Ce batrani suntem!…

Tentativa asta de creionare a unui portret la batranete mi-a incoltit in minte acum ceva vreme si m-am gandit mereu de-atunci ca ar fi un bun exercitiu de lamurire al unor dileme launtrice pe care mi-l datorez, in perspectiva unei evolutii (ori involutii?!) viitoare. Ar fi cumva ca si cand as lasa urma scrisa a trecerii mele pe aici, eu – acest melc atipic, ce-si cara cu sine gandurile – povara, iar nu cochilia, (nu inca) – aceasta temnita secretata din prea-plinul fluidului nostru interior.

Candva, demult, am citit la Liiceanu despre prostie cum ca ar fi un soi de „incremenire in proiect”. Poate ca imbatranirea / batranetea e un soi de osificare, un soi de calcifiere excesiva a scheletului gelatinos al mintii noastre. Pierderea mobilitatii in gandire ma sperie cel mai mult ca amenintare si aceasta incrancenata ancorare in trecut, ca o forma stranie de rezistenta launtrica la ne-devenirea viitoare, e poate lucrul care ma impresioneaza cel mai mult atunci cand ma uit la cei din jur, la mama mea, bunaoara, pe care o stiu tot de-atata vreme de cata pe mine insami ma stiu, dar si la altii, adultii langa care am crescut, cum ar veni, si de la care am deprins cate una – cate alta din devenirea asta de-i zice viata…

Batranii isi tarasc agale dupa ei cochilia facuta din amintiri, plasa facuta din urzeli de vise, unele frante de-a binelea, altele atarnand ca un catarg ostenit al unei epave…mai rar, foarte rar, mi-a fost dat sa intalnesc batrani ce-si poarta varsta senin, cu lejeritate si voluptate impacata, ori chiar cu patos, caci s-ar fi intamplat cumva ca varsta sa fi revelat in ei identitati nebanuite si oricum ascunse bine de cei care au fost candva, la tinerete (am vorbit despre o astfel de batranete atipica, revelatoare a unei tarzii femei – fatale, devoratoare de barbati aici si intentionez sa revin pe subiectul asta candva.)

In general, insa, batranii, multii pe care ii stiu, isi trag dupa sine capitalul de frustrare si de uimiri intarziate (ori nerezolvate la timp), convertit sau nu in chip judicios in intelepciune. Pentru ca, imi zicea odata un prieten, o veste buna ar fi aceea ca batranetea vine mai intotdeauna la pachet cu intelepciunea, iar vestea proasta ar fi aceea ca batranetea e perfect in stare si-i perfect posibil sa vina si singura.

Batranii sunt depozitarii unei vremi care-a trecut si sunt prizonierii unui timp care nu (mai) e al lor. Si-atunci, pesemne, se simt ciudati si stingheri…

N-am sa fac aici trimitere la intreaga folcloristica sentimentala (si sentimentaloida) cu referire la parinti. Nu-i musai sa ne injectam periodic cu licori dulcege ca sa ne amintim (ori ca sa stim!) de ce anume iubim ceea ce iubim. Caci nu, nu despre asta, despre ne-iubire, e vorba. Si oricum, subiectul acesta al iubirii fata de batrani (ca cine n-are batrani pe langa casa, e stiut, sa mearga sa-si cumpere, nu?) a fost cumva bagatelizat prin excesiva “expunere”…s-a manelizat, cumva, iar asta-i oleaca deranjant…(insa despre asta, intr-un alt rand, intr-o alta poveste)

Nu-i prea mare osebirea intre felul in care isi poarta varsta un om instruit si un om senin, ce-si duce viata tihnita in casuta lui din varf de munte. Asa imi pare…Ba poate chiar ca izolarea de lume, in pacea tihnita si vrednica de pretuit a unui catun uitat, ajuta, il ajuta pe varstnic, adica, sa nu se lege cu disperare de ramasitele unei amintiri ce-a fost candva viata lui (din tinerete).

Nimeni nu-i scutit de intalnirea cu tavalugul vremii. Si nu stiu daca e cel mai dezolant dintre toate, dar cu siguranta e cel mai suparator pentru cei tineri, cei prinsi in vartejul navalniciei varstei-cascada, spectacolul lentorii, secondat de cel al unei anume incongruente ori imprecizii ezitante.

Timpul trece in goana pe langa cel ce devine incet-incet varstnic si-atunci de aici si nevoia de a-i pune cumva piedica, de a-l opri, pe cat posibil, in loc, sicanandu-l, prin reinventarea in folos propriu si clamarea repetata a „rabdarii”.

„Putintica rabdare, stimabile!” – zice zaharisit Trahanache. „Lasati-ma sa-mi traiesc in liniste viata care mi-a mai ramas si sa-mi desavarsesc in tihna proiectele pe care le mai am” – afirma mai deunazi un intelectual de-al nostru. „Dovediti respect fata de cutare sau cutare carturar”, il indeamna acelasi pe un june, pare-se (cam) fara biografie si fara opera.

N-as putea echivala intelepciunea cu ingaduinta, insa dintr-o anumita perspectiva privind lucrurile imi pare ca mai degraba aduce batranetea cu sine un plus de ingaduinta decat dezirabila si pretinsa intelepciune.

Acest “mensevism” despre care vorbeam intr-un context oleaca diferit in articolul anterior e poate cauzat si de practicarea ingaduintei politicoase impinse cumva mult peste limitele admisibilului.

Intelectualii, nu toti, dar multi dintre ei, sunt inzestrati cu o forma de lasitate bizara, ce-mi pare a fi o expresie oleaca mai rafinata (dar nu mai putin nociva prin asta!) a versatilitatii spiritului unei fapturi care, cu cat intelege mai mult si mai multe din tot ce se intampla in jur, cu atat ii apare mai limpede si mai pregnanta  concluzia ca (in termeni de filosofie de viata vorbind, pentru ca astfel ti-o infatiseaza abil si strategic cei mai multi – caci poate doar astfel ar fi vrednica de-a fi cumva scuzata) justitia vietii e pentru acum si pentru aici, n-ai a astepta prea mult de la Justitia Celui de Sus, precum si viata in sine e bine de trait tot acum si tot aici, fiin’ca mai tarziu e foarte posibil sa fie…mult prea tarziu.

Aceste convingeri, ridicate la rang de filozofie de viata, de sistema filosofica, sunt si cauza, poate, a multor derapaje ale firii (am atins subiectul in trecere si cu ocazia articolului anterior) care-s mult mai adesea intalnite la cei olecuta mai instruiti (la intelectuali, adica) si mai putin intalnite la aceia inzestrati cu mare credinta in Dumnezeu, traitorii in catunuri uitate de lume, cei din generatia bunicilor si a strabunicilor nostri. Ma refer la ei cu osebire si ocolesc cu obstinatie categoria traitorilor la oras, a targovetilor, a proletarilor orasenizati cu de-a sila, pentru ca aici „mutatia” produsa in firea lor e mult mai grea si mai grava si mai dificil de deslusit si-i poate exclusiv resortul sociologilor ori antropologilor si mai putin al celora ca mine…

Aceasta incongruenta (inconsistenta, poate?) a varstnicului cu mult din ceea ce a fost el odinioara il face pe acesta dificil de analizat si de incadrat. Cu cat mai mare ii este rigiditatea (lipsa de mobilitate a fapturii launtrice), cu cat mai osificat ii este scheletul gelatinos al mintii, cu atat e mai greu de incadrat, caci e cu atat mai „saltaret” printre posibile categorii, cu atat mai alunecos si mai dificil de fixat intr-un cadru de evolutie.

Nu spun prin asta ca oamenii-s sticlute carora sa le atasam etichete si sa le punem apoi in ordine pe un raft, nu! Spun doar ca ei sar cu aparenta vioiciune, uneori de la o extrema la alta, intr-un „dans” similar cumva cu miscarea electronilor pe orbite, intr-o succesiune care pesemne ca varstnicului ii apare ca fiind perfect fireasca, desi pana mai deunazi ii aparea, poate, ca fiind blamabila si respingatoare.

Varstnicul gaseste o justificare pentru mai orice, e apt sa inteleaga, capabil sa scuze si sa argumenteze, vrednic sa “duca” mai orice anume: minciuna ca si tradarea, curajul la fel cum si teama, echitatea cum si inechitatea (armonie a extremelor ce tine probabil de o indelungata practica), rostuirea fireasca a valorilor cum si completa lor devalmasie. Pe toate astea si inca ceva pe deasupra varstnicul le poate „duce” si le poate intelege, le poate, la o adica, explica si chiar justifica, daca i se cere, intr-o totala detasare de sinele sau cel de odinioara.

Intransigenta varstei de foc a adolescentei si maturitatii ii apare ca o amintire indepartata, ce vine dintr-o epoca anume, care, in chip straniu, e a lui fara sa-i mai apartina intrutotul.

Resemnarea ia treptat locul indraznelii si combativitatii, iar “supunerea” apare ca fiind forma cea mai strategic corecta de rezistenta.

Portretul intelectualului la batranete (cum de altfel portretul oricui anume) e asemenea portretului artistului la tinerete 🙂, fiindca-i la fel de greu de creionat…Sunt, e drept, mai multe feluri de a imbatrani, exista si abateri notabile, dar realitatea se incapataneaza cumva sa ne confirme, din pacate, ca asta-i cam regula…

Ma gandeam azi ca am opinat in urma cu ceva vreme oleaca ireverentios la adresa sotilor Vulpescu, in conditiile in care da, si ei au fost din aceia care mi-au amprentat puternic adolescenta si tineretea. Si ma gandeam daca asta-i numaidecat un semn de ireverenta si de tradare ori e un semn de maturizare, maturizare privita ca varsta in cadrul unei evolutii, careia ii succede in chip firesc drumul catre senectute si senectutea insasi, ca varsta a deplinei si atotcuprinzatoarei intelegeri, si atunci, ma gandeam, poate ca oi ajunge sa citesc randurile alea si randurile astea si sa ma rusinez de ele, pentru ca atunci, daca oi ajunge acea varsta cand le privesti pe toate…zen, asa, atunci abia oi fi ajuns din nou sa ma reconciliez cu ei doi (cu sotii Vulpescu, zic), cei care atunci nu vor mai fi, dar pe care eu ii voi regasi in mine si-oi face pace cu ei cei de-acum (cand eu, adica, am 36 de ani si-s necuviincioasa), sa ma reconciliez, zic, cu ei, undeva pe coridoarele intunecoase, in vreun cotlon anume, nestiut, nebanuit, al mintii mele neexplorate pe de-a intregul…

Ei bine, pentru asta am scris aceste randuri: ca sa imi serveasca drept indreptar la nevoie, atunci, cand eu nu voi mai fi eu, ci un alt eu, imblanzit, cu reliefuri interioare edulcorate, ori, poate, dimpotriva, inca mai colturoase…

Am scris aceste randuri ca sa imi amintesc atunci ca-mi pare acum ca nu-s deloc necuviincioasa, nici lipsita de reverenta in fata senescentei si senectutii, ba dimpotriva. Si-am mai scris pentru a-mi aminti ca azi, chiar azi, am invatat de la baietelul meu in varsta de doi ani si doua luni o apriga lectie: cum ca in viata cel mai mult si cele mai multe le inveti pe cont propriu, infruntand si la nevoie sfidand lumea, de la inaltimea / anvergura pe care tu insuti o poti atinge, facand uz de toate resursele aripilor tale interioare…

Ca nu-i vorba aicea despre acea sfidare goala de continut, ca un chimval rasunator, ca sa il citez pe Pavel (ca nush’ de ce imi vine el in minte chiar acum…), nu, nu despre asta e vorba. Dar sa povestesc si despre ce e vorba, caci poate ca-mi va fi, la randul meu, de folos, in perspectiva innoptarii care va sa vina, sa inteleg ce am vrut sa zic anume: baietelul meu se plimba azi prin casa complet dezbracat, asa cum ii place sa stea zilele astea, de cand cu temperaturile aiuritoare de afara si, la un moment dat, a escaladat primejdios un scaun destul de inalt, aflat intr-un echilibru cam precar si s-a cocotat apoi sus, in varful unei mese cam fragile, de unde m-a infruntat privindu-ma direct in ochi, la indemnul meu cam hotarat: „Coboara imediat!” – „Nu, nu cobor, acu’-s ca tine”, mi-a raspuns privindu-ma drept in ochi. Sigur ca nu poti colora cu incarcaturi o mie, straine de esenta lui, raspunsul asta care, raportat la lumea lui insemna una, in timp ce prin raportare la lumea mea poate sa insemne cu totul si cu totul alta…Doar ca discutia a continuat intr-o nota hazlie si usor imprevizibila, dupa cum urmeaza: „Sa stii ca mama e foarte intristata si dezamagita de faptul ca tu nu o asculti, o sa cazi de-acolo de sus, vei vedea” – mi-am exersat eu discursul. „Nu, mama, te ‘og nu te-ntista, eu te iubesc pe tine!” a venit, pentru prima oara in viata lui, declaratia. Luata prin surprindere si complet ingenuncheata de-asa marturisire coplesitoare pentru orice parinte, am zis ca sa ma lamuresc exact despre ce-i vorba si-am plusat: „Dar ce-i iubirea, mama draga?” si raspunsul a venit dupa o deliberare de numai cateva clipe, rostit corect, decis si aproape fara ezitare: „Pai…iubirea-i odine…” (ordine, adica) 🙂

Si uite-asa, cum statea gol si semet in fata mea, cocotat in  varful unei mese, l-am simtit poate pentru intaia oara in felul asta: ca fiind egalul meu, partenerul meu, un omulet in devenire, purtandu-si in tolba totul: inaltarile cum si caderile, victoriile cum si infrangerile, minunea anilor de-acum cum si promisiunea lentorii ce va sa vina si m-am gandit ca vreau sa prind clipa de-acum de varful ei de-aripa de fluture de sticla si sa tin minte pentru cand om fi vecinici ce-am iubit acum si ce m-a intristat acum, ce-am placut si ce-am urat, ce m-a ingrijorat si ce m-a inveselit.

Am deschis azi blogul lui Mircea Popescu si pe frontonul auto-universitatii private cu taxa statea scris: „Om nu te nasti, om devii”. Chestia asta mi-a amintit de zicerea lui Tutea, cred, preluare din Nae Ionescu, daca nu ma-nsel, cum ca „dom’le, in viata asta, omul nu evolueaza, nu devine, ci se dumireste”.

Nah…eu nu stiu ce-i viata si mai ales ce-i omul: devenire sau dumirire? Simt insa ca germenele indoielii si al slabiciunii doarme in noi, iar imbatranirea nu-i decat acea etapa care ajunge sa ne reveleze (si sa ne releveze) imprecisi, inconsistenti adesea, etern cautatori si mai mereu oscilanti, tremuranzi cand n-am vrea si mult, mult prea tepeni, prea rigizi, tocmai atunci cand nu trebuie.

P.S.1: Nu-i vorba ca ma gandesc la varstnici cu mila, nu-i chip de asa ceva, iar daca exista o bruma de compasiune in randurile mele atunci ea-i expresia anume a unei duiosii amare fata de o latura a firii care exista in fiecare dintre noi.

P.S.2: Pe mine, spun drept, m-a intristat peste poate intrezarirea asta de slabiciune care razbate din randurile scrisorii berlineze a lui Andrei Plesu: „Vreau să-mi văd de treabă. Nu le cer nimic special. Le cer doar un minimum de normalitate, care să mă ajute să-mi duc la bun sfîrşit proiectele şi viaţa.” Mi-am dat seama cumva, intr-o strafulgerare de clipa: ce batrana sunt!… Ce batrani suntem!…

P.S.3:

Mama draga, cand o fi sa fie asa si sa vie varsta cea apriga si peste mine, sa nu ma cruti, sa ma certi cu asprime si sa-mi infrunti neputinta, caci numai asta, si nu alta anume, e calea catre devenire (dumirire?). Tot ce naste din verva nebuna si sanatos spirit critic e vrednic de-a lasa urme durabile, insa aproape tot ce curge alene, din impacare resemnata si atotcuprinzatoare intelegere, e-un fel de moarte, chiar daca-i lina, de-i duioasa, tot moartea firii celei adevarate e, si-atunci…ce folos, baiatul meu?!…Caci poate ca nu-i de nici o trebuinta…Fii viu, te rog!, mama.

 

 

Advertisements

2 thoughts on “Ce batrani suntem!…

    • @ Mircea Popescu: 🙂 Buninteles ca am observat, cum sa nu observ?!

      Ah, si nu stiu precis de ce, fara sa-mi fi propus asta, dar tot ceea ce am scris mai sus, cat si ceea ce am gasit scris acolo, pe frontonul universitatii tale private, mi-au adus aminte de asta:

      O chestie demodata, stiu…:-)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s