Adrian Nastase: Floria Tosca sau Mario Cavaradossi?

Nu, nu mi-am propus sa vorbesc despre lasitate. Ma feresc, in general, de astfel de aprecieri.

Si nici macar nu socotesc a fi extrem de decent gestul de a opina asupra unor intamplari de viata de genul celei petrecute aseara / asta-noapte cu fostul prim-ministru Adrian Nastase.

Voi ingrosa, asadar, cu buna stiinta, randurile indecentilor si impudicilor aplecatori peste dramele altora doar cu cateva consideratii ce tin mai mult de o abordare din perspectiva…individuala a cazului (asta pentru ca tot am citit de aseara pana azi mai multe posibile variante de abordare a subiectului, osciland intre cea cinic-batjocoritoare pana la cea emotional-a-toate-absolvitoare de orice vina, ba chiar elogioasa de-a binelea, conform careia, prin gestul lui, fostul premier devine un martir si un erou, victima a unei grave erori judiciare si a unui act de razbunare politica)

In dimensiunea lui umana privit, gestul apare proiectat in context dupa cum urmeaza: un barbat trecut de tinerete, ajuns in pragul varstei de 62 de ani, pe care ii va implini peste cateva zile, traindu-si viata intreaga in „bula” izolatoare a unei vieti si a unei realitati privilegiate ( si prin aceea ca privilegiul si realitatea i-au fost mai mereu prieteni), intelectual fin si politician cu niscaiva cariera la activ, mare iubitor de frumos si de arta (tot ce-i posibil, nu? In fapt, nu ne putem ingadui sa speculam pe tema distinctiei dintre iubitor de frumos si colectionar de arta…), individ controversat prin prisma multor aspecte ale vietii sale personale, cat si profesionale, in general, insa, echilibrat si dand dovada de o buna inzestrare cu umor, tata de familie si sot (calitati asupra carora, iarasi, nu cred ca-s ingaduite speculatii ) primeste intr-o miercuri seara, la capatul unor ani buni de tergiversari si asteptare, un mandat de arestare, ca urmare a unei decizii (intemeiate sau nu) a Justitiei (dintr-un stat pe care el insusi l-a legitimat / validat printr-o prestatie publica, in calitatea sa vremelnica de premier), vizand executarea a doi ani de inchisoare intr-un penitenciar anume.

Acum…in ochii mei, „scenariul” acesta capata, vreau – nu vreau, si o dimensiune „cinematografica”.  Beneficiaza, adica, de un scenariu bun, si negresit de o regie pe masura.

Intelectualul fin, asezat in fata oamenilor legii, cu tot temeiul sau profesional (calificare in Drept, profesor universitar, multiplicator de valoare si valori in fata a generatii si generatii de studenti), e pus dintr-o data fata in fata si cu propriul sau destin de om, nelegat in vreun fel anume de trimiterile la vreo demnitate publica, la vreo apartenenta sociala ori de casta. Drama omului care se percepe, poate pentru intaia oara in viata la aceasta dimensiune / anvergura, complet nud.

Avem pur si simplu omul, intelectualul, persoana instruita, traitoare de dileme si inzestrata abil cu capacitatea de a se auto-chestiona, fata in fata cu amenintarea uniformizatoare a tavalugului legii, in fata careia, in principiu, toti suntem egali.

 

Acum…ca toate aceste chestiuni de principiu „admit” (in chip regretabil, as zice) si exceptii, e drept…Da’-i practic imposibil, pe de cealalta parte, sa faci abstractie totala de un context personal, asa ca fragmentez pentru o clipa cursul povestii, pentru cateva scurte notite…”de subsol”:

–          Fostul ministru al Justitiei, Rodica Stanoiu, e trezit in miez de noapte de reporterii unui post de televiziune si, la aflarea vestii, izbucneste in lacrimi si in lamentari despre drama personala a unui prieten (Adrian Nastase) si despre directia gresita in care a apucat justitia din Romania

–          Crin Antonescu traieste o noapte groaznica, apasatoare si de cosmar

–          Victor Ponta se simte solidar

–          Iliescu, chestionat de asemenea, declara ca, daca ar fi fost inca presedinte, probabil ca l-ar fi gratiat pe Nastase, tinand cont de pozitia pe care acesta a ocupat-o in stat si de calitatile sale remarcabile de om politic si de prim-ministru

–          La spital, suntem asigurati in mod repetat, se depun toate eforturile omenesti posibile, iar fostul premier va avea parte de ingrijirea celor mai buni profesionisti din Romania

–          Etajul I al Spitalului de Urgenta Floreasca este evacuat complet, iar pacientul Nastase este pazit de catre politisti

–          Pe la spital se perinda o suma de politicieni, apartinatori mai cu seama PSD-ului, care isi manifesta sustinerea si compasiunea pentru colegul lor

–          Premierul Victor Ponta opineaza cu privire la starea de spirit a lui Basescu

–          Comentatorii din studioul Antenelor dezbat in amanunt accidentul

–          Fostul premier apare in numeroase imagini in momentul in care este coborat din ambulanta, purtand infasurat in jurul gatului un fular, aparent calm, aparent stabil / stabilizat, fara urmele vizibile ale unei hemoragii

–          Premierul Victor Ponta viziteaza pacientul si apreciaza in fata presei ca acesta „arata groaznic”

–          In fata spitalului se initiaza nuclee spontane de protest vs. simpatie

 

Cele de mai sus au fost enumerarea unor cadre disparate, care s-au succedat extrem de rapid, intr-o tentativa cat mai obiectiva de infatisare. Sigur ca fiecare dintre detalii poate fi analizat in sine si comporta posibile discutii.

 Dar, revenind, nu asta-i rostul prezentei abordari…

 Fapt este ca, in termeni umani, o persoana s-a impuscat ori a cautat sa se impuste in gat (in cap?), mizand cumva pe cartea liberului arbitru, intr-o tentativa de eludare a unui cadru legislativ / normativ.

 Omul acesta e un intelectual, traitor printre carti, si iata ca acestea i-au servit (si) drept argument in fata politistilor deplasati la fata locului: ma duc sa imi iau din birou niste carti, a fost motivul invocat pentru deplasarea inspre locul in care era depozitata arma de foc.

Omului nostru sportul cu arma nu ii este strain, caci, asemenea multor altora ca el, e vanator pasionat, gurmand si rafinat pregatitor de bucate vanatoresti, cum de altfel si alti hedonisti asemenea lui.

Socotesc ca la acest capitol sunt oarecum inadecvate dezbateri despre etica vanatorii si despre cinismul, determinarea ori curajul vanatorului.       

 Intelectualul nostru se indreapta catre biblioteca, scoate de acolo un revolver si incearca sa se impuste cu acesta. Gest teatral, premeditat sau nu, anticipat in vreun fel sau ba, de catre membrii familiei ori de catre oamenii legii, survenit ca urmare a unei perceptii modificate a realitatii, intervenite pe moment, pe fondul unei stari conflictuale accentuate de imprejurari sau pe fondul asumarii / neasumarii unei vinovatii anume…cine poate raspunde?! Fapt este ca, intr-un moment anume, unul dintre oamenii legii prezenti la fata locului izbuteste sa deturneze directia glontului si acesta ricoseaza, se pare, fara sa apuce sa provoace consecinte iremediabile, in termeni apreciabili cel putin pe moment.

Spun pe moment pentru ca la toate acestea, fapte expuse crud, intr-o insiruire a lor, se adauga un context personal, particular, al pacientului Nastase Adrian, care are o varsta anume, e diabetic, hipertensiv si cardiac.

Gestul a fost unul premeditat, pentru ca, aflam ulterior (adevar sau mistificare?), Nastase a apucat sa lase un bilet de adio, fapt „imputabil” majoritatii sinucigasilor cu premeditare si care exclude, cel putin intr-o abordare la prima lectura, varianta ca gestul a fost comis pe fondul unei emotionalitati alterate / exacerbate, si introduce in discutie elementul „calculului”, chestiune care poate fi lecturata in termeni de inadaptare (autism social, cum a denumit-o un comentator in cursul diminetii), cum si in termeni de protest, cum si in termeni de apel la liberul arbitru (Mircea Popescu formuleaza chiar pe fain ca “poate el nu mai are chef sa participe la lumea asta”: http://polimedia.us/fain/noutati/adrian-nastase-s-a-impuscat-si-va-fi-supus-unei-operatii-premierul-victor-ponta-a-ajuns-la-spitalul-floreasca/#c102779 )

Povestea, cu toate detaliile ei, e simpla, dar si complicata, si a adus, cu siguranta, dincolo de dimensiunea personala a dramei individuale pe care o implica, si o suma de indicii asupra starii unei societati cum este cea romaneasca.

In ochii mei, Adrian Nastase, proiectat pe fundalul vietii sale din casa din Zambaccian, printre tablouri scumpe, termopane controversate si carti „salvatoare”, caci devin refugiu inasteptat pentru varii framantari ale unui spirit aflat in deriva, penduleaza teatral  intre asumarea identitatii a doua personaje care, sunt sigura, pentru un meloman cum a fost, cum este, Domnia Sa, sunt foarte bine cunoscute.

Pe fundalul zic, al unei carpete infatisand nu, nu  Rapirea din Serai, cum suntem obisnuiti cel mai adesea, ci scena finala din „Tosca”, intelectualul cultivat Adrian Nastase oscileaza, fragil cum fragili sunt oamenii cu totii – caci aici chiar nu-i chip sa fim diferiti, ci numaidecat egali – intre a fi Floria Tosca sau a fi Mario Cavaradossi.

Nu stiu anume  daca asta-i dilema intelectualului (y compris artistului) in general sau daca-i dilema lasului…Poate ca-i si una si alta, in definitiv…Pana la lamurirea, insa, a unor detalii ce tin de context, eu una m-as gandi de doua ori inainte sa vorbesc despre lasitate (a nu se intelege cumva de aici ca exclud din principiu posibilitatea asta, nu. Cred doar ca, atunci cand e vorba despre astfel de accidente existentiale, e bine numaidecat de pozitionat faptul intr-un context, de analizat pe cat posibil just / obiectiv si de considerat… „axiologia” gesturilor cu prudenta, fara incrancenare, fara partinire, cu oarece bun-simt si, negresit poate, cu o bruma de empatie. Caci in alt chip, asta cu „mainile patate cu sange” poate suna in egala masura teribil de just, dar si extrem de inadecvat, de un patetism ieftin si ridicol, chiar.)

Pacientul Adrian Nastase se situeaza conjunctural pe un teren al incertitudinilor medicale de multiple chipuri.

Politicianul Adrian Nastase se situeaza, in opinia mea, intr-o eroare.

Omul Adrian Nastase se situeaza insa pe terenul instabil si fragil si profund discutabil, altfel, al unei derive identitare: Floria Tosca? Sau Mario Cavaradossi? Raspunsul care ma bantuie si care m-a manat sa asez in scris aceste randuri este ca nu, nu, nu Floria Tosca…

Si-atunci…zic, zice:  “Imi pare rau ca trebuie sa asistati la asa ceva”…             

         

 

              

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s