Iubirea si boala (IV) – Feminismul e un soi de autism?

Eu cred cam asa: ca Mircea a cunoscut destui barbati – samurai, dar prea putine femei – samurai si mai cred ca fetele lui Mircea nu poarta mai niciodata sutien, ori daca totusi poarta, atunci cu siguranta ca n-au ragazul (pentru ca sunt tinute in beci si batute temeinic ori de cate ori este nevoie!) sa se gandeasca macar la cum le-ar sade lor intr-o zi daca ar iesi in piata publica si s-ar indeletnici cu arderea sutienelor, in semn de protest, cum ar veni, adica, fata de conditiile vitrege in care-s tinute ori pentru ca-s discriminate in vreun fel anume.

Sigur insa ca prea putin conteaza ce cred eu despre toate astea…

Am simtit nevoia sa opinez pentru ca am citit eu iara azi cum ca femeia nu-i om si, invartindu-ma eu in cercuri ample, cum bolgiile dantesti ori cum pasarile de prada pe deasupra victimei, pe dinsusul textului cu pricina, mi-au incoltit in minte exact cele ce le-am scris mai sus.

Se facea ca Mircea statea de vorba cu o femeie, stranie infaptuire a firii, jumatate om – jumatate ne-om,  si cata sa ii explice acesteia cum sta treaba cu sinuciderea. Sinucidere in care Mircea vede un gest rezervat oamenilor alesi sa poarte in tolba vietii lor indeajuns de mult curaj ori determinare, iar Florentina vedea intr-o prima instanta in asta un act cu conotatii patologice.

M-am aplecat cu interes asupra fragmentului care pare sa isi propuna sa argumenteze originea ne-omeneasca a fapturii femeiesti si iaca ce zice la buche:

„El: … the degree to which suicide is not normal but pathological hinges on how much one is a woman (or in other words, how much of one’s intrinsic value comes from the actual or potential value of others). This is significant for women, as they bear children. So yes, we can agree that suicide is not normal but pathological, if we’re talking about a woman. Not otherwise.

 Ea : What is intrinsic value?

 El : That which is lost through suicide.

Ea : This is different between women and men for the periods of gestation and infancy in that offspring under a certain age would arguably die without a mother?

El : Well if you kill a pregnant woman more than just the individual woman dies. Whether this is significant, legally, or politically, or whatever other way is debatable, but it is more.

Ea : Is this strictly biological standpoint really the right perspective for a discussion about whether suicide is normal or pathological?

El : Yes. Seeing how pathology is strictly a biological discussion.”

 cat si asupra cestuilalt fragment de urmeaza:

„El : A, yes. Yes, it is because of poor handling and representation of these facts among people. It’s odd that in spite of the circumstance that most men profess to love at least one woman during their life and viceversa nevertheless rather than helping each other step they tend to use the other’s lame leg to prevent them from stepping. Bizzare.”

pentru ca mie pe aici pe undeva mi  s-a parut ca identific, bine cifrata, o posibila interpretare a problemei.

Eu cred, pe de o parte, ca feminismul e o falsa problema, o camasa de forta care serveste unui scop alienant.

Nu stiu exact care-i bancul cu cercul si, cum Mircea nu-i invata pe copii la prostii, n-am decat sa caut sa-mi inchipui singura despre ce poate fi vorba intr-insul.

Ei bine, si iata ce mi-am inchipuit intr-o prima faza: mi-am inchipuit ca niste femei pline de nerv si de zvac si-au dorit odata sa fie luate in seama exact la fel ca barbatii, dar exact la fel, si atunci, in entuziasmul lor egalizator in drepturi, au trasat un cerc si s-au mutat intr-insul, tragandu-se de cosite cu manutele proprii, cu tot cu ce aveau sub ele agonisit pana la acel moment, intocmai cum baronul Munchausen cu tot cu cal. Ele nu stiau de institutia „referentialitatii” si, chiar de-ar fi stiut, nu ar fi facut legatura cu Agrippa cel sceptic, pe de o parte pentru ca le displaceau profund scepticii, caci nu serveau in nici un fel scopului lor, pe de alta parte pentru ca se temeau sa nu fie acuzate cumva de plagiat, si atunci i-au zis acestui cerc „feminism” si feminism a ramas de atunci incoace.

In interiorul acestui cerc care le-a fost pe plac, ele s-au mutat cu arme si bagaje, ca intr-un tarc sau ca pe o insula pustie, ca pe insula Lesbos, bunaoara, ori ca pe insula aceea despre care se zice ca-i populata exclusiv de pisici.

Cum matzele-s si ele mamifere care nasc pui vii si-i hranesc cu lapte secretat de glande proprii, femeile – feline mai evoluate, si ele, au purces a toarce cadrul de manifestare al libertatilor lor. Cum felina nu-i deprinsa foarte cu urcatul si coboratul scarilor step-by-step, ci e mai degraba saritoare si cazatoare in picioare in baza unui dar al firii, cumva, barbatii, constituiti deja in mod traditional intr-o societate ce functioneaza dupa niste reguli anume au gasit ca-i mai practic si infinit mai comod decat sa te apuci rabdator sa dresezi felina sa coboare si sa urce de mii de ori scara, pana-i iese multumitor de bine, sa o porti pe brate, sus – jos, ca sa nu cumva sa-i scrantesti glezna fina.

Felina, felina din fire cum e, n-a gasit lucrul asta neaparat neplacut si nici n-a socotit ca-i rau in raport cu legile ce tocmai le urzise acolo la ea, pe insula, asa ca, torcand satisfacuta de-asa o izbanda, a atipit multumita la umbra, cu gand ca se trezeste ea mai tarziu si urca si coboara scarile de atatea ori cate ii sunt necesare pentru a-l intrece pe el, pe barbat, nu de alta, dar ca sa-i arate ea lui ca poate!

Cam asa ceva vad eu lucrurile cu feminismul aista…

Nu cred insa ca-i tocmai drept, si aici evadez cumva catre teritorii mai delicate oleaca, nu cred insa ca-i drept sa socotim lucrurile asa: cum ca adica femeia nu-i om. Si ca deci, din perspectiva asta, ceea ce unui barbat ii apare ca un gest de samurai, unei femei ii poate aparea ca un gest patologic, si-i cumva firesc sa fie asa. Nu, eu nu cred asta.

Stiu, mi-a desenat Mircea si mie, cand cu o discutie cam pe aceeasi tema, un contur colorat in blue si care purta ca nota de subsol atentionarea ca tot ceea ce te hraneste te si ucide.  E si drept, da’-i si pe dos…

Femeia e femeie, nu-i om, si barbatul – la fel, nu om, ci barbat. Ca femeia capata dimensiuni simbolice intr-o cultura care pretuieste darul nativ al acesteia de a purta in pantece si de a aduce pe lume prunci, e un fapt. Incontestabil. In regnul animal, masculul care ucide o femela gestanta nu-i bantuit de dileme de nicio natura. Barbatul evoluat, faptura spiritualizata adica, nascuta la randu-i din carne si sange de femeie,  nu decide cu usurinta sa curme viata unei femei insarcinate, pentru ca-i bantuit de dileme. Femeia eliberata de sine, feminista adica, e libera sa decida daca intrerupe sau nu artificial cursul unei sarcini. A devenit apta si libera sa hotarasca asupra propriului ei trup, asa ca, daca libertatea i-o cere, isi sfasie cu dintii burta si isi sacrifica pruncul, pentru a conserva libertatea si demnitatea sinelui. Daca un barbat sau o instanta straina de sine face acelasi sacrificiu brutal, lucrurile devin altceva, infinit mai grav, infinit mai dureros…

Cum bunaoara:

http://www.b1.ro/stiri/externe/china-o-femeie-insarcinata-in-apte-luni-for-ata-sa-avorteze-imagini-ocante-30738.html

Eu vreau sa cred, totusi, ca  femeile sunt si ele oameni. Si in aceasta calitate a lor pot cugeta liber, daca isi propun cu adevarat asta. Sunt si barbati care aplica lumii judecati eronate. Sunt si barbati fricosi, cum si femei extrem de curajoase. Nu cred ca femeia socoteste sinuciderea patologica prin aceea ca ea aduce pe lume prunci, asta i-i menirea, pe care ii nutreste la sanul ei si atunci orice gest ce ar putea curma brutal o viata femeia il percepe ca pe un „ceva” ce se intoarce flagrant impotriva firii ei. In parte e drept, in parte-i eronat acest rationament, asa socotesc eu. E drept ca femeile-s oleaca mai telurice, iar carnea lor miroase parca mai tare a pamant, iar barbatii-s ceva mai „vanatori”. Dar sunt si femei cu caractere daltuite in piatra, cum sunt si barbati de mucava.

Nu foloseste nimanui sa te extragi singur, smucindu-te, dintr-o temnita, pentru a te inchide intr-o alta, ce-ti pare mai larga si mai prietenoasa.

Insa da, un exercitiu de smulgere din inertie, un minim efort de autoevaluare, atat cat sa te percepi pe tine exact asa cum esti, valorizandu-te, adica, dar nu in calitatea ta de barbat sau in calitatea ta de femeie, cat in calitatea ta de om – nud in fata vietii, asta serveste cu adevarat unei corecte pozitionari in raport cu sinele si cu lumea.

Patologia sinuciderii e un teritoriu vast si imprecis, aplicabil cu siguranta atat femeilor cat si barbatilor, iar literatura medicala documenteaza amplu astfel de cazuri, venite din ambele parti ale „detasamentului” de samurai ai sinelui.

Doar ca sinuciderea unui sinucigas cu vocatie in acest sens determinata de o valorizare anume a unui cod asumat al onoarei este diferita de sinuciderea unui individ care poarta in sine vocatia sinuciderii determinata de o alterare anume a personalitatii sale…

Nu toti sinucigasii sunt lasi, dupa cum nu toti sinucigasii sunt curajosi.

Nu toate femeile percep sinuciderea ca fiind un gest patologic. Nici toti barbatii ca fiind un act de onoare.

Sunt femei care aleg sinucideri violente, de o violenta fara precedent, care intrec cu mult imaginatia, dovedindu-se apte de modalitati suicidare infinit mai brutale si mai violente decat cele la care ar putea consimti vreodata un barbat.

Sunt barbati care isi rateaza, de frica, pana si moartea. E si cazul tristului nostru fost prim-ministru…

Realitatea insa-i mult diferita de fictiune ori de visare. Chiar asa, ca nu stiu: in Diablo exista optiunea personajului de a se suprima pe sine? Exista sinucigasi?  

 

 

 

Advertisements

6 thoughts on “Iubirea si boala (IV) – Feminismul e un soi de autism?

  1. Cum zici tu foarte bine, femeia nu-i chiar om cam dupa cum barbatul nu-i chiar om. Dar mie imi pare ca in fapt neaprofundarea notiunii de care se face caz in discutie e mai degraba pur si simplu consecinta faptului ca toata lumea (barbati si femei) practic echivaleaza automat om cu barbat (in virtutea unei indelungate practici si propagande ori cum vrei sa-i zici).

    Cat despre teoria cu valoarea “adaugata” a femeii insarcinate, imi pare pe undeva curioasa ca abordare in sensul ca singura sustinere vine din faptul ca practic omorand o femeie insarcinata omori si copilul ei – vazut deci ca un ce separat de persoana ei. Ori curiozitatea dintai e: unde si cum se face/decide aceasta separatie? Sunt si ovulele femeii exterioare ei in sensul asta? Si cu ce-i mai “exterior” femeii copilul nenascut si deci neformat, neeeducat, decat e exterior oricarei persoane ceea ce a inceput ori urmeaza sa faca/realizeze?

    • @ Buna regasirea, Diana! 🙂

      Da, si eu cred cam acelasi lucru cu privire la echivalarea “omului” cu “barbatul”, vine cumva pe fondul unei practici indelungate in acest sens, cel putin in societatile asa, mai traditionale / traditionaliste. Nu stiu exact, caci nu am avut ragazul vreodata sa urmaresc evolutia aceluiasi fenomen in societati care-s oleaca mai la distanta de traditie decat societatea noastra, asa ca nu pot zice daca ceea ce-i valabil aici, in spatiul nostru cultural, e valabil si intr-o alta cultura…

      Cat priveste al doilea subiect, eu cred ca acesta chiar e un teren extrem de delicat pentru o discutie. Mircea zice acolo ceva de genul ca “daca ucizi o femeie insarcinata, ucizi mai mult decat femeia insasi, privita ca entitate” (intrevad mai multe posibile variante de traducere, sunt indecisa, am tot ezitat pe care s-o aleg: moare nu doar femeia, ca entitate individuala…oricum, asta-i ideea…), pentru ca apoi sa faca referire la implicatiile gestului in sine si la semnificatia / incarcatura lor.

      Lucrurile, zic, sunt in practica mai complicate decat atat pentru ca, pe de o parte, literatura medicala citeaza cazuri in care femeia insarcinata nu a supravietuit, dar a fost salvat la limita pruncul, cum si contrariul. Sigur ca aceste exemple nu-s numaidecat cu referire la cazul tentativei de ucidere a unei femei cu un prunc in pantec, dar ele pot deschide calea pentru abordarea problemei asteia dintr-o perspectiva cumva mai ampla.
      Nu stiu sa zic in ce masura pruncul acela isi apartine siesi si in ce masura ii apartine el mamei. Au incercat s-o stabileasca de sute de ani doctorii si biserica si filosofii si tot nu stiu in ce masura s-au inteles si in ce masura – nu. Pruncul e o entitate, as zice eu, dar pentru mine, imprumutand adica raspunsului meu intreg sensul cautarilor / cugetarilor mele, inca din pantecele mamei, iar a ucide o femeie ce-si poarta pruncul in pantece e cumva echivalent cu a suprima doua vieti in loc de una singura. Doar ca, daca largim un pic unghiul problemei (caci asta faci cumva tu cu intrebarea: dar ovulul, ii este femeii exterior, in sensul asta?), atunci as indrazni sa opinez ca tot astfel si cu ovulul – fiindu-i interior trupului femeii, dar fiind si o promisiune a unei posibile viitoare vieti separate de aceasta – caci in reprezentarea mea, ce seamana un pic cu o pictura naiva, copiii “dormiteaza” cumva ascunsi in noi, latenti, ca o promisiune a unei infaptuiri / in-fiintari, daca vrei, la fel cum doarme sensul ascuns intr-un cuvant, pana cand il strigi inspirat pe nume si-l chemi sa iasa la lumina – valabila chestia pentru copii, dar si pentru cuvinte.
      Dar asta-i valabil atunci si pentru spermatozoid, caci si acolo-i vorba de potenta continuta / latenta intr-insul, asa ca oricum ai privi lucrurile astea – afara numai de situatia in care te situezi pe niste pozitii extrem de cinice! – a ucide un om inseamna ca il ucizi pe el si potenta continuta intr-insul, si-i cam la fel de grav ca si atunci cand ucizi o femeie insarcinata, cu pruncul gata “rodit” in pantece, pentru ca si aici, cum si la alt gen de intamplari despre care am mai putea vorbi, discutia-i mai putin in termeni de statistica (cati oameni am omorat, oare. cu gestul asta?), cat in termeni de morala / (moralitate/), deontologie ori conduita, daca-i vorba de profesie/ eroare profesionala sau mai stiu eu ce altceva…

      Cat despre “cu ce-i mai “exterior” femeii copilul nenascut si deci neformat, neeeducat, decat e exterior oricarei persoane ceea ce a inceput ori urmeaza sa faca/realizeze?” – eu cred ca intr-un fel ii este, si femeii, si persoanei care a prins a intreprinde ceva, si interior, cat si exterior: interior in masura in care tine de o “dospire” launtrica intreg procesul generator a ceva anume, exterior in masura in care 1. tine si de alti factori, extrinseci sau conjuncturali, ca sa le zic asa si 2. rodul “dospirii” capata reflexe personale, capata un sine al sau ori o viata proprie, diferita de a matcii, in sensul acela in care un copil “se continua” pe sine, nu “isi continua” parintele, in parcursul sau prin viata, la fel cum o idee bine nutrita se creste pe sine, din ea insasi, si poate avea o evolutie de sine – curgatoare, fie si prin intersectarea ei fertila cu idei izvorate dintr-o alta matca…cam asa cumva…

      • Bine te-am regasit intr-adevar 🙂 Si da, exact in sensul acela intrebam, nu atat pentru a “reduce” copilul nenascut la “parte din mama” ci pentru a expune (in vederea dezbaterii deci inclusiv a unei potentiale contraziceri) aceasta dualitate a sa ca simultan “interior” si “exterior”, dualitate ce-mi pare regasita in orice alta intreprindere a unui om, femeie ori barbat. Cum din ce ai raspuns imi pare ca esti mai degraba de acord cu asta decat sa-i fi gasit scapari ideii, ma intreb mai departe atunci ce sens (ori baza) mai ramane deci pentru diferentierea facuta initial intre sinuciderea unui barbat si cea a unei femei (prima vazuta ca act suprem de afirmare a individualitatii iar cea de-a doua ca… act patologic).

    • @ Diana Coman:
      Pai…asupra diferentierii facute initial intre sinuciderea unui barbat si cea a unei femei (prima vazuta ca act suprem de afirmare a individualitatii iar cea de-a doua ca… act patologic) eu cred ca-i mai bine sa-l chestionam pe Mircea, asta pentru ca nici eu n-am inteles intrutotul logica. De aici cumva si nevoia de a rostui acest articol, in tentativa de a-mi reconfirma 🙂 ca femeia e totusi om.

      Tocmai de asta am si zis la inceput ca pesemne Mircea a cunoscut mai multi barbati – samurai decat femei – samurai. Eu nu vad logica o separare pe sexe/ genuri a potentialei aptitudini catre suicidul ca manifestare a unei individualitati anume. Cred ca asta se leaga mai degraba de tipul de caracter al fiecarui individ in parte (si atunci cand are legatura in vreun fel cu patologicul, si atunci cand are legatura cu onoarea sau cu demnitatea individului, bunaoara)

      Corelarea “patologicului” cu perceptia feminina despre sinucidere cred ca a fost mai mult un “challenge” tipic lui Mircea, legat de contextul anume al discutiei care a nascut respectiva argumentatie. 🙂 Eu asa mi-am explicat asta. De aceea am si comentat in gluma acolo, pe blog, ca un astfel de set de argumente (care se invart un pic in cerc) sunt apte sa satisfaca si o trilema de-a lui Munchausen, nu doar o trilema de-a lui Mircea.

      Pe mine ce m-a amuzat teribil la discutia cu pricina (cea citata in articolul de mai sus, de altfel) a fost umorul fin cu care s-au imbinat intre ele doua chestiuni aflate altfel in “divort”: pe de o parte a fost exemplul legat de cum barbatii, in loc sa ii ingaduie femeii sa paseasca mai degraba ii anticipeaza pasii, prevenindu-i, si pe de cealalta parte felul barbatesc in care Mircea si-a condus interlocutoarea in valsul lor de idei, anticipandu-i cumva fiecare pas si “rotunjind” explicativ toate colturile ideilor, din grija sa nu o raneasca. 🙂 Curat discriminare pozitiva, monser!

      • Mhm, daca zici totusi de caractere imi pare ca inca e in fapt cam aceeasi idee din articolul initial unde se zice practic de o abordare feminina (ori traire a vietii la modul feminin) respectiv masculin – deci nu atat despre femeie ori barbat ca indivizi propriu zis. Deci in termenii tai, abordarea feminina = un tip de caracter pentru care sinuciderea e un act patologic, cea masculina = alt tip de caracter (“samurai” cum i-ai zis tu foarte sugestiv de altfel). Chestiunea e ca nu pricep in cazul acesta ce rol (ori unde intra) anume in discutie valoarea care se pierde prin sinucidere – de vreme ce valoarea totusi nu tine de caracter propriu-zis, nu?

        Interesanta perspectiva pe care o dai asupra articolului original. Eu intelesesem impiedicarea aceea drept reciproca in primul rand si apoi mai degraba datorata unei neintelegeri reciproce decat a unei griji excesive. Si nici n-as fi zis ca intentia “conducerii” ideilor de o amintesti e aceea de a evita ranirea… dar cum se zice, interpretarea releva probabil mai mult despre cel/cea de-o face decat despre textul interpretat.

    • @ Diana Coman: Nu cred ca am izbutit eu sa nuantez prea bine ceea ce voiam sa zic, Diana.
      Cand ziceam “Eu nu vad logica o separare pe sexe/ genuri a potentialei aptitudini catre suicidul ca manifestare a unei individualitati anume. Cred ca asta se leaga mai degraba de tipul de caracter al fiecarui individ in parte (si atunci cand are legatura in vreun fel cu patologicul, si atunci cand are legatura cu onoarea sau cu demnitatea individului, bunaoara)” in mintea mea lucrurile stateau cam asa: ca nu cred ca aptitudinea catre suicid ca manifestare a patologicului este o manifestare ce tine de apanajul feminitatii, cum nici aplecarea catre suicid ca forma ultima de manifestare a omoarei nu tine doar de apanajul masculinitatii. Si ca toate acestea tin de structura (aceasta este notiunea pe care am echivalat-o, nefericit, poate, cu “tipul de caracter”) fiecarui individ in parte, precum si de posibila “incadrare” a acestuia in categoriile (imprecis definite, cumva, si oricum dificil de delimitat): patologic sau nepatologic (cu varianta asumata a demnitatii si supremei libertati de alegere cat ce priveste viata individului)
      Categoriile enuntate mai sus admit, fireste, alaturarea / dezvoltarea unor alte categorii sau subcategorii, dupa caz, dar aceasta nu ar face, in acest punct, decat sa complice cumva discutia. Mi-am propus sa dezvolt subiectul si sper sa izbutesc in zilele ce vin, caci acum ma simt realmente sfarsita, la capatul unei zile de munca de aproape 14 ore…
      Nu cred insa ca ar fi intelept sa vorbim despre o abordare feminina si una masculina (desi am inteles termenii conventiei / lecturii termenilor propuse de tine)… Nu cred asta exact din motivul pe care tu il furnizezi ulterior.
      Si ar mai fi ceva: poate ca aceasta delimitare ar functiona la rigoare cand vine vorba despre o tentativa de sub-categorisire a “apetitului” pentru suicid manifestat pe un fond necomplicat de existenta unei patologii anume (desi, repet, si asta cu implicarea sau nu a “patologicului” e o poveste extrem de delicata si de imprecis de stabilit, motiv pentru care promit ca voi reveni asupra subiectului, cu o abordare mai explicita, chiar daca nu sunt vreo specialista intr-ale psihicului, ci doar o amatoare mai…cultivata, ca sa zic asa, in numele unei aplecari personale catre astfel de sfere)
      Sa revin, asadar: daca vorbim despre o posibila aplecare catre suicid pe un fond nealterat de factori patologici, atunci am putea zice ca acesta e fondul-samurai, ca sa ne exprimam plastic, asa, care insa, limpede, nu-i specific doar barbatilor, ci e manifest in cazul oricarui individ care aseaza o cauza / un principiu / o idee / un scop/ un ideal in fata…valorii lui intrinseci ca individ (a se revedea aici definitia / acceptiunea pe care Mircea o da “valorii intrinseci”, fiindca e o chestiune asupra careia consimt)
      Asadar, orice individ care e gata sa-si sacrifice viata (ca-i din demnitate, din incapatanare, din atasament fata de ideal ori din vreun alt motiv din aceasta categorie), ca-i barbat sau femeie, poate fi incadrat cumva in categoria “samurailor” (pentru care, anume, sinuciderea e-o chestiune de optiune personala, ce tine de asumarea pana la capat a unei anume libertati)
      Pentru cei al caror “fond” e complicat intrucatva de intersectarea cu unii factori patologici – preexistenta unei schizofreniii sau a unor manifestari maniacale de orice tip…sunt primele exemple care imi vin la indemana acum – nu cred ca putem vorbi de actiuni perfect asumate, chiar daca ele “se ancoreaza” de un ideal…Ce vreau sa spun cu asta, ca sa nu fiu gresit inteleasa, este aceea ca sunt si persoane cu afectiuni psihice care au un simt al onoarei extrem de dezvoltat si care sunt capabile sa moara (la propriu) pentru o cauza ori pentru o idee..acestea insa nu pot fi socotite a fi “samuraii” delimitati anterior, cata vreme gradul lor de implicare / participare in propriile lor actiuni si decizii e (poate fi) serios asezat sub semnul indoielii…
      Nu toate aceste “tipologii” sunt insa feminine (sau masculine, dupa caz), de aceea zic ca nu putem echivala, nici macar conventional, vorbind despre o abordare feminina si una masculina.
      Isteria, bunaoara, care are ca origine particularitati de manifestare ce tin de universul specific feminin nu poate fi socotita a fi apanajul exclusiv al femeilor, cum nici eroismul nu poate fi socotit apanajul exclusiv al barbatilor (desi tine si el, la randul lui, de o anume impregnare hormonala cu hormoni specific barbatesti)
      Mai ziceam, de altfel, undeva mai sus, ca literatura de specialitate citeaza cazuri de sinucideri comise de femei (pe un fundal complicat patologic, dar nu numai in astfel de cazuri) care sunt morti de o violenta rara, gandite meticulos, pana la ultimul detaliu si care angajeaza “scenografii” complicate si elaborate, catre care un barbat nu ar putea aspira nici macar in gluma, ca sa zic asa…Un barbat normal (adica unul care nu poate fi socotit drept caz patologic, caci nu poate fi incadrat acilea in baza unor date pre-existente) opteaza, in general, pentru o modalitate hotarata, simpla, necomplicata dar extrem de sigura, eficienta, de a-si incheia socotelile cu viata. Ca-i vorba despre un gest de samurai sau ca-i optiunea de urmat din calea unei suferinte incompatibile cu viata, putin importa, barbatii adevarati, care-s hotarati si ne-fricosi, aleg calea cea mai sigura si cea mai simpla…nu stiu, nu ma pricep, Mircea zicea pe fain ceva de revolverul pus la gat nu stiu cum, chiar nu ma pricep…Ideea e sa fie o data pentru totdeauna.
      La polul opus, in registrul ne-patologic, sunt abordarile “melodramatice”, ce pot fi apanajul unor femei sau al unor barbati cu suflet de femeie ori care se simt femei pe dinauntru, si care-s negresit oleaca mai spectaculosi si mai elaborati…
      Acuma…nu-i chip sa intram aici in detalii daca aceasta aplecare catre “teatralitate” insasi nu-i semnul unui individ zbuciumat si atins de “aripa” patologicului…e loc de discutii pro- si contra-, da’-s nespus de stufoase si nu stiu unde anume pot duce ele, daca pana mai acum ceva vreme pana si homosexualitatea era socotita o boala psihica, iar acum – ea nu-i mai privita asa. Acest tip de “convietuire” tumultuoasaa unor femei cu ele insele captive in trupurile unor barbati a “imbogatit” insa literatura de specialitate cu o sumedenie de exemple de tentative de suicid comise din varii motive ce tin de inadaptare / inadecvare la un context anume.
      Si uite asa mai departe, discutia pe tema asta poate continua practic cu o suma de nuantari care-s necesare si utile pentru lamurirea partiala macar a unui asemenea subiect generos si stufos…Voi reveni.
      Cat despre nota in care am lecturat dialogul lui Mircea cu Florentina, da, se prea poate ca asta sa spuna mai multe despre mine decat despre cei doi “actori”… Mie insa asa mi-a parut, cumva: ca Mircea a fost de asta-data mai ocrotitor, mai galant cu “partenera” sa de tango ideatic, anticipandu-i practic o suma de “miscari de dans” si oferindu-i argumente pe masura disponibilitatii si implicarii ei in respectivul “pas de deux”…Poate ca a fost, insa, doar o parere de-a mea…In chip evident ca am perceput si eu “neintelegerea reciproca”. Tocmai aceasta a si fost “sursa” respectivului dialog. Ce-a urmat mi-a parut insa mai mult o demonstratie / ilustrare a teoriei cum ca iti vine mai degraba la indemana sa o previi sa paseasca in gol decat sa-i dai un branci pe scari in jos…Adica, in termenii propusi de metafora utilizata de noi anterior, o superba lectie de dans cu motive retorice foarte izbutite.

      Nu mi-a scapat articolul tau din seara asta despre parinti si copii si despre oferirea de alternative. Mi-am propus sa iti raspund si la asta, m-a incitat enorm abordarea ta, doar ca acum imi lipseste energia de care mai am nevoie, asa ca voi reveni cat mai curand cu putinta…

      Cu bine, Ioana.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s