual linistitor. Acesta se infuriase si voia sa plece, „Plec, nu mai am aer, ma sufoc”, zicea el, iar ea atunci a scos din poseta o  caseta aurie, cum erau mai demult casetele in care cucoanele isi pastrau medicamentele si a scos o jumatate de tableta roz pe care i-a intins-o cu un pahar de vin alb, pantecos.  „Ia-o, o sa-ti faca bine, te linisteste, o sa vezi”, i-a zis ea, si el a luat-o, mai mult furios decat increzator, si a dat-o pe gat in jos cu tot cu continutul paharului cu vin.

N-am mai stat mult dupa aceea, el tot nu se simtea bine, devenise trist si taciturn, semana cu un zombie.

Am ajuns cu greu acasa si el nici macar nu se putea apleca sa-si scoata din picioare bocancii grei, de iarna. M-am plecat eu, desi a schitat un gest cum ca nu ma lasa si a bolborosit ca eu nu-s langa el ca sa-i scot incaltarile din picioare, dar pentru ca a vazut ca nu poate si nu poate, m-a lasat sa-l usurez de incaltari si de blugi si s-a intins cu fata in sus pe pat, de unde m-a intrebat cu o voce impovarata cumva de cine stie ce alte ganduri nemarturisite: „Oare de ce ceilalti au mereu asteptari de la noi?” Eu i-am raspuns ca nu toti, ca uite, eu n-am, si el mi-a zis „Da, dar tu esti altfel, tu n-ai, dar altii au…Stii, mami, mi-e atat de greu…” si a cazut intr-un somn adanc, aproape comatos, din care s-a trezit a doua zi la pranz si s-a uitat la mine lung si intrebator si m-a iscodit, fara sens: „Ne-am futut asta-noapte si eu nu-mi amintesc?”

Pe marginea patului era o fotografie de-a lui si de-a lui Hannah, infatisandu-i undeva la Viena,  intr-o cafenea.

L-am intrebat de Hannah. Nu stiu, n-am mai vorbit de mult cu ea, n-am mai sunat-o. Ea m-a sunat, eu nu i-am mai raspuns…nu stiu, de cand a aparut Ibolya parca-s mai mereu vlaguit de puteri si lipsit de dorinta pentru orice…Stii, Ibolya e foarte nefericita, sufera mult…mi-a mai zis, fara nicio legatura cu nimic, si eu n-am intrebat mai mult, caci imi era cumva de ajuns.

– Tu nu vrei sa imi faci un copil?, mi-a mai zis.

Am zambit si nu i-am raspuns, nu ma gandeam pe atunci la copii si am crezut, oricum, ca-i o gluma, eu iubeam pe altul, el isi cauta un barbat cu care sa se iubeasca, ce rost avea discutia asta, mi-am zis in sinea mea?

Il stiam deja foarte bine, stiam ca are genul acesta de cautari, absurde, cumva, in raport cu sine, si intelegeam in parte si care-s resorturile acestor cautari, dar nu i le putem impartasi, pentru ca l-as fi facut sa sufere mai mult decat intuiam ca se chinuie deja.

Incercase sa aiba relatii si cu femei, cu unele fabulos de atragatoare, adevarate dive ale Bucurestilor. Frecventa lumea buna a capitalei, lumea cu iz monden, de Bucuresti intepenit in timp si evadat din veacul trecut, o lume care mie imi parea venita din cartile despre Bucurestiul interbelic, tot felul de relicve ale intelectualitatii de odinioara, cu prelungirile neamurilor lor de a nu stiu cata spita, care se preumblau, dar nu prin Dorobanti, ci printr-o lume a lor, a alora care isi asteptau retrocedarile de imobile si care aveau peretii intesati de tablouri cum eu nu mai vazusem decat la muzeu ori in albume , alea putinele pe care izbutisera sa si le mai pastreze la scut, pe undeva, prin vreo pivnita prafuita si nedescoperita la nationalizare…Scapatatii Bucurestiului…

Niciuna dintre relatii nu functionase insa, pentru ca sexual fusesera un fiasco, iar domnisoarele acelea erau navalnice din fire, cum si dornice sa se sporeasca si sa-si improspateze sangele neamului cu un urmas, macar, care sa puna laolalta averea si frumusetea lor cu talentul lui.

Caci el era un artist renumit, avea orasul la picioare, aparitia lui ridica sali intregi de oameni in picioare si era momentul  lui de mare glorie, cand cabina era asaltata la final de spectacol de zeci de doamne si domnite inlacrimate, cu bratele pline de flori, si care asteptau sa ii soarba respiratia si sa ii atinga trupul, pana inca nu-si daduse jos costumul de scena si nu-si facuse uitate urmele de machiaj . El era inca in pielea personajului, iar ele asta iubeau la el, nebune si hiperexcitate cum erau, alergatoare dupa vise desarte si imbatate cu literatura siropoasa, de mana a saptea.

Iesea tarziu de tot, in noapte, de la teatru, cu rucsacelul lui pe umar, singur, cu pasul saltat, cu fruntea aplecata in pamant si mergea ori acasa, ori la cate o carciuma, unde il asteptau vreo cativa amici din Vama, cu care se abandona unor betii spornice pana a doua zi in zori.

Diminetile il prindeau fie singur in patul lui, fie cu vreun pusti mai tanar in brate, care se lipise de el mai mult cu de-a sila si mai mult de gloria lui, atarnatori de insemnatatea altora cum sunt unii. Cu junele asta „agatat” de el la betie se futea rapid, dar salbatic, animalic, pana la ostenirea totala, pana cand nimic nu mai ramanea in jur decat somnul, un somn detoateizbavitor si singur aducator de liniste.

–  Sunt un poponar, mami, un poponar patetic.

Nu, imi ziceam eu atunci in gand, doar singur.

–  Oare homosexualitatea asta a mea o fi vreun blestem? ma intreba el adesea.

Eram medic, printre altele, cum dracu’ sa-i fi raspuns ca-i un blestem?! Si atunci injghebam pe loc argumente si ne lansam in sterpe discutii pseudo-stiintifice, de care ne salvam in cate o betie si a doua zi ne prefaceam ca totu’-i bine si ca putem trai de la capat, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

In timp, Ibolya o alungase de tot pe Hannah din viata lui. Vorbea despre ea rar si doar la timpul trecut.

Cu Ibolya nu putea gati…De fapt, impreuna cu ea nu prea putea face nimic, alaturi de ea era cumva inert, incapabil sa se apere de aceasta invazie blonda, nemultumit, dar dependent de momentele de transa pe care se deprinsese sa le traiasca alaturi de ea atunci cand aceasta ii intindea paharul cu vin alb si jumatatea de pastiluta roz, care se ivea la timp din cutiuta aurie in forma de inimioara care dormea in haul gentii ei.

Devenea atunci tacut si visator, indepartat de tot si de toate si o privea cu ochi goi de expresie pe Ibolya, care isi flutura prin fata lui buclele ei blonde si lui i se parea ca-s cadre dintr-un film suprarealist, instantanee filmate cu incetinitorul si a caror succesiune anume e facuta sa te ameteasca, sa iti induca o stare care, desi se asocia cu raul psihic de-a dreptul , iti era cumva si indispensabila, pentru ca iti devenise ca atare…

 

–  Cu Hannah puteam mereu sa gatesc….era singura persoana cu care puteam sa…..apuca sa mai zica, inainte sa se intinda pe pat, cu fata in sus, si sa alunece iara intr-o stare care nu era somn, dar nu era nici veghe si-n care se vedea, cu sila, pe el insusi, de undeva de sus, iar deasupra lui o vedea pe Ibolya, cu trupul ei rotund si alb, ca o lebada imbatranita si care uitase demult sa mai zboare, cu parul ei numai bucle blonde, care se caznea sa ii desfaca fermoarul pantalonilor. Apoi, simtea cu scarba cum degetele ei moi  ii pipaie pubisul, cu atingeri umede, cum ai simti ca ti se tarasc pe trup sute de viermi inelati, gelatinosi.

Apoi, n-ar mai fi putut distinge daca era vis ori realitate ceea ce simtea, pentru ca amintirile i se incalceau si i se topeau in minte, mult mai rau decat dupa o betie crunta si se trezea cu senzatia ca-i gol, vidat pe dinauntru, aspirat de o forta cum nu mai simtise vreodata.

„Stii, am din ce in ce mai mult senzatia, in ultima vreme, ca mi-am gresit drumul in viata…ca destinul meu nici macar nu-i scena si ca tot ce am trait pana acum a fost doar o minciuna…” mi-a marturisit el la ceva vreme dupa ce Ibolya intrase in viata lui.

Nici nu l-am intrebat nimic, am avut intr-o clipa intuitia clara asupra persoanei care ii pusese pe buze cuvintele astea.

„Succesul nu-i totul.”, a mai adaugat el.

Cu asta-s de acord, m-am gandit. Puse cap la cap, fragmente din confesiunile ultimei perioade convergeau catre o versiune a povestii succesului pe care o auzisem intamplator la Ibolya intr-una din primele noastre intalniri.

Succesul , perora ea aprins si un domn in varsta, care imi parea olecuta senil si care o privea pe ea cu ochii aposi si prindea orice ocazie ca sa-i linga mana – caci mie asa mi se parea gestul acela, mai mult i-o lingea decat i-o saruta – succesul profesional nu-i de nici un folos, caci il indeparteaza pe individ de lucrurile cu adevarat importante in viata…Care-s alea?, ma gandeam eu in sinea mea, fiindca ma aflam intr-o etapa a vietii mele in care nici pentru mine n-as fi putut raspunde la intrebarea asta. Uite, Andrei – facea ea referire la pianistul cu care avusese o relatie de ani buni – a stat intr-o casnicie de 40 si ceva de ani si a fost profund nefericit si numai in bratele mele zicea ca-si gaseste linistea si inspiratia. A ramas langa nevasta-sa din mila! Si ca sa nu piarda o parte din ce-au agonisit impreuna. Plus ca treceau drept un cuplu reusit, asezat, copiii stiau ca au si mama si tata…Barbatu-meu a murit intr-o seara cu capul pe planseta de lucru. Nu ne mai futeam de ani buni, da’ nici nu cred sa-si fi dat seama ca eu traiam in timpul asta cu Andrei.

Succesu’-i numai o piedica. Te impleticesti de ea si tu si se agata de ea si altii, care neaparat vor ceva de la tine…vor sa ia ceva de la tine. O putin din ceea ce tu esti…(„o putin”, ea asa zicea, pentru ca ei asa ii suna corect, fiindca in mintea ei ea vorbea ungureste)                  

Aha, m-am gandit, un fel de transfer de notorietate sau valoare printr-o forma de contaminare!, mi-am talmacit eu spusele ei pentru mine si brusc mi s-a parut Ibolya altceva decat vazusem in ea pana atunci, nu doar femeia-sarpe, ci un soi de femeie – mormant, caci ingropa in ea secrete si rosturi ale vietii pe care apucase a le vedea deslusite…

Daca ai un dar, pastreaza-l numai pentru tine…a continuat ea. Ceilalti nu vor decat sa ia din darul asta. Nimic altceva nu vor! Si-atunci e bine sa te pisi pe ei din cand in cand si sa-i tii la distanta!

Cam asta facuse si ea cu el: il tinea doar pentru ea, il confiscase celorlalti si il pastra doar pentru sine. Se afisa cu el in societate ca si cu un trofeu, ajunsesera deja antologici in cercurile mondene: nimfomana blonda si poponarul – trofeu. Putinii care il stiau bine, bine de tot, susoteau ingrijorati intre ei cum ca el e de nerecunoscut. Parea mereu visator si absent, se instrainase de lume, incepuse sa refuze spectacol dupa spectacol, lucru care nu-i prea statea in fire, pentru ca, pana atunci, dincolo de tot si de toate, scena fusese viata lui.

Acum viata lui era altceva, un hau inca si mai imens decat inainte, pe care el  il popula insa cu fantasme, unele necunoscute lui pana acum, si care pareau ca-i sunt pe plac intr-un fel anume, greu de descris…

Prezenta ei il secatuia de puteri, absenta ei ii facea rau.

Oricum, ea nu prea ingaduia pe nimeni prin preajma, asa ca a fost un motiv de mare mirare cand un impresar strain a reusit totusi sa ajunga pana la el si i-a propus sa participe la un casting pentru un rol important. A mers, manat nu stiu de ce anume, parca de un imbold venit de dincolo de el, ce-i amintea de viata lui de dinainte de asta, dar din pragul agentiei de impresariat s-a intors, refuzand sa-l vada pe regizor si cand l-am intebat mi-a motivat simplu: „Succesu’-i un cacat. N-am nevoie sa fiu folosit de nimeni.”

El devenise jucaria ei preferata si ea ii aparea lui acum drept o fiinta stranie, venita din alta lume, care avea un simt ludic extrem de dezvoltat si asta, spunea el, lui incepuse sa-i fie pe plac, caci jucau impreuna in diverse scenarii, diverse roluri de ei plasmuite si de ei interpretate, care il transformasera pe el dintr-un artist promitator, cu o cariera frumoasa in fata si cu spectatorii la picioare, intr-un teoretician al teatrului. Stia cum ar fi trebuit facut orice rol, dar nu-l juca, anume pentru ca el era acum departe de toate provocarile astea. Zicea ca regizorul il foloseste, si spectatorii se folosesc de el ca de o tarfa, si scena e perfida, caci te confisca si nu-ti mai apartii, pe cand asa, uite, el e liber, iti spunea, si ti se umpleau imediat  ochii de lacrimi, caci da, era liber, era liber de el, si ocupat de ea! Prezenta ei il coplesise, il invadase, ea era acum pretutindeni, in ea cum si in el, iar el era doar un exuviu ambulant, o palida umbra a ceea ce fusese candva.

Vorbea cu cuvintele ei si teoriile lui despre succes si insucces erau clonele opiniilor ei pe care le auzisem deja, nu-mi mai erau straine.

Ibolya il consumase de tot, vorace. El era un „ce” compensator cumva pentru ea si pentru viata ei intreaga petrecuta in umbra lui barbatu-sau si in asteptarea pianistului.

Ori de cate ori vreun barbat incerca sa se apropie oleaca mai mult de el, ea-i facea semn, fluturand cu mana, si facea din cap a negatie, scuturand din buclele ei blonde: „Nem, nem, nem, csillagok! Nu face pentru tine! Te vrea pentru numele tau, nu pentru tine!”

Si atunci, peste apele adanci ale ochilor lui negri treceau valuri-valuri de tristete nemasurata si pe chipul lui se asternea , ca o masca mortuara, un soi de inexpresivitate care ascunde in spatele ei urletul insingurarii maxime…o insingurare care nici macar nu mai poate fi redata in cuvinte, fiindca-i facuta din tipat sfasietor si-atat…

El era mortul ei, viu doar pentru ea. Ea era icoana lui, facuta din os diavolesc si din sambur amar de mar putred de copt.

 

 

Advertisements

One thought on “Iubirea si boala (II). Inventar al iubirilor atipice.

  1. Pingback: Facem ca la desen aici, bine ? pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s