Povestea sufletelului. Schilodirea prin cultura sau rezistenta prin autism.

De la zdrentele vietii (in sensul lor acela care face trimitere la nevoia de confort mic – burghez din vietile realizatilor de tot felul) pana la „sufletel” imi pare ca nu-i decat un pas, un mic pas…Iata:

Am avut ieri oarece ragaz pentru lectura si, rasfoind diverse, una–alta, am gasit asta:

Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.

Textul e un fragment din „Usa interzisa” a lui Gabriel Liiceanu si a fost decupat, spre demontare, de catre Constantin Barbu. In ce ma priveste, eu am decupat cele de mai sus din contextul oferit de blogul lui Victor Roncea, in care, la unul dintre articole, se practica, judecand dupa titlu, un soi de „demascare publica” ce ameninta sa devina chiar un soap opera de succes, pentru ca…stay tuned for more fiindca „nici nu stiti ce pierdeti” (ca sa il citez pe Dan Diaconescu OTV)

M-am intrebat atunci, imediat, care-i ‘osebirea intre mine si altii care opineaza pe marginea irelevantei culturale a unora ca Plesu si Liiceanu si in ce masura ma fac vinovata de a fi o detractoare ieftina, la fel de fara opera in domeniu si la fel de fara indreptatire sa aplic judecati (afara numai de indreptatirea pe care o ai sa emiti opinii in nume propriu, asumandu-le integral si corelandu-le cumva cu nevoia ta de a te auto-chestiona si de a chestiona, ca parte dintr-un demers legitim, ce tine, printre altele, si de un exercitiu sanatos de gandire articulata si / sau argumentata)

N-am trait nici mult, nici putin, dar am trait de-ajuns cat sa vad cu ochii mei cazuri de oameni (unii dintre ei, apreciez, indeajuns de valorosi cat sa poata lasa urme remarcabile cat priveste profesiile lor) care au cazut grav, s-au prabusit sub povara propriei lor greutati si si-au frant (aproape) definitiv posibilitatile evolutiei viitoare, sufocati sub noiane de trufie si nesanatoasa suficienta de sine.

Pledoaria pentru calea de mijloc poate parea (si uneori chiar este!) un indemn pentru solutia cea mai mediocra cu putinta. Se intampla insa ca de foarte multe ori ponderarea cand vine vorba despre aplicarea judecatilor de valoare, cum si despre emiterea opiniilor, sa fie o dovada nu, nu neaparat de buna-cuviinta, caci nu despre asta vorbim acilea, cat de anume intelepciune.

Mi-am formulat parerea despre Plesu si Liiceanu in urma cu cateva zile, cand cu scrisorile acestora legate de plagiatul lui Victor Ponta. Am afirmat ca pozitiile celor doi m-au intristat si amarat foarte tare, cu atat mai mult cu cat sunt ambii caramizi care au stat la temelia formarii mele ca si „ce” cultural, atat cat am izbutit si atat cat m-am priceput sa o fac, fara sa fi fost produsul unei scoli in acest sens.

Exista similitudini intre ceea ce eu cred si ceea ce Constantin Barbu scrie acolo in privinta celor doi autori fara opera.

Fragmentele decupate din cartea lui Liiceanu si luate spre analiza de catre Constantin Barbu m-au incitat insa dintr-un alt motiv.

Mi-a devenit o data in plus limpede ca lumina zilei ca o parte dintre esecurile noastre ca purtatori de valoare intr-un anumit domeniu in care se intampla sa ne exercitam nu-s, in fapt, ale noastre, cat sunt ale dascalilor nostri ori, inca mai grav, ale celor pe care cu buna stiinta sau cumva instinctiv, fara participarea deplina a rationalului din noi, am ales sa ii cocotam pe un piedestal si sa ne inchinam la ei, ignorand cumva zicerea aceea cu (pastrand contextul, fireste!) „sa nu-ti faci chip cioplit”.

Nu sunt in masura sa ma pronunt (nici macar din punct de vedere profesional, caci imi lipsesc anumite date) asupra „patologiei” lui Noica. Socotesc, insa, in nume personal, ca o parte din “drumul ratacit” al celor doi invatacei ai acestuia ii poate fi imputat filozofului / formatorului de scoala de la Paltinis, si asta cu asupra de masura.

Stiu care a fost rolul „scolii de la Paltinis” ca refugiu al intelectualitatii tinere si avide de cultura din fata abuzurilor regimului comunist. Stiu, adica, integrand in context datele pe care le am, ca rolul si efectele pe termen lung au fost, deopotriva, si bune si rele.

Un barbat instruit, ajuns aproape spre amurg, produs al unei ideologii anume, cum si al propriilor umori, simpatii, empatii sau cum le mai putem zice, se izoleaza de lume si se inconjoara de tineri, foarte tineri, insetati de cultura, sufocati oleaca din start de ineptiile regimului comunist si insetati de un Mesia al culturii pe care sa il urmeze, in slefuirea lor intru devenire.

Pana aici – nimic rau, cel putin in aparenta. Iata insa ca o Academie facuta dintr-un singur om are mari sanse sa devina o academie un pic autista si care poate fi supusa mult mai lesne unor posibile derapaje, daca el, acela, formatorul de scoala, nu stie, nu are priceperea ori nu nutreste dorinta de a se inconjura nu, nu numaidecat cu elevi sarguinciosi, cat cu elevi sanatosi, la minte si la trup, capabili, adica, sa invete (caci asta-i rolul prezentei lor intr-o Academie),  sa judece cu mintea lor, sa emita judecati, sa si le justifice / intemeieze pe ceva anume, sa stie sa piarda cum si sa castige corect, sanatos, o dezbatere, si, dincolo de toate, sa nu-si faca chip cioplit, fiindca locul statuilor e in muzee ori in piete, in timp ce in scoli, de orice fel ar fi ele anume, e loc pentru oameni si pentru inaltarile ori caderile lor intru devenire.

Cand am citit prima oara Jurnalul de la Paltinis aveam putin peste 15 ani, poate 16 si am retinut de acolo faptul ca Noica zicea ceva de genul (citez din memorie) ca o scoala in care profesorul nu invata nimic ii este acestuia o infrangere. Asta mi-a placut, caci eram si eu eleva pe atunci, iar dascalii care erau mai inepti decat noi, tinerii, si care se pretindeau a-toate-stiutori numai si numai in baza dreptului lor de a sedea la catedra imi erau antipatici pana la Dumnezeu si retur si ii puteam cu greu inghiti.

Nutream insa o pretuire fara de margini la adresa unuia dintre profesorii mei, cel de literatura, cel pe care aveam sa-l apelez mai tarziu, in gandurile mele, pentru eternitate, Domnul Profesor, de la care am invatat ce-i gandul si ce-i gandirea si care imi incuraja „rebeliunile” adolescentine, ponderandu-le cu pricepere doar in caz de mare nevoie, cand abaterile de la fond erau grave de-a binelea. Altfel, insa, acesta a fost omul (caci n-a fost doar dascalul) care mi-a ingaduit sa polemizez cu el vehement inca de cand eram o pustoaica aproape nestiutoare, de 14 ani si un pic, iar aceste polemici, adesea infocate, imi apar acum ca fiind extrem de insemnate in economia formarii mele viitoare.

Sa revin insa la Jurnalul de la Paltinis, fiindca imi amintesc ca tot pe atunci, pe la 16 ani, m-am incruntat aprig deasupra paginii unde scria sfatul maestrului catre tinerii sai discipoli, cum ca, de s-o intampla cumva sa aiba neveste tinere si patimase, ei sa nu le lase in „adormire”, dar nici sa nu le lase sa lancezeasca visand cu gandul dus prea mult la firea cea din carne a omului, ci sa treaca numaidecat la a le da de lucru acestora, sa-i ajute, adica, in drumul lor profesional, in ascensiunea lor catre Ideal…dati-le ceva de lucru in folosul vostru, dati-le sa traduca texte…suna indemnul (reconstituit din amintire), care m-a intrigat oleaca, caci nu-ntelegeam de ce ele-s bune numaidecat de munca de jos, in timp ce ei, vezi bine, sunt tocmai potriviti sa capete aripi si sa zboare cu ele pan’la cer si’-napoi…:-)

Nu stiu exact in ce fel s-a raportat Noica la discipolii sai, rezulta insa foarte limpede din cartile produse de acestia felul in care ei s-au raportat la maestru.

Tot ce se poate ca Noica sa fi incercat chiar un minim demers de ponderare a entuziasmului mai tinerilor invatacei (dintre care, e drept, cel mai infocat s-a dovedit a fi, in baza unei inzestrari native pentru a intra in „vibratie”, se pare, Liiceanu). Liiceanu prezenta chiar, pe coperta IV a cartii, o fotografie de-a lui cu Noica pe care o gasea ilustrativa pentru raportul dintre Maestru si discipol, in care ei doi, pasind, se sprijineau fiecare pe cate un picior, Noica pe dreptul, in timp ce discipolul pe stangul, chestiune care lui Liiceanu pare sa ii apara drept graitoare cat ce priveste avantajul Maestrului in raport cu invatacelul…mais laissez…:-)  )

Tot ce se poate ca aceasta zicere a lui Noica, citata de Constantin Barbu, cum ca „vreau sa va invat dezvatul” sa fi fost tocmai un indemn subtil al lui Noica menit sa stopeze entuziasmele nefondate si asalturile de simpatie intelectuala fara alt temei decat cel legat de efuziunile de sentiment…tot ce se poate, zic, caci n-avem prea multe alte dovezi, iar putinele pe care le detinem nu-s relevante ca sa putem emite o judecata completa si corecta…

De ce, insa, atunci cand a vazut, cand a simtit, ca tinerii lui invatacei se sufoca sub povara admiratiei ce i-o poarta, Noica nu a devenit responsabil o data in plus fata de menirea lui de dascal: aceea de a forma oameni, entitati individuale, de sine statatoare, adica, in evolutia lor, iar nu replici gen Matrioska! – si nu a formulat transant aceasta ingrijorare – indemn a lui? De ce?

Liiceanu, poate, a intuit ceva, caci formuleaza asta in text, adaugand …”dezvatul de el”, chestiune care nu mi-e insa prea limpede, caci poate fi dovada faptului ca asumase „invatul de Noica”, dar n-avea argumente puternice pentru „dezvat”, ceea ce ma poate duce cu gandul la faptul ca pasta din care-i modelat Liiceanu e-atat de moale si-i facuta, asadar, din plamada din care se fac visele, incat acesta a admis, a consimtit, calm si senin, la statutul de „discipolat” asumat pour toujours in fata lui Noica…Va fi, adica, pentru istorie, pentru totdeauna, produsul lui Noica, iar nu produsul sinelui insusi devenit???…Sau nu? Sau cum?

Trec in graba, stanjenita cumva, peste partile ambigue si amuzante oleaca, cele speculate intens de Barbu, legate de:  „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti.” / „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“, cum si extrem de discutabilul, de altfel,  „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“.

Ma aplec insa cu pretuire si cu zambet cald asupra dovezilor de inteligenta apriga, ascutita, cinica oleaca, dar, o data in plus, parca, revigoranta, asemenea unui dus rece, venite din partea lui Emil Cioran, traitorul fara miza si poate chiar de aceea victoriosul apologet al sinuciderii (fara finalizare), expusa ca alternativa la Marele Nimic de care, imi pare, insa, Cioran a fost indragostit intr-un chip ciudat, atipic, cum nu multi altii s-au priceput a fi vreodata…(dar despre toate astea – cu alt prilej, poate)…

Sa-l citez, dara, despre Cioran zicand, caci mie mi-a placut, si-oi zice oleaca mai jos si de ce anume cel mai mult si mai mult…Zice Liiceanu: „Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“.  In timp ce, pe de cealalta parte: „Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile tale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală.”  

Si mai incolo: „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces.”(!!!) – suna exercitiul de luciditate poate cel mai impresionant dintre toate si strigatul, finalmente extrem de lucid cumva, al lui Liiceanu. Mda…schilodirea prin cultura sau rezistenta prin autism…iaca modelul scolii (filozofice, dar nu numai!) romanesti!  

Si-acum sa zic de ce mi-a mai placut Cioran tura asta. Pentru ca-mi pare ca a fost inzestrat si cu niscaiva har de clarvazator… Pentru ca acolo, pe coperta IV a cartii lui Constantin Barbu

stau scrise asa: „Constantin Barbu – exceptional de inzestrat pentru lucrari de eruditie si istorie literara” (C. Noica) / „Constantin Barbu – gandire profunda si noua” (Parintele Staniloae) / „Ii dorim lui Barbu sa devina filozoful tinerei generatii” (M. Sorescu), cum si „Constantin Barbu – un complice in cultul Nimicului” (E. Cioran) :-))) Am zambit indelung, caci omului i-o fi parut vreo mare lauda asta anume, cata vreme a pus-o pe coperta IV, alaturi de alte ziceri pretioase, printre care si aia, necitata de mine, a lui A. Marino, care-l inscria in cultura romana in sirul carturarilor eruditi de anvergura lui Noica.

Cum ar veni, adica, iata!, nu Plesu si Liiceanu, ci Barbu e adevaratul urmas al Mamei Omida! Mie cam asa mi-au sunat zicerile astea si-mi par oarecum simptomatice, as zice, pentru cultura romana, cum pentru orice alta cultura de mana a doua, caci, sa ma explic, numai o cultura de mana a doua poate fi mandra cand vine vorba de a-i fi recunoscut meritul de a fi o cultura de sclavi, de post-mergatori…Sau, cum zicea Cioran pe undeva (il reconstitui tot din minte, dar nu cred ca gresesc prea mult): orgoliul unui om nascut intr-o cultura modesta e mai intotdeauna ranit…

Nu, nu-s suparata pe domnul Barbu, caci are mare dreptate cat ce priveste lipsa de opera a celor doi inainte pomeniti si cat ce priveste indemnul: „Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi!”

Nu prea ma impac insa cu tonul lui Victor Roncea, nu-mi place stilul, nici abordarea subiectului anume, nu-mi place titlul:  „Filosoful Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A. Plesu si G. Liiceanu, “cei mai importanţi figuranţi” ai zilei si filosofiei, care au uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care vă este opera, dragii mei?“. “Lăsați-ne să jucăm!”?, nici indemnurile:

Pana atunci, va recomand:

PLAGIICEANU. Maestrul Constantin Barbu, filosof si eminescolog, probeaza plagiatul din Teza de Doctorat a lui Gabriel Liiceanu. Marturie audio: o inregistrare a lui Constantin Noica efectuata de Securitate. Scandalul LIICHEANU II

Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy

“Dr” Patapievici contra “dottore” Ponta. Care pe care? O autopsie vie pe marii plagiatori Patapievici, Plesu si Liiceanu, executata de discipolul lui Dinu Noica, Constantin Barbu. „ 

Iar daca domnul Barbu nu gaseste  cumva cu cale sa se disocieze de ele, de Victor Roncea, cu jena, cu stanjeneala care ar trebui sa decurga din „o autopsie vie pe marii plagiatori…executata de discipolul lui Dinu (sic!) Noica”, respectiv „Maestrul Constantin Barbu, filosof si eminescolog” bla bla…atunci, nu, nu-mi place nici de Maestrul Constantin Barbu, discipolul lui Dinu (caci iata!, se pare ca in ce-i priveste pe domniile lor, acestia au fost mai intimi, spre osebire de ceilalti doi de mai sus, care au jucat, o parte din meci macar, ala amaratul si mutilantul, iaca!, in limitele unui cadru normat de respectul pentru Constantin Noica, si nu pentru Dinu…Saraca tara, sarac orgoliu ranit!!!)

Mda…in alte cuvinte spus, cum ar veni: una voce poco fa :-))) 

          

Advertisements

4 thoughts on “Povestea sufletelului. Schilodirea prin cultura sau rezistenta prin autism.

  1. Proiectul labarelii de la Paltinis fu ratat din capul locului, flawed design cum s-ar zice. Atita timp cit respectivii nu se futeau cu regularitate chestia n-avea cum fi o scoala. End of discussion pe englezeste (si mai propriu decit orice alternativa romaneasca, o limba ce nu stie ca discutiile se mai si incheie).

    Altfel te inconjori nu cu elevi “sirguinciosi” ori “capabil sa invete” ori alte asemenea. Te inconjori cu eleve (ma rog, dupa caz) capabile sa supravietuiasca. Diferenta e fundamentala, daca existenta nu li-i pusa zi de zi la incercare chestia aia n-are cum fi o scoala, e o labareala.

    Ambele aceste probleme au de vazut cu deosebirea fundamentala dintre masturbare si copulatie. Esentializarile demente, reprezentarile aiuristice capabile sa-mbolnaveasca de nervi un tinar virgin sunt strict produsul ruperii de concretul lumii, motiv pentru care in ortodoxie-i interzisa cu toata seriozitatea sihastrirea de proprie voie, la concurs imberb de prostie adolescentina, precum si-n stiinta latinilor se prezinta cura pentru obsesia masturbatorie a puerului drept expunerea la femei nude in concret. Forma sinului asa-cum-este-ea are o putere indomitabila de calmare a inflamarilor de reprezentare a sinului-concept-asa-cum-ar-putea-fi-el, din care se nasc sucubele ce iata si babalici si efebi “intelectuali” si orice altceva, tot macina.

    Ce-au facut ei acolo a fost o aiureala fara suport concret. Ca s-a pierdut in divagatii nu ca absurde, da’ de-a dreptul daunatoare, toxice prin abilitatea de-a colmata tevile gindirii, fiintarii si creatiei nu-i nici intr-un fel de mirare. Era necesar, daca aveau minimul bun simt cit si minima inteligenta sa ma-ntrebe inainte sa se-apuce (ori ei, ori Noica, ori cutotii) le puteam spune si nici nu le ceream bani pe asta. Ca-i chiar o banalitate arhicunoscuta.

    De catre cei care se fut si se-omoara, bineinteles, da’ tot banalitate si tot arhicunoscuta.

  2. Pentru umorul inescapabil : http://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_Barbu

    La chestia cu “cultura de sclavi” comiti imi pare o gogomanie. Nu-i nici o mindrie sa fii tu ala, atacantu’ care ataca singur intr-o directie necunoscuta cu o minge de mult dezumflata o poarta neaparata care exista doar in imaginatia lui, disperata de-a crea un context in care sa nu fie cumva sclavu’ sclav. Nu-i nici o rusine sa fii sclav – nu povesti, sclav in lanturi si maxime umilinte – al unuia care-ti pare tie adecvat pentru aceasta. Nu mijloacele-s problema in discutie si preocuparile pentru ele-mi par reductibile la disputa intre Pizdulina si Gaozina, vecine de palier, una iubind un cocalar cu beamveu si ceafa groasa, ailalta un hipstaras cu bicicleta si barbuta, ambele murdare-ntre degetele de la picioare. Pina la urma tat un drac.

    Pe de alta parte aia cu adevarata fiica a mamei Omida… Ahahaha. Mda. Cura, daca-i cineva curios fie si doar dintr-o gresala, cura la faptu’ ca orgoliul cuiva nascut intr-o cultura modesta-i mai totdeauna ranit e integrarea in citeva alte culturi. Tot asa cum solutia la o relatie defectuoasa e adaugarea inca unei fete-n peisaj, cu menaj complet cu tot. Daca se rupe caruta foarte bine, ramii cu noua cultura, daca nu se rupe cu necesitate se reordoneaza productiv. Si la urma urmei gustul se formeaza, nimic nu te-mpiedica sa te integrezi in inca una. Integreaza-te in inca doua-trei, sa fie. Iar cine nu poate si nu-i capabil de astea, adica : sa se prinda pina la douazeci si sa se fi integrat pina la treizeci de ani n-are orgoliul ranit din asa ample motive cum ar fi “cultura mica”. Problemele lui sunt mult mai mici decit ditai “cultura”, oricit de mic-o fi dinsa.

    Cind fu publicata brosurica de-o citezi, ca din desen nu se vede si pe Internet nu exista (ori n-am ajuns pina acolo cit sa intreb oameni seriosi de minune, mi-or iesi vorbe). Iar aia cu “Dinu” probabil vine de la Stanescu/Misu, ceea ce-i amuzant, cel putin mie-mi amuza.

    A, si tre’ sa faci ceva cu citatele mai de-un paragraf, italicele nu-s bune. Incearca <blockquote>.

  3. @ Mircea Popescu:

    N-am avut in intentie sa acuz si sa zic asa: ca da, a noastra cultura e una de sclavi, pentru ca atunci ar fi perfect adevarat ceea ce spui: n-ar fi mare diferenta intre mine si Chivutzele despre care pomenesti in exemplele tale.

    Ce-am vrut sa zic, dar am ratat pesemne “cheia” e ca imi pare cumva o mentalitate de…nah!, uite!, nu sclav, cat de etern supus, etern dominat, daca doresti, aceea de a asuma pour toujours conditia de” adevaratul urmas al….” sau de “discipolul” cuiva anume…asta tine, fireste, pentru o perioada anume, tot ce trece de asta, insa, in orice domeniu profesional, e un semn ca esti nu, nu un original (indiferent cat de valoros anume) , cat un… “duplicat”, o copie…un subordonat (fiindca da, poate ca “sclav” nu-i termenul cel mai fericit ales) Si nu, chiar nu vad nimic rau in a fi sclav! Asta chiar iese din discutie, nu asta am vrut sa spun!

    Perfect de acord cu aceea ca solutia impotriva orgoliilor ranite este integrarea lor (si) intr-o alta cultura, in doua culturi, in…cat mai multe culturi (referindu-ne acum, fireste, implicit la sensul aplicabil contextului discutat de noi anterior!)

    Verific sa vad cand fu publicata brosurica si revin cu informatia, n-am acum datele…

    Ah, ca acum am remarcat cum suna asta: “disperata de-a crea un context in care sa nu fie cumva sclavu’ sclav” – sa stii – trebuie sa ma crezi pe cuvant, daca poti! – ca chiar nu m-am gandit si nu am urmarit nicio clipa un astfel de efect, pentru ca in intentia mea, cum am si apucat de altfel sa nuantez oleaca mai sus, intentia era cu totul si cu totul alta…Sorry!

    P.S.: Si eu am avut si am impresia ca nu-i ceva tocmai “curat” la mijloc cu prezenta acestui Constantin Barbu in viata culturala – atata cata poate fi ea! – a cetatii…Nu ma intereseaza anume daca omul e un profund nefericit ori frustrat, daca-i marcat / tarat din alte motive anume ori daca are alte hibe care i se pot imputa si care nu-s de competenta mea…Ce m-a intrigat – si de asta am scris, caci am citit duminica seara, intr-un moment de respiro, blogul astuia, al lui Victor Roncea – este “activarea” / aducerea lui in viata publica, si nu, nu numai de catre un jurnalist / ziarist irelevant cum e Roncea, cat invitarea sa pe la diverse emisiuni, in calitate de eminescolog sau singurul veritabil noicolog – adevaratul urmas al Mamei Omida, adica – sau furnizor de date securistice de nu stiu de care, tevatura toata care s-a facut in jurul “elucubratiilor” sale….Asta-i cu adevarat ingrijorator, imi pare, din perspectiva, daca doresti, influentei (si) asupra generatiunii tinere…ca atunci, la o adica, de ce nu ne apucam sa invitam pe la talk – show-uri, cu randul, pe toti internatii pe la Socola in parte – ca-s experti eminescologi si ei, de ce nu?!, la o adica, prin empatie, care-i o forma ceva mai avansata de continuitate / filiatie (comuna)…Hm?!

  4. Cred ca “activarea” cum o numesti are niste explicatii foarte prozaice : e dispus sa vorbeasca mult pe bani putini. Ori negustorii de vorbe au mereu problema asta de-a asigura productie. Fara indoiala ca toti ticnitii vor fi pe rind invitati la emisiuni intr-o societate lipsita de abilitatea de-a distinge, care infuleca la gramada totul, marfa sa fie. Mici ieftini, spectacol ieftin, vorba ieftina, numa’ sa fie multa.

    Si taie si tu salamu’ mai gros, sa simti ca musti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s