Din laboratorul sinelui: exercitii aplicate pe text

“Ah, iubitul meu frate, cum ma bucur sa te gasesc aici!

Tu imi ingadui aproape orice, iar asta nu face decit sa ma-ntarite.

Fiind vorba aici de niste pulsiuni estetice, cea mai inalta forma a firii, adica, placerea va fi neaparat de partea mea. Sau cel putin o buna parte-a ei.

Nici nu-ti poti inchipui, dragul meu, ce grozavii concep in cele mai ascunse falduri ale carnii!

Proiecte himerice, amice, (…) de care m-am privat indelung,  traiesc o viata noua-n mine, mi se ofera cu mai multa-ardoare cu cit mai aspru ma lipsesc, si-apoi, cind imi ingadui sa incalc interdictia, izbucnesc cu inca si mai multa tarie! Daca nu le gust le traiesc cu atit mai intens, daca le gust iarasi le traiesc inca si mai intens, e o spirala divina care urca la nesfirsit.

Dar, dragul meu, spune-mi adevarul : nu-i o extravaganta completa faptul ca-mi doresc sa-l cunosc  pe acest unic de Courval, care din cite imi zici n-a vazut in toate zilele lui o femeie in felul uzului comun, acest de Courval care, sodomit din principiu fiind, nu-i doar idolatru propriului sau sex ci chiar un soi ciudat de albina care nici macar nu cedeaza unei flori decit cu conditia speciala de-a i se oferi exact aceleasi placeri pe care le traieste-n stup ?

Pina acum, iubitul meu frate, tu preabine stii :nu m-am dat astfel decat tie,(…) mai ales pentru umilinta pe care acest beneficiu il duce mereu in sine. Sa porti o rochie, sa calaresti un cal, sa sezi pe-o canapea care s-au platit cu banii cistigati astfel, iubind niste oameni care nu te atrag si pentru care nu figurezi mai mult decit o linie-n hirtogaria pravaliei, iata cu adevarat un rafinat deliciu.

Astazi insa… astazi nu-i vorba nici de complezenta, nici de capriciu, astazi pasiunea cea mai pura ma indeamna, o simt in vintre ca un foc mocnit. Vad, intre cauzele care m-au supus invaziei maruntaielor mele mai inainte si cauzele care ma vor supune in scurt timp aceleiasi dulci decaderi, niste diferente pe care mintea nu le poate patrunde. Niste diferente pe care doresc a le cunoaste. Vorbeste-mi de-al  tau de Courval, te conjur, vreau sa mi-l pot fixa cit mai bine-n minte si-n inima inainte de a-l vedea cu ochii, pentru ca, precum bine stii, un barbat place cu atit mai mult unei femei cu cit se poate mai adinc infige in ea ca un ideal, inainte chiar de-a fi vazut.”

( “Filosofia din budoar: Ah, iubitul meu frate…” – prelucrare literara dupa “La Philosophie dans le boudoir”, Marquis de Sade)

 

…”E o dupa-amiaza linistita de primavara tarzie (sau, data fiind natura ambigua a povestirii, toamna timpurie). De-abia se aud zgomotele – foarte indepartate – ale orasului.

Razele soarelui lumineaza piezis gradina. Casa e invaluita in liniste; probabil au iesit toti. In gradina a ramas doar tanarul Oaspete. E asezat pe un sezlong sau pe un fotoliu de rachita. Citeste, cu capul la umbra si corpul la soare.

Dupa cum vom vedea mai bine in scurt timp – cand, urmarind privirile indreptate spre el, vom cerceta de aproape toate detaliile corpului sau intins la soare -, citeste o publicatie de medicina sau inginerie.

Linistea gradinii in pacea profunda a acelui soare distant si mangaietor, cu primele flori de muscata ce se deschid (sau cu primele frunze de rodiu ce cad), e intrerupta de un zgomot suparator, monoton si cotropitor: este vorba despre cositoarea mecanica ce scartaie miscandu-se in sus si-n jos pe pajiste, luand-o mereu de la capat, fara intrerupere, cu paraitul ei nesigur.

Cea care impinge astfel, inainte si inapoi, costioarea este Emilia.

Se afla intr-un colt al gradinii, la capatul unei pajisti netede, intinse, de un verde inchis ce aproape te orbeste, in timp ce tanarul este intr-un alt colt, in apropierea casei, sub un umbrar de iedera.

Din cand in cand, zgomotul obsesiv al cositoarei se intrerupe; iar Emilia se opreste si se indreapta pentru cateva momente. Se uita insistent catre tanar, cu o privire foarte ciudata, ca a cuiva care nu are curajul sa priveasca si, in acelasi timp, e atat de inconstient, incat nu simte nici o rusine pentru propria insistenta. Mai mult, privirea sa aproape ca se intuneca, de parca ea insasi ar fi ofensata de acea insistenta indiscreta.

Cat timp va continua Emilia sa se miste in sus si-n jos cu cositoarea, sa se opreasca si sa priveasca, pentru ca apoi sa reia totul, aplecata si transpirata? Si cat va mai continua tanarul sa citeasca din cursurile lui, ignorand nu numai prezenta ei, ci chiar si faptul ca o ignora? Pentru mult timp, poate intreaga dimineata – adica scurta dimineata a zilei celor bogati, pentru care ora zece este aproape ora de dinaintea zorilor. Soarele se ridica din ce in ce mai mult pe cerul liber, pana devine arzator – intr-o liniste arida de vara.

Emilia continua sa impinga nebuneste, stangace, cositoarea (si, dincolo de toate, aceasta nu ar trebui sa fie treaba ei, ci a gradinarului. Si-a arogat de ceva timp sarcina pajistii, dintr-un soi de rivalitate cu insusi gradinarul, deoarece e fiica de tarani si vine direct de la tara).

Tanarul nu-si da seama deci ca este privit, fiind complet si aproape cu inocenta cufundat in studiul sau – care, in ochii Emiliei, e un privilegiu aproape sacru. Cu atat mai mult cu cat, in locul cursurilor – poate pentru a se odihni putin -, citeste acum un mic volum de poezii de Rimbaud intr-o editie ieftina. Iar aceasta lectura il captiveaza chiar mai mult decat precedenta.

La inceput, privirea servitoarei, ce se opreste sa-l observe, e rapida si trecatoare, si astfel, nu poate cuprinde decat in ansamblu figura Oaspetelui, cu capul in umbra si corpul in soare.

Dar apoi, privirea i se ascute si se opreste mai mult asupra obiectului sau indepartat si lipsit de reactii: in timp ce-si trece antebratul peste frunte pentru a-si sterge sudoarea, femeia exploreaza piezis detaliile corpului intins acolo, ce i se ofera privirii in intregul sau, fara sa stie macar.

Astfel, incet-incet, gesturile sale – ce par obsesive doar datorita unei mecanicitati simple – devin obsesive intr-un mod explicit si aproape ostentativ.

Cu alte cuvinte, acel du-te-vino ce realizeaza umila operatie de taiere a ierbii isi pierde naturaletea, semnificatia de truda zilnica, si devine aproape forma exterioara a unei intentii obscure.

Intr-adevar, privirea care staruie asupra Oaspetelui incepe sa capete ceva suspect si nebunesc. Pana ce, in sfarsit, ca si cum nu ar mai putea rezista (dar Oaspetele inca nu-si da seama, cufundat fiind in lectura sa si, pe de alta parte, atat de departe de ea social si spiritual), Emilia – intr-un mod teatral – lasa cositoarea in mijlocul pajistii si intra aproape alergand in casa.

Trece prin sufragerie, prin bucatarie si intra in camaruta ei, mica precum o celula, cu atat lux cat i-au permis stapanii si cu lucrurile ei colorate, saracacioase. Aici, incepe sa faca anumite gesturi ce ar parea normale, dar care, in realitate, inoportune fiind si implinite cu o exagerata frenezie, par absurde. Se piaptana. Isi spala cerceii. Se roaga (o rugaciune scurta, intre bigotism si extaz). Apoi se scutura, dupa ce a sarutat de mai multe ori iconita cu Preasfanta Inima a lui Isus, si iese. Se intoarce la fel de teatral in gradina, la cositoarea ei.

Si iata ca reincepe acel ceremonial obsesiv, cu cositoarea manevrata in sus si-n jos pe iarba, cu aceeasi privire tulbure si inocenta, ce exploreaza corpul tanarului.

Putin cate putin, contemplarea acelui corp devine insuportabila. Si ea se revolta, furioasa, impotriva propriei ispite.

Se intoarce sa fuga, dar, de data aceasta, intr-un mod si mai zgomotos: adica plangand si aproape urland, ca si cand ar fu cuprinsa de un atac de isterie.

Calca pe iarba gradinii ca o oaie nebuna si intra gafaind in casa.

Traverseaza din nou sufrageria, intra in fuga in bucatarie si, cu un gest violent, desi putin visator si prostesc, desface tubul de gaz, ca si cum ar vrea intr-adevar sa se sinucida.

Tanarul, prin forta lucrurilor, de data aceasta a trebuit sa ia cunostinta de prezenta ei si sa caute sa vada ce se intampla. Nu se poate sa nu fi auzit acel planset si acele hohote nebune, nu se poate sa nu fi intuit fuga femeii, ce pretindea in mod clar sa fie privita si luata in seama de el. Asadar, o urmeaza  aproape alergand, ca si ea, si o ajunge in bucatarie. Aici, o vede facand, in protestul ei nebunesc, intocmai acele gesturi exaltate. O salveaza. Ii smulge tubul de gaz din maini, incearca sa o imbarbateze, sa o incurajeze, sa gaseasca o modalitate de a opri acea desfasurare necugetata de durere ce nu mai vrea sa tina seama de nimic.

O taraste in camaruta ei si o intinde pe pat: o asaza, in timp ce Emilia deja incepe sa se agite si sa suspine, gafaind mai putin violent, si aratandu-si dorinta de a fi calmata si consolata.

In toate aceste gesturi – in felul in care o ridica, ii vorbeste, o intinde in culcusul acela trist -, tanarul Oaspete are un aer ciudat de protector, aproape matern,ca al unei mame care deja cunoaste capriciile copilului sau si i le anticipeaza, manata de un fel de constiinta izvorata din iubire.

E chiar o subtila umbra de ironie in modul lui de a se purta cu ea, rabdator, fara mirare. E ca si cum nebunia femeii, slabiciunea ei, prabusirea neasteptata a oricarei rezistente si, deci, a oricarei demnitati – prabusirea intregii lumi a obligatiilor – nu ar trezi in el decat un soi de compasiune amestecata cu afectiune; adica exact o atentie materna plina de delicatete.

Acesta atitudine si acesta expresie a ochilor sai, ce par a spune „Nu e nimic grav!”, se accentueaza si mai mult atunci cand Emilia (ademenita de duiosia si de mangaierile lui si ascultand orbeste de instinctul ei, eliberat de-acum de orice retineri), aproape mecanic, intr-un fel de inspiratie mai mult mistica decat isterica, isi ridica fusta pana deasupra genunchilor.

Lipsita de constiinta si de cuvinte – si, de-acum, de pudoare – acesta pare sa fie unicul mod pe care il cunoaste pentru a se marturisi, pentru a oferi si pentru a-l implora pe baiat sa primeasca. Si tocmai pentru ca totul este atat de intens, e de o puritate si de o umilinta de animal.

Baiatul, atunci – cu acelasi aer protector, matern si usor ironic  -, ii trage putin fusta in jos ca pentru a apara acea pudoare de care ea a uitat si care, in schimb, e totul pentru ea. Apoi o mangaie pe obraz.

Cand criza deja se domoleste, Emilia plange de rusine, daca nu e vorba, cumva, de acel plans copilaresc, ce se instaleaza atunci cand criza e aproape consumata, cand deja te simti impacat.

El ii sterge lacrimile cu degetele.

Ea ii saruta degetele – care o mangaie – cu respectul si umilinta unei catele sau a unei fiice care saruta mana tatalui.

Nimic nu sta in calea iubirii lor, iar tanarul se lungeste pe corpul femeii, oferindu-se dorintei sale de a fi posedata de el.”

(Pier Paolo Pasolini – Teorema, Polirom, 2007, trad. Alexandra – Maria Chescu)

 

Cele doua fragmente-s absolut distincte, n-au nicio legatura intre ele, decat numai faptul de-a fi fost alaturate in cuprinsul unei aceleiasi pagini.

Primul e un”abuz” comis de mine, cu piosenie insa fata de litera textului original, din care mi-am ingaduit  sa preiau doar cateva bucati, adaptand nevoilor contextului propus, dar cu o economie de mijloace care a dus la introducerea sau modificarea / elidarea din textul original a numai catorva cuvinte ori semne de punctuatie, fara a modifica prin aceasta in vreun chip cursul ori sensul frazelor, cum nici caracterul razbatator dintr-insele al personajului feminin Madame de Saint-Ange.

Mi-a aparut ca fiind interesant si oleaca straniu faptul ca acesta, Madame de Saint-Ange, cu toata coapta, pargava-i faptura, se involbureaza in ganduri si-n navalnicii carnale, in aspiratia ei de insurubare intru Ideal au debut, catre acest straniu Monsieur de Courval, care-i „sodomit din principiu, fiind nu doar idolatru propriului sau sex, ci chiar un soi ciudat de albina care nici macar nu cedeaza unei flori decit cu conditia speciala de-a i se oferi exact aceleasi placeri pe care le traieste-n stup?”

Intamplarea face ca tocmai azi, pe fondul unui dialog cu Mircea Popescu, sa caut sa regasesc intr-o carte semnata Pier Paolo Pasolini un fragment de care-mi aminteam vag si care imi evoca un anume context, ce avea legatura, in mintea mea, cu discutia noastra anume.

Mircea Popescu scria: (…) „diferenta intre pas in sensul locomotiei si pas in sensul copulatiei e nula : tot aia se petrece, privind din directia functionarii musculaturii” si asta mi-a reactivat imediat in minte acest fragment, citat pe larg mai sus, caci e si acolo o trimitere catre sugestivitatea explicit, ostentativ erotica a unui gest ce tine de-o mecanicitate simpla.

Regasind fragmentul, am regasit implicit si personajul principal feminin , pe Emilia, dar si pe Oaspete, care-i, stiti daca ati citit cartea, o stranie infaptuire, inger si demon, aparuta din senin si disparuta de asemenea, in si din viata unei familii milaneze instarite, formata din tata – un bogat industrias, mama – o femeie coapta, destul de senzuala, dar de-o senzualitate mocnita, inabusita, prin forta imprejurarilor cum si povara destinului ei de sotie de burghez, fiu – un june fragil, cu afinitati sexuale incerte, dar cu vadite inflacarari care-l atrag ca un magnet catre Oaspetele nostru si fiica – care-i o tanara destul de ciudata, dar parca mult mai barbata si mai voluntara decat insusi fratele ei.

Asta e pe scurt cadrul. Detaliile sunt numeroase si tin de o poveste stranie si alambicata, in care Pasolini se povesteste (evident, si) pe sine, intr-un context alegoric, cu infinite trimiteri, dar care, la un prim nivel de lectura pare a fi (si poate fi, desi sigur nu-i numai atat!) istoria unei seduceri..a mai multor seduceri, in fapt, caci misteriosul Oaspete ajunge sa seduca si sa posede, carnal si nu numai atat, pe fiecare dintre membrii familiei in parte, inclusiv pe Emilia, slujnica din casa, prezenta proaspata cumva si oarecum „primitiva” (dar intr-un sens bun al cuvantului), dupa cum se poate vedea si din descrierea pe care Pasolini i-o face in episodul citat mai sus si care-i, in fapt, episodul ingemanarii trupesti a acesteia cu Oaspetele.

Acesta, cu povestile de seductie, zic, e insa numai primul posibil nivel de lectura, caci „Teorema” e mai mult, mult mai mult decat atat si restul nivelurilor, cele mai subtile, as zice, se ascund in dosul astuia dintai, ca si foitele din alcatuirea unui bulb de ceapa.

„Teorema” e o carte, imi pare mie, patinata si ostenita, care rasufla greu, asemenea „Ghepardului” lui Lampedusa, sub povara unei istorii anume, care, vorba lui Mircea, mai lasa pe chipul oamenilor si negi, si alunite si alt gen de urme…asupra carora, altfel, se opreste in analiza-i si Pasolini insusi…

Oaspetele nu-i un de Courval (poate fi, dar mie imi pare negresit ca nu-i numai atat!), desi creste ca un Ideal in sinele fiecarui personaj din carte, barbat sau femeie, parinte sau (aproape) copil, si-i cu-atat mai prezent cu cat mai mare-i e absenta, fara numai ca toate astea se intampla nu inainte de-a fi fost vazut, cat dupa aceea…si inca mult dupa aceea…

Cu siguranta, insa, Oaspetele e la fel de incert, de imprecis si de ambiguu ca de Courval, caci e si el „un soi ciudat de albina care nici macar nu cedeaza unei flori”…

Mi-a parut interesanta (ca exercitiu pentru mine) alaturarea in pagina a celor doua texte si din acest motiv si din motivul ca astfel pot fi vazute, prin comparare, diferentele structurale / de compozitie dintre cele doua personaje feminine prezente, daca e sa ne referim acum si la ele…

Madam de Saint-Ange, asa cum ne este ea incredintata de autor, e o femeie coapta si mustind de prea-plin de senzualitate, careia-i place sa se invesmante adesea cu cele mai frumoase perle pe care o femeie le-ar putea purta (trimiterea imi pare cat se poate de evidenta, n’est-ce pas?).

„Sa mergem la havuz, iti voi zimbi goala printre stropi si poate, cine stie… poate nu vor fi toti stropi de apa chioara” – isi afirma ea intaietatea, cum si intentiile, in acest joc al seductiei, in care femeia coapta, e sigur, are abilitatea de a-si face cunoscuta dorinta, de a-si clama exigentele amoroase.

De partea opusa, o avem pe Emilia, fata tocmai venita de la tara, care-i ca o oaie nebuna si care se revolta furioasa impotriva propriei ispite, sarutand cu exaltare, intre bigotism si extaz, icoana cu Preasfanta Inima a lui Isus.

In ce o priveste, aflam ca:  „Emilia (ademenita de duiosia si de mangaierile lui si ascultand orbeste de instinctul ei, eliberat de-acum de orice retineri), aproape mecanic, intr-un fel de inspiratie mai mult mistica decat isterica, isi ridica fusta pana deasupra genunchilor.

Lipsita de constiinta si de cuvinte – si, de-acum, de pudoare – acesta pare sa fie unicul mod pe care il cunoaste pentru a se marturisi, pentru a oferi si pentru a-l implora pe baiat sa primeasca. Si tocmai pentru ca totul este atat de intens, e de o puritate si de o umilinta de animal.”

Si toate acestea am ales sa le infatisez acum, fara insotirea imediata (!) a unei concluzii anume, ca un exercitiu despre cum se-nlantuie uneori bizar, alteori nefiresc de firesc, lucrurile, atunci cand cautarile trag dupa sine alte cautari si apoi altele si altele si-n drumul lor acesta, presarat cu sinuozitati de nimeni stiute, aduc cu ele rafinamentul unor delicii – pe cat de ambiguu si de maiastru distilate, pe-atat de universal valabile, as zice! – pe care numai o nechibzuita le-ar putea ordona ca fiind puse inaintea ori in urma celor incercate de Doamna de Saint-Ange…Fiindca, imi pare, lumea deliciilor e una atat de vasta si de misterioasa cat nici cu gandul nici cu mintea nu poti cuprinde vreodata…, si-atunci vin si zic:

Ah, iubitul meu frate, cum ma bucur sa te gasesc aici!

Tu imi ingadui aproape orice, iar asta nu face decit sa ma-ntarite.

Fiind vorba aici de niste pulsiuni estetice, cea mai inalta forma a firii, adica, placerea va fi neaparat de partea mea. Sau cel putin o buna parte-a ei.

Nici nu-ti poti inchipui, dragul meu, ce grozavii concep in cele mai ascunse falduri ale carnii!

Proiecte himerice, amice, (…) de care m-am privat indelung,  traiesc o viata noua-n mine, mi se ofera cu mai multa-ardoare cu cit mai aspru ma lipsesc, si-apoi, cind imi ingadui sa incalc interdictia, izbucnesc cu inca si mai multa tarie! Daca nu le gust le traiesc cu atit mai intens, daca le gust iarasi le traiesc inca si mai intens, e o spirala divina care urca la nesfirsit.

Dar, dragul meu, spune-mi adevarul : nu-i o extravaganta completa faptul ca-mi doresc sa-l cunosc  pe acest unic de Courval, care din cite imi zici n-a vazut in toate zilele lui o femeie in felul uzului comun, acest de Courval care, sodomit din principiu fiind, nu-i doar idolatru propriului sau sex ci chiar un soi ciudat de albina care nici macar nu cedeaza unei flori decit cu conditia speciala de-a i se oferi exact aceleasi placeri pe care le traieste-n stup ?

Pina acum, iubitul meu frate, tu preabine stii : nu m-am dat astfel decat tie,(…) mai ales pentru umilinta pe care acest beneficiu il duce mereu in sine. Sa porti o rochie, sa calaresti un cal, sa sezi pe-o canapea care s-au platit cu banii cistigati astfel, iubind niste oameni care nu te atrag si pentru care nu figurezi mai mult decit o linie-n hirtogaria pravaliei, iata cu adevarat un rafinat deliciu!

Astazi insa… astazi nu-i vorba nici de complezenta, nici de capriciu, astazi pasiunea cea mai pura ma indeamna, o simt in vintre ca un foc mocnit. Vad, intre cauzele care m-au supus invaziei maruntaielor mele mai inainte si cauzele care ma vor supune in scurt timp aceleiasi dulci decaderi, niste diferente pe care mintea nu le poate patrunde. Niste diferente pe care doresc a le cunoaste. Vorbeste-mi, asadar, de-al  tau de Courval, te conjur, vreau sa mi-l pot fixa cit mai bine-n minte si-n inima inainte de a-l vedea cu ochii, pentru ca, precum bine stii, un barbat place cu atit mai mult unei femei cu cit se poate mai adinc infige in ea ca un ideal, inainte chiar de-a fi vazut!”  🙂

 

 

Advertisements

3 thoughts on “Din laboratorul sinelui: exercitii aplicate pe text

  1. Pingback: Fragmente disparate dintr-o insurubare in Ideal | ioana75

  2. Pingback: polimedia.us/fain

  3. Pingback: Din laboratorul sinelui – Exercitii aplicate pe text (II) | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s