Din laboratorul sinelui: Scufundarea in trecut (II)

Cand traiesti mai multa vreme in preajma mortii, de-ti sufla in ceafa rasuflarea ei racoroasa, ajungi sa pui mai mult pret pe valoarea cuvintelor, caci vezi cu ochii tai cum se-ntampla sa pleci, sa pleci adica pentru totdeauna, si sa-ti ramana cuvinte nerostite in gat, ca un blestem pe care n-ai apucat sa il intorci inca asupra lumii, asupra celorlalti…

Proful de romana a plecat asa, discret cum a trait, intors cu fata la perete, ca intr-o forma de refuz a lumii. Ajunsese in ultimele saptamani la mai putin de 45 de kilograme, dintr-un om svelt, cu o tinuta impecabila, cum era, aproape ca il puteai purta pe brate ca pe un copil si-i puteai simti oasele cum strapung pielea trupului firav. Mintea i-a ramas insa limpede pana aproape in ultimul moment, cand boala, mai perfida decat el anume, a decis sa-l faca sa abdice de la realitate…toate bolile care mistuie pancreasul sunt asa…blestemate pana la Dumnezeu si ’napoi!…asa incat, in ultimele lui ceasuri, pe nimeni din preajma nu mai recunostea si, intors cu fata la perete, cu trupul micit si alb si firav, cu pielea cum e pergamentul si cu degetele subtiri, aproape cum sunt picioarele unui păianjen, striga ca prin vis: „mama, ma-ma, mama, nu ma lasa, nu ma lasa…” orice va fi fost sa insemne asta…

N-am apucat atunci sa ne spunem chiar totul, dar am recuperat intre timp, caci n-a fost zi care sa treaca si-n care, intr-un fel sau altul, sa nu-l fi simtit in preajma, cu zambetul lui fin – ironic si cu aplecarea-i oleaca misogina, exact atata cat sa te deprinda cu un pretios simt al masurii proprii

Cam de-atunci dateaza si incapatanarea aiasta a mea de a ma stradui sa pun  lucrurile in cuvinte, drept marturie pentru ceea ce-am simtit ori am trait candva…

Continue reading

Intermezzo de vara: Despre verile indiene si despre stapanirile cu folos

Amintirile verilor noastre fac parte din prezent, in sensul acela in care ele pot modela plastilina prezentului cu degetele lor fierbinti si datatoare de sensuri.

Nimic nu-i mai viu, asadar, si mai prezent in noi decat o amintire, atat de puternica incat sa acopere cu umbrele ei de aripi deschise larg necuprinsul – cu mintea – spatiu intins intre trecut si viitor, si din care prezentul e doar o bucatica, o bucatica de care dispunem, eu asa cred, in masura in care consimtim sa o risipim.

Poti trai toata viata cu amintirea unui om care ti-a marcat clipa. Eu, cel putin, am trait si traiesc astfel. Si nu-i valabil asta doar pentru cei cu care inca poti realiza intersectari fericite pe axa timpului. Pe acestia ii poti intalni, in carne si oase, spre a-ti incalzi obrazul la lumina respiratiei lor. Sunt insa si din aceia care s-au trecut, prin poarta care duce nu stiu daca inspre alte lumi, cat inspre un alt timp – ori o alta dimensiune – ce coexista cu a noastra, doar ca o intersecteaza mai rar, iar uneori niciodata.

Trecutul, prezentul si viitorul sunt, asadar, in noi, in fondul acela de necunoscut in care clipa ingheata ucisa de fierbinteala visului…

Nu-i musai sa te impreunezi cu cineva pentru a ajunge sa-l cunosti bine, bine de tot si pentru a sti sa-i deslusesti, prin transparenta pielii, clocotul ce-i infierbanta pe dinlauntru venele.

Continue reading

Din laboratorul sinelui – Exercitii aplicate pe text (II)

Povestea din aceasta seara urma sa fie despre altceva anume, doara numai ca, in entuziasmul mieu, ajunsa fiind eu acuma intr-un soi de vara indiana a patimilor internet-ului, am comis o fapta fara precedent, pe care, fireste, ar fi trebuit sa o comit candva, demult, doar ca atunci nu mi-am gasit timp, s-atunci s-a intamplat sa fie acum si nu o pot trece neobservata: asta-seara am izbutit cu chiu – cu vai sa deprind si eu ce-i irc-ul si cu ce se mananca acela…

Las asta aici spre aducere aminte, dimpreuna cu multumirile mele adresate lui vexare si lui Mircea Popescu, pentru ingaduinta si calmul cu care m-au asistat in cautarile mele ingenue, cum si amuzante, deopotriva, consemnand, in treacat, ca-i exact asa cum se spune si buna reputatie a unei femei depinde de tacerea cat mai multor barbati inteligenti! Asadar, cu multumiri speciale adresate Dumneavoastra, domnilor!

Mai apoi, pentru ca sa revin si sa mut discutia intr-un plan deasemeni delicat – cum este cel pe care mi-am propus sa-l destelenesc numai in asta-seara, spre-a reveni ulterior – reamintesc ca in serile din urma am evocat in cateva randuri aspecte fugare ce tin de iubirile homosexuale, cum si, inca mai in urma de atat, am facut trimitere la cateva fragmente dintr-o carte de-a lui Pier Paolo Pasolini, din care am citat generos, chestiune la care voi recurge dintru inceput, de altfel, si in aceasta seara.

In intentia mea, cel putin, aceasta serie de articole ar trebui sa faca referire la toti cei (si cele) ce-si cauta stapan si la aspecte ce tin de “stapanirea” pe care un om o poate exercita asupra altuia…Acum…om vedea dac-oi fi indeajuns de vrednica sa fac asta si ce anume o iesi, pentru ca, pe moment, oi amuti eu si oi lasa cuvintele altora sa vorbeasca:

Continue reading

Furul

Ti-e pielea insemnata

de-aceasta muscatura

de purec, cum aci

sta insemnat de mine

ca ne’nsemnat e darul acela ce, de-ai vrea,

sfioasa mea fecioara, detoate tematoare,

nu l-ai putea vreodata primi din partea mea.

Femeie, aist’ purec, ce sta pe coapsa ta,

s-a infruptat  din mine

si-acum din tine-ar vrea

sa se infrupte, iaca!

Si, daca l-ai lasa,

impreunarea noastra aievea ti-ar parea,

caci purecul aista

a supt din carnea mea

sange ce da navala acum spre carnea ta

si sangele-ti saruta, cum insumi eu as vrea.

Aista, dara, scumpo, nu-i omenesc pacat

Impreunarea noastra nu-i dup’al firii dat

Rusine nu-i a-ti face

Si n-a fi dar sperjur

De-i zice tuturora

Ca trupul tau e pur

Si fecioria-ti, iata!, neatinsa-ti ramanea

(desi da-n clocot carnea-ti

 ’Ist purec – ca din parte-mi –

sfioasa, te petea).

Din sangele aista indoit: eu si tu

Amestecat intr-insul

– Caci nu poti zice nu! –

Spori-va rodul pargav

Cum pargav rostuind

Rodi-va al tau pantec –

Pacat infaptuind.

Sarutul, dar, de purec nu-i inca mai prejos

Pacatul il precede mereu pe pacatos.

Cruta, fecioara, dara, hai, cruta, de vrei vrea,

Trei vieti intr-o faptura

Ce scurma carnea ta!

Caci suntem azi, iubire, mai mult decat oricand

Legati prin juramantul unirii ’cela sfant

Faptura asta biata nu stie ca de-ar vrea

Ucide-ne-ar, pacatul nefiind de partea sa.

Ea-i patul nuntii noastre

Si-i pat de nunta pur

Cum templu-mpreunarii

 – Tasnind  sange – obscur.

Stiu ca-s multi impotriva, tu insati parc-ai vrea

Si parca nu, caci, iata!, ti-e teama

si robita imi esti de teama ta.

Nu ezita, ci vino, fecioaro, te conjur!

Aiasta manastire-i din carne, o, te-ndur’!

Ofranda-i pentru tine

Ce dar de nunta-ai vrea

mai mult decat atata?

Hranit din carnea ta…

Din sange ce tasneste amestecat in val

Cu-al meu sange ce curse…

Pacatul criminal

Ar fi acum acela

Ce-i la-ndemana ta

Ca, pangarindu-i viata, s-o pangaresti pe-a mea

Si pangarita – atuncea va fi si viata ta.

Hai dar sa nu ucidem al nostru legamant,

Povara subt o crima – sinucigasa stand.

E-un sacrilegiu-aista

Cand pacatosi sunt trei

Cu-o singura miscare

Strivind unul din ei

Trei crime pacatoase comiti

Ucigand trei.

Nu poti fi tu aceea atat de patimasa

Incat sa-ngadui sange pe mana ta gingasa

Nevinovata-ti mana nevinovat strivind

Caci, spune, scumpo, unde

pacatul va fi stand?

Unde-ar sta oare vina acestui biet fur

Ce-a supt din trupu-ti sange

Spre-al darui-mprejur?!

Cat vinovat anume iti poate parea el

Cand trupul vlaguindu-ti ti-a pus vlaga in el?

Caci vlaga asta tie iti e triumf si iata!

Mai vlaguiti acuma cum n-am fost niciodata

Eu sunt slab, deci puternic,

Iar tu, ca niciodata,

Puternica si pura, de vlaga ta pradata.

Aista-i adevarul acestui viclean fur

Te uita dar’ in preajma, te uita imprejur,

cat de vicleana-i frica! Si teama cum e ea,

ingenuncheata toata spre mine poti cata!

Nu-ti fie frica, iata!, te-nvata acest fur

cum zvarcolit in sange tu poti ramane pur

Vicleana este frica, iubito, tu sa stii,

Atata pasiune din tine-ei izidi

Cand inspre mine toata cata-vei imprejur

Cat moarte semanat-ai strivindu-l pe-acest fur…

(Traducere usor adaptata, dupa The Flea a lui John Donne – cu multumiri pentru varianta in limba engleza, adusa in atentie de lexxy229 pe blogul lui Mircea Popescu)

Acasa

Singurele momente cand visele iti pot fi foarte limpezi sunt atunci cand apuci sa dormi cu capul pe o stanca.

Gandul aista, vezi bine, nu-mi da pace, desi noaptea-i tarzie si toate s-au adancit in liniste.

Cand ratacesti mult, picioarele cu care mangai pamantul ti se inmoaie, cum aripile din carton presat cand cad peste ele ploi lesioase de toamna.

Cenusa din care-s facuta azi mai stie arde din cand in cand ca o prevestire a antracitului din care-am fost rostuita sa fiu…

Continue reading

Pasarea Spin

Da, stiu, aista-i titlul unei telenovele mai cu pretentii, in care o doamna extrem de ambitioasa se amorezeaza iremediabil si pour toujours de-un preot, devenit arhiepiscop la Roma, interpretat de Richard Chamberlain (care-i, in mod ironic, cumva, dublu inaccesibil: o data bietei Maggie, personajul principal feminin din film si alta data tuturor spectatoarelor visatoare, inzestrate fiind ele din fire cu multe nazuinte neimplinite, intrucat impartaseste, in viata particulara, alte preferinte si optiuni personale) Iubirea aceasta a lor, de pe ecran, este, asadar, una generatoare de mari suferinti de toate partile posibile – fiin’ca-i de-a dreptul imposibila, oricum ai privi-o, nefiind ea ingaduita nici de societate, nici de canoane, nici de gustibus… – si iaca!, gata-i drama!… In plus, pruncul ce se naste ca rod al acestei imense iubiri are, in chip regretabil, o soarta nedreapta, fiind pierdut, prin moarte, de doua ori, pentru bietul tata, care-i sfasiat mai tot timpul pe parcursul filmului de necesitatea alegerii intre doua mari optiuni (oleaca ipocrite, imi par mie): iubirea fata de Dumnezeu (fagaduita Bisericii) si iubirea fata de Maggie (pe care nu-i vrednic sa si-o fagaduiasca nici macar siesi, ca-i prea las si le vrea pe toate pentru el, sau cam asa poate parea…)

Eu insa nu despre filmul acesta mi-am propus sa scriu, ci despre o experienta de-a mea intr-ale deprinderii scrisului…

Demult, tare demult, pe la inceputul anilor 2000, eram studenta medicinista in Timisoara, in anul V, si, pentru ca eram cumva dezamagita de ce-ar fi putut sa insemne prostia asta cu a fi medic in Romania, m-am gandit c-ar fi util pentru mine, cum si placut deopotriva, sa-mi perfectionez oleaca abilitatile de a scrie, pentru ca de citit tot citeam cu imensa voluptate, practic de cand am deprins stiinta asta a cititului. Zis si facut. Am dat concurs – pentru ca atunci, inca, asa se intra la Universitati, prin concurs, si-am intrat la Universitatea de Vest, la Litere, specializarea Jurnalistica – Limba Franceza, pe locul 4 sau 5, parca…nu ca ar conta asta in vreun fel…

Continue reading

Din laboratorul sinelui: Scufundarea in trecut

O sa incep sa scriu cu o afirmatie „pompieristica”, aparent fara nicio legatura cu subiectul prezentului articol, urmand ca apoi, pe parcurs, sa incerc sa imi argumentez scrisele, intr-o serie de articole pe care, daca n-am apucat inca sa o scriu, am gandit-o deja, ea exista acolo, in mintea mea, si sper sa gasesc timpul si priceperea necesare pentru a o asterne si pe hartie.

Asadar, afirmatia: dintre toti barbatii pe care am avut prilejul sa ii cunosc in viata mea  – destul de multi, as indrazni sa afirm – aceia a caror preferinta, cat si optiune personala, nu se indrepta in mod explicit catre femei, ci dimpotriva, mi-au parut a fi printre cei mai curajosi. Homosexualii, adica, cei pe care ii stiu, mai cu seama aceia care se asuma calm, fara excese prea mari si cu o doza cuvenita, cat si probatoare de inteligenta, de simt al umorului, imi par unii dintre cei mai curajosi barbati, pentru ca au darul si taria de a-si recunoaste si asuma, fara drame supra-jucate, femeia care locuieste in ei insile, si-s perfect inzestrati cu aptitudinea anume de a-si „negocia” trairile – uneori pe muchie de cutit – asa incat sa acorde aceleasi drepturi, pe cat posibil, ambelor dimensiuni care, in alt chip, „dorm” in sinele fiecaruia dintre noi (in forme mai mult sau mai putin estompate).

Nu ma refer acum aicea la oamenii – spectacol, la aceia foarte excentrici ori la cei care, in cautarea de sine, ratacesc uneori calea si se dedau la (aproape) mutilari ale trupului (cum si ale sufletului). Aceia sunt aparte, pe unii dintre ei ii stiu chiar bine si-s oameni vrednici de toata pretuirea, numai ca nu-i neaparat despre ei vorba in cele ce-am scris mai sus.

E vorba despre aceia care, cu barbatie si echilibru, stiu sa fie cu intelegere fata de „femeia” din ei, „exhiband-o” moderat si in nici un chip ostentativ, insa, oricum, asumat si fara demonstratii  meschine, de falsa pudoare. Ei se opun, in mintea mea, tipului heterosexualului „macho”, cumva, care-i cu atat mai agresiv cu cat se simte mai slab, mai vulnerabil, mai descoperit, si-ncearca obstinat sa reprime „femeia” dintr-insul, rejectand zgomotos si ironic (cand nu de-a dreptul mitocaneste!) orice „aluzie” din mediul inconjurator care-i poate evoca, fie si vag, o directionare inspre homo- sau bi-sexualitate.

Continue reading