Alte povesti despre zdrentele vietii

Discutia de ieri despre „zdrentele vietii” a nascut in mintea mea o continuare, caci interlocutorul mieu a amintit, inainte de-al sau Indignatio, despre “Pagliacci” si despre metafora arlechin / societate.

(Despre “Victor / Victoria” nu ma simt calificata sa vorbesc  acum , nu pentru ca nu l-as fi vazut, l-am vazut, de cateva ori bune, caci mi-a placut foarte!, dar nu l-am revazut recent, asa ca anumite chestiuni de detaliu / de finete nu imi sunt proaspete in minte. Cu “Pagliacci” lucrurile stau insa oleaca altfel, caci, desi nu am revazut-o chiar recent, “Pagliacci” doarme in mine si atata asteapta, un mic semn macar, pentru a se resuscita, spre a-si capata dreptul la vietuire in paralel cu mine, in sinele meu).

Ieri am vorbit, asadar, despre „zdrentele vietii” si am zis ca povestile de le-am analizat acolo sunt doar doua din nenumaratele posibile in care isi revendica dreptul la existenta, intr-un chip sau in altul, si un „the third”.

Nici “Pagliacci” nu se abate de la „directia” aceasta, fiind insa, vom vedea de ce, oleaca mai mult decat situatiile de viata pe care numai ce le-am dezbatut.

Tot trei sunt personajele implicate in intriga de amor, si-s tot doi barbati anume, cum si o femeie. (doar ca de asta-data unul dintre ei, Canio, e un soi de Pygmalion adus in situatia de a se vedea abandonat  / tradat de Galateea lui).

Aici Galateea se cheama Nedda si-i nevasta lui Canio, in viata lor „reala”, cum si pe scena, da’-i satula de traiul nomad al circarilor (ori poate ca asta-i doar un motiv inventat de ea spre a-si scuza fata de sine „tradarea”) si-i lehametita foarte de gelosul si mai batranul Canio, asa ca, dornica de imbratisari patimase, de soapte fierbinti si de juraminte eterne, se lasa sedusa de mai tanarul Silvio, cel care-i indragostit de ea si caruia apuca a-i promite ca „la noapte va fi pentru totdeauna (sic!) a lui”.

Canio e avizat cat ce priveste iminenta tradarii de catre intrigantii raniti in propriul amor (fie de catre Nedda, prin refuz, fie de catre Canio, in fel si chip, de-a lungul vremii), asa ca in seara reprezentatiei, pe scena, unde isi imbraca amandoi costumele de Colombina si de Arlechin, Nedda si Canio amesteca trama de pe scena cu cea din viata „reala”, iar in final Canio o ucide pe Nedda si-apoi se sinucide, spre a si-o insusi cumva astfel pentru vesnicie.

Stiu, povestea poate parea un soi de altfel de Romeo si Julieta (cu personaje oleaca mai coapte, si deci mai putin imbatate de iluzii), iar Canio si Nedda mai par, printre altele, rude ‘ndepartate cu Othello si-a lui Desdemona, doar ca acilea totu-i oleaca mai putin solemn si grandios ca dincolo (ori poate numai ca pare asa, din pricina faptului ca autorul a optat pentru o mizanscena de o alta natura, stramutand drama personajelor de pe campuri de lupta si alcovuri pe-o scena si imbracandu-i pe altfel vitejii eroi in straie de comedianti. In fapt, nu-i nimica diferit, tot noi suntem, si astia, cum si ailalti…)

Scriam ieri ca, in general, un al treilea, interpus in cursul unei relatii, poate fi un bun indicator al sanatatii respectivei coabitari, si ca, de multe ori, poate avea influente benefice cat ce priveste sanatatea relatiei de cuplu.

Ce te faci insa cu aceste cazuri atipice, in care al treilea (sprijinit, in cazurile expuse mai sus si de interpusi, caci asa-s operele clasice, abordeaza mai mereu multiple fatete ale personalitatii umane, si-s prezenti laolalta tradatorul si tradatul, intrigantul si victima, calaul si femeia frivola, inselatul si inselatorul, Mefisto cum si Ingerul), ce te faci, zic, cand al treilea aduce dupa sine „dizolvarea” totala a relatiei prin gestul definitiv al uciderii (crimei)?

Anvergura trairilor e maxima cat ce priveste operele clasice, asta-i stiut.

Doar ca acestea toate citate anterior nu-s numaidecat cazuri „clasate”, regasibile doar in paginile unor partituri sau intre copertile unei carti, ci-s si cazuri regasibile in viata reala, insotite sau nu de morala aferenta si conotate sau nu, dupa caz si predispozitie, cu o aceeasi incarcatura emotionala si intensitate a trairilor.

Ce factor anume determina precipitarea in acest chip a deznodamantului? Ce altceva (in afara de rabufnirile violente de gelozie, care pot fi puse pe seama unui temperament vulcanic ori a unui teren predispus nativ catre rezolvari definitive) il poate impinge pe un actor implicat intr-o relatie de cuplu sa ucida?

Caci, pana la un punct, lucrurile-s cam la fel peste tot: aparitia unui „al treilea” poate fie verifica veridicitatea trairilor actorilor implicati in relatie, fie marcheaza limpede faptul ca relatia scartaie, se clatina cum o corabioara pe un ocean in furtuna si-i musai fie de maxim echilibru, fie de-o apriga scufundare pentru ca lucrurile sa reintre intr-o matca anume…

„The third”, am zis-o si ieri, o zic si acum, e un factor revelator cum si catalizator / facilitator al unor stari de fapt.

Canio, cum si Othello, nu-s decat, intr-o alta forma, fireste, niste copii anali (daca respectam terminologia propusa de Mircea Popescu), care nu-si pot refuza nimic si nu-si pot reprezenta lumea altfel decat in limitele trasate de ei anume. Nu pot suporta tradarea (ceea ce-i de inteles, pana la un punct!), dar nu o pot suporta nu atat pentru ca-s principiali (e si asta, e limpede ca-i asa!, dar imi pare ca nu-i numaidecat atat!), cat si pentru ca tradarea se reflecta in ei insile, pagubindu-i de ceva ce pana mai acum o frantura de clipa fusese al lor, al lor si numai al lor si al nimanui altcuiva, iar acum se cere impartit cu un altul ori isi revendica dreptul la a fiinta pe cont propriu.

Canio si Othello, deopotriva, sunt tipologia celui care-si pierde in mod dureros, sfasietor, iubirea, dar dincolo de asta, ori poate chiar inainte de asta, se pierde pe sine, acolo, undeva, pe coridoarele intunecate ale mintii, unde nu-i loc de intors, iar intre iubire si ego, intre tradare si orgoliu nu-i nici macar un pas, un pas anume, menit sa il distanteze pe individ de sine, spre a-i oferi prin asta acces la perspectiva…

Teza mea e aceea ca Othello ori Canio ori altii ca ei sunt, in fapt, nu, nu atat niste ucigasi, cat niste dubli sinucigasi, caci isi injunghie mai intai cu cutitul victima = martorul mut al orgoliului ranit (adica ego-ul acela pe care doresc sa il uite) si apoi se intorc inca o data, o data in plus, catre sine, ca intr-o forma de revolta a lor fata de tradarea pe care insile au comis-o, in raport cu ceea ce stiau ei despre sine, de ceea ce stiau ei pan’-atunci ca-i bine si numaidecat corect si principial, si-atunci, ca o dovada a faptului ca li s-a desteptat oleaca din somn constiinta, se suprima, definitiv si iremediabil, pentru a nu-si purta, adica, povara sinelui infrant si-a neputintei de-a fi ceea ce ei nu stiau ca sunt… cam asa ceva…

In cazurile analizate, asadar, al treilea nu-i numai un revelator al faptului ca ceva anume scartaie, cat si un revelator al unor fapturi si situatii nestiute, nebanuite, somnolente, captive in noi insine, hibernand in temnita-ne de carne, poate pentru totdeauna, dar poate si pentru o data, candva, cand un „the third” va aparea in viata noastra, si asa, inconstient si nu pe deplin asumat, ne va striga in fata, fara sa o faca in cuvinte: „esti slab si las si fricos ca un iepure!”

Si pentru ca, uite, discutia despre iubiri si despre iubiri atipice tinde sa duca pe carari nebanuite pana acum, imi zboara gandul in chiar clipa asta catre alte tipuri de iubiri controversate si imi apare limpede, cum nu mi-a aparut niciodata pana mai acum ceva vreme, ca se poate muri din iubire in multe, in nespus de multe feluri, iar astea povestite de noi mai sus sunt numai unele, iar nu numaidecat dintre cele mai spectaculoase…

Iar gandul ma duce acum, in zborul lui numai de el stiut, catre finalul din „Ingerul Destinului” al lui Dominique Fernandez ori catre cel din „Strainul”, a caror „rezolvare” pe mine m-a bantuit multa vreme, inca din adolescenta, de cand aste carti mi-au cazut in mana pentru intaiasi data si pana acum, cand in sfarsit imi pare ca am inteles ca, dintr-o forma anume de iubire, te poti lasa pana si ucis, ucis adica in mod crud, violent, cu aparenta bestialitate, sezand intins pe o piatra incinsa la soare si asteptand ca unul – care nici macar nu-i acela, Iubitul tau anume, ci-i numai unul oarecare, un inger al destinului TAU!!! – sa vie sa-ti dea repetat cu o piatra in cap, strivindu-ti teasta in chip dureros si, astfel, paradoxal, pe cat de dureros, pe-atat de dulce si de placut, de aducator de pace si de liniste, – caci mori, iar nu dintr-o dragoste straina tie, dintr-o dragoste adica pe care ai imparti-o cu cineva si nu stii cu cine anume ori nu te pricepi a o-mparti cu cineva, cat dintr-o dragoste mai mare, aceea ce te leaga de tine, de propria fiinta, pe care ai descoperit-o cumva, revelator si revelat, pana la ultima ei fibra, si-atunci nu-i poti refuza nici macar acest mare, imens, de necuprins dar, de-a fi partas, constient, deplin constient, la propria viata, cum si la propria moarte, cum si la propria (re)nastere…

Sigur acuma ca astea despre care am adus vorba dinurma sunt chiar cazuri dintre cele mai atipice, in care-i vorba, pana la urma, (tot) de iubire, dar intr-o forma a ei multiplu distilata, pana cand ajunge sa nu mai fie iubirea aceea „clasica”, de tipul menajului cu altcineva si se reduce la iubirea privita in forma ei mai rafinata, mai auto-consumatoare / devoratoare, a menajului pour toujours al individului cu sine.

Notez aici in trecere, ca sa nu-mi uit, desi nu are nicio legatura anume cu subiectul discutat, ca in ambele cazuri (“Ingerul Destinului”, cat si “Strainul” camus-ian) gestul definitiv pare a fi catalizat / precipitat / facilitat / favorizat (si) de Soare, ca factor revelator, ca sursa a luminii supreme, definitive, cumva, in care lucrurile par oleaca blurate, deci gandurile-s nu tocmai limpezi, da’-s cu atat mai precise…Interesant! Cum interesanta, altfel, si atmosfera creionata de al nostru Caragiale in “Caldura mare!”, cu ale sale personaje ce-si developeaza ridicolul si-si exhiba imbecilitatea nuda, completa, in dialoguri absurde, abisale, ionesciene, parca, ce n-au stavila in ratiune, caci „explodeaza” practic din minte, rascoapte si parjolite pana la disolutia completa…tot la lumina Soarelui…

Nah…la commedia e finita!

P.S.: N-am mai pomenit acilea si despre metafora arlechin / societate, in parte pentru ca nu i-am gasit locul aici, in desfasurarea povestii de azi, si-n parte pentru ca e indeajuns de limpede cat sa vorbeasca singura, indesine…    

                                    

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s