Duduca sau N-a dansat decat o vara…

Dinspre partea tanarului domn Mircea Popescu ne parvine o bucata scrisa cu mult har, cum multe dintre scrierile Domniei Sale, despre vieata zbuciumata a distinsei mademoiselle Duduca Maria, prea-iubita noastra actresa ce s-a distins in rolul Gertrudei, printre multe alte roluri pe care acum…nu mi le mai amintesc.

Ceea ce izbuteste Mircea Popescu, in fapt, este o pretioasa creionare a situatiunii de fapt si de drept din tarisoara noastra, a moravurilor unei societati, cum si a parcursului fulminant al unor personalitati dinspre ceea ce au fost odinioara dansele la tinerete si ceea ce se afla ele acuma, cand sunt ajunse, iata!, la zenitul vietisoarei lor.

Personajul feminin, micuta Maria, mi-o evoca pe Maria lui Hasdeu, asa ca acilea nu-s foarte multe de spus ori de scris cat ce priveste reusita productei literare a domnului Popescu.

Duduca domnului Popescu nu se abate prea mult de la duduca domnului Hasdeu, fapt care poate insemna fie ca dintotdeauna si din toate timpurile, ori poate pentru toti domnii scriitori, duducile au fost, sunt si raman in continuare…ceea ce sunt.

Cu toate astea, o remarca in plus pentru Duduca tanarului domn Popescu, caci ea, imi pare, se innobileaza cu ceva, prin aceea ca imprumuta straie noi, prin contagiunea fericita, dupa cate se poate constata din text, cu domnul Caragiale, iara nu numaidecat orisicum, asa, la intamplare, cat un Caragiale filtrat prin filtrul sensibilitatilor scriitoricesti ale domnului Popescu, ceea ce face ca aicea, da!, sa putem vorbi, pe alocuri, macar, si anume prin puncte pe care le putem socoti esentiale, despre nasterea unei opere originale, de autor (orice s-ar mai putea numi original in cultura noastra europeana), ce sta sub semnatura inconfundabila a talentatului domn Popescu.

Sa trec, asadar, la exemple concrete care sa ilustreze situatiunea mai sus pomenita, spre a nu crea detractorilor domnului Popescu impresiunea ca vorbesc in van ori ca, beneficiind de niscaiva favoruri din partea domnului mai sus amintit, ma simt indatorata sa-i lustruiesc reverele sacoului, cum si sa ii ascut acestuia stimma de sine. Nu, nu, nu! De trei ori nu! Caci iaca!, am exemple care pot grai de la sine cat ce priveste inzestrarea domnului Popescu catre a scrie text de foarte buna calitate:

Cu citate, asadar, domnilor si doamnelor, cum si mai putin domnisoarelor, fiin’ca, iaca!, existenta acestei diafane sub-categorii fuse pusa sub semnul indoielii de catre insusi Hasdeu, pe la 1862, ceea ce zice multe cat ce priveste situatiunea deplorabila in care a ajuns floarea florilor virginalei tinerimi romane de la noi, cat si de aiurea, domnii miei! (caci doamnele in spirit vor fi adormit, pesemne, pe parcurs!)

Multi tineri isi incep cariera ca zevzeci. Dintre ei citiva ajung pina la o virsta la care experienta le deschide ochii si – fericit popor – ajung niste barbati politici eminenti. Faptul ca numai citiva, putini, o minuscula minoritate dintre zevzecii fiecarei noi Camere ajung intr-un final barbati politici eminenti nu impiedica bineinteles majoritatea barbatilor politici eminenti de a-si fi inceput viata publica ca zevzeci. Putem merge pina la a spune ca asa ceva este inevitabil, neaparat inevitabil. Intre foarte putinele exceptii de la aceasta regula universala se numara si amicul nostru si – pentru a spulbera orice posibila indoiala intre colegii nostri mai tineri, care nu-l cunosc asa cum il cunosc eu, tovaras din copilarie cum m-am norocit a ma nimeri – va voi povesti o intimplare din tineretea, din frageda tinerete a domniei sale.” 

Cele de mai sus – in ce priveste devenirea viitorului politician, actor in arta inscenarilor cat si a disimularii, asupra carui evolutie vom vedea mai departe. (notez rapid ca eroul nostru masculin aduce cumva cu “Liliacul” (1874 premiera in lume, 1891, dupa cate se pare, in Romania)…imi pare chiar oleaca mai reusit ca facere a conflictului din partea lui Hasdeu insusi decat din partea libretistilor Karl Haffner și Richard Genée, dupa nuvela “Le Reveillon” de Henri Melhac și Ludovic Halévy)

Cat ce-o priveste pe domnisoara Maria, iaca: „D-ra Maria, aceasta faptura de-o gingasie, de-o gingirlie, de-o blonzie!” – aici nu mai e, imi pare, nici Hasdeu, nici Caragiale, e mana lui Popescu, e Popescu in stare pura, opera de autor, adica, mai subtil oleaca decat Hasdeu („Va să zică, o iubea pe de o parte, dar de altă parte, ca român, nu-i plăceau lucrurile și chiar fetele nemțești, și, numind pe frumușica fetita “Micuța” prin însăși aceasta o româniza și o iubea oarecum și pe de altă parte.”)

In fine, aceasta faptura era inzestrata de mizericordia Proniei cu niste calitati morale dar mai ales sufletesti absolut admirabile. N-am sa va zugravesc aici tabloul complet, nu ma indoiesc ca daca nu cititi romanele frantuzesti fara indoiala nobilele dumneavoastra consoarte sau priceputele d-voastra secretare particulare (daca nu cumva – apara Cerul ! – ambele) sunt la zi cu lecturile si va pot la o adica schita un sumar.” – acilea iarasi e mana lui Popescu, doara numai ca, nu stiu de ce, n-as putea specifica anume motivatiunea, decat numai simtul urechii miele obosite care-mi zice ca ceva-i olecuta fortat la mijloc, as zice ca acilea, in a doua propozitiune, chestiunea cuprinsa intre virgule, apozitia dezvoltata imi pare ca-i zice, nu?, complica oleaca prea mult fraza, asa ca poate c-ar fi nimerit ca ea sa fie taiata in doua, cumva…nu stiu…oricum,  in forma asta, se simte parca in fraza o anume stangacie a scrierii care nu-i caracteristica stilului popescian, plus ca nu se regaseste in alte constructii, mai izbutite, cum bunaoara mai jos:

Un supus al Strimbei Coroane (zisa Stephanskrone in nemteste) declara odata ca el mai cu placere maninca sapun ambalat in tricolorul tarii sale decit unt ambalat in hirtie alba, banala. Ei bine, pot sa va asigur ca onoratul nostru coleg mai cu placere serveste ton – chiar nemtesc sa fie! – dar numaidecit de buna calitate si deosebita prospetime daca se gindeste ca-i proaspat iesit din faldurile tricolorului nostru decit din orice alte dantelarii si horbote. E ceva!” – acilea constructa imi pare de-a dreptul impecabila, cu doua mici, foarte mici obiectiuni, legate de mai binele care-i dusmanul binelui, si-atunci poate ca dupa „hartie alba” n-ar mai fi musai neaparat sa urmeze si „banala”, caci ciobeste putin din plinatatea sensului (dar asta nu-i un amanunt atat de important!) si de final: „E ceva!” care puncteaza in chip admirabil, exceptional ,sublim as zice chiar, daca mi-ar fi ingaduit sa o fac ca atare,  conferind plus-valoare spuselor anterioare, cum o rama bine aleasa atasata unui tablou valoros.

Passez alors

O mentiune aparte pentru izbanda din partea lui Hasdeu a majoritatii dialogurilor! Le-am recitit acum cu o crescanda placere, nu le mai citisem de vreo 7 – 8 ani buni, dar mi s-au parut atat de frumos si curat lucrate, atat de buna-i gradarea lor, atat de…wow!!! il anticipeaza in stil pe mai inzestratul, as zice, Caragiale, incat nu pot sa nu ma gandesc cu toata pretuirea pe care, iata!, o merita cu prisosinta, la batranul domn Hasdeu.

Dialogurile-s parca si Caragiale si oleaca de Ionesco, dar mai mult Caragiale…Caragiale care pe atunci avea 10 anisori (intre timp chiar am verificat asta) a avut asadar in Hasdeu un vajnic inainte-mergatoriu, Ion Luca fiind insa acela care a rafinat arta dialogului de aceasta factura si l-a adus in forma sa superlativa, cumva.

Discutia acesta dintru inceput, dintre tanarul nostru chirias si doamna Pacht, imi pare una foarte izbutita, cum de altfel si prima discutie dintre Spiter si Feldes, cu acel abuz de vocale etalate mai toate care, imi pare, pot avea si o subtila, dar bine pusa in valoare, conotatie sexuala. Dar aista-i intrutotul meritul lui Hasdeu.

Sa vedem acuma unde continua si in ce consta anume meritul domnului Popescu al nostru:

Personajul nostru principal masculin e stiut ca Spiterul, fiind„…că iubea parfumurile și pomezile, sau pentru că avea cam adesea nevoie de felurite doftorii, ca unul ce inca din copilarie se deosibea prin slăbiciunea constituțiunii – care iata ca s-a vadit asa de frumos indreptata de o frunte larga si-o minte capabila sa descurce cele mai incurcate ite ale vietii unei mici dar sanatoase republici, pentru ca acesta este domnilor sensul progresului. Nu mai traim astazi intr-o era in care forta bruta, in care bratul lat si palma mare, in care in fine fruntea ingusta sa impinga caruta Statului si sa traga la justa lor dezlegare problemele zilelor si veacurilor. Astazi fruntea larga si luminoasa e totul, indiferent de cit de lingav trup, indiferent cit de ftizic piept, indiferent de cit de englezeasca spinarea ce-o poarta-n lume, ba putem spune ca inca si ceva in plus.”

Acum, o mentiune pentru domnul Popescu: acesta interpune intre noi – public si actorii domniei sale un al treilea personaj, povestitorul (care nu-i feciorul Ditrich din versiunea originala), care are elemente de constructie interesante, caci isi asuma cumva foarte izbutit conditia de „inferior” cat ce-l priveste pe Spiter, aspect asupra caruia insista in cateva randuri, marcandu-l cu o auto-ironie extrem de fina…  

„Cei doi buni amici s-au sărutat, lasindu-ma pe mine sa meditez cu gura cascata la deosebita pricepere politica cit mai ales diplomatica a mai virstnicului meu amic, dat fiind ca tinara Frosa avea, intre multele calitati enumerate (pe care poate ca o minte indragostita le-ar fi putut conjura si din lecturi, suprapunindu-le fara dificultati de ordin practic pe un fundal mult prea banal ca sa ridice probleme oricarei vopsiri anumite), si proprietatea neindoielnica a unor ochi daca nu de bou atunci fara indoiala de broasca, perfect capabili de-a privi independent unul de altul, precum si de-a iesi o anumita distanta mai in afara la nevoie – ba chiar uneori cind nici macar nu era nevoie.”

 “Lucrurile merg bine. Norocul ajută pe nătărăi!” îmi zise mai tirziu iubitul nostru ministru, o inalta socoteala politica care atunci imi paru – in naivitatea virstei fragede – un ce deplasat, ca si conversatia ciudata a superiorului meu. Totusi, anii care-au nins de-atunci incolo peste noi toti ca peste intreaga lume, doar ca peste lume fara a lasa vre-o urma in timp ce peste noi adunindu-se foarte vizibile troiene, m-au lamurit cit de mult greseam, si cit de corecta si justa era intuitia domniei sale chiar si la acea virsta la care unii presupun ca tinerii n-ar avea inca etatea majoritatii. Ei bine domnilor, zevzecii n-ajung poate majoritatea niciodata, cite zile or avea. Un barbat de stat de talia iubitului nostru ministru insa, putem zice ca se naste cu ea! (aplauze).”

Oprim pe moment cursul naratiunii pentru a face doua mentiuni particulare cu adresare domnului Hasdeu, caruia nu-i pot trece cu vederea meritul de a fi izbutit un dialog asa de maiastru rostuit si dozat cum cel de la masa – succesiune de cuvinte si taceri – dintre mama si fiica, cum si fina trimitere catre stilul Domnului Rosetti, cum si amuzanta in context: „un om teafar n-ar fi intrebuintat atatea „pot”. „

Tot la fel, o mentiune pentru umorul sanatos si destept din notarea: “Ah! zise vicleana polonă, uitându-se galeș în ochii celui mai slut și mai bogat student al Universității, ah! în zadar am căutat până acum un bărbat care să mă-nțeleagă!” “Oh! răspunse bunaticul baron, topindu-se de focul cochetăriilor celor mai rafinate, oh! în deșert am visat până azi o femeie care să mă iubească!” “Nu sunt cu stare!” “Nu sunt frumos!” “Ai sâmțiminte dulci, cari sunt destule pentru a aprinde amorul femeii!” “Ai un chip îngeresc, care e de ajuns pentru a învăpăia dorul bărbatului!…” Victoria a leșinat și Feldeșul s-a apucat s-o trezească prin o detunătură de sărutări, însoțite, firește, de gâdilitoarea frecătură a piramidalului său nas. Rezultatul melodramei a fost că baronul, spre a înlătura sărăcia polonei, o luă în întreținere cu două mii de fiorini pe an, o trăsură de birjă și daruri neprevăzute în budget; iar polona, viceversa, spre a înlătura diformitatea baronului, îi hărăzea de porunceală ceea ce le beau sexe, dupe dreptul naturii și al nomenclaturii, ar trebui să hărăzească numai bărbaților frumoși, sau, cel puțin, nostimi.”

Sa ne intoarcem acum iara la contributiunea originala a domnului Mircea Popescu, pe care il veti recunoaste dintru inceput in stilu-i sprintar si in preocupatiunea Domniei Sale fata de anume aspecte…statice ale firii omenesti celei mai lenese. Sa-i dam, asadar, glas:  „Pentru ca, la drept vorbind si fara partinire, ce manifestare mai proprie a lenei adevarate, adinci si structurale exista daca nu omisiunea de imbracaminte ? In ce alta indeletnicire iti spune patronul, clientul, cumparatorul nu “Fa!” nu “Mergi!” nu “Ada-mi!” ci pur si simplu “Stai!” Doar atit, sa stai ? Pai fie! Trebuie sa recunoasteti, scumpi convivi, ca la o onesta evaluare a alternativelor orice persoana, fie ea si de sex femeiesc, nu poate sa nu recunoasca evidenta : mai simplu stai.”  

Finalul e demential, dozarea frazei in curgerea ei dinspre izvor inspre „varsare” e nemaipomenita, as zice doar ca „structural” nu-si gaseste prea bine locul acolo, ca-i prea stingher cumva, si poate ca si „onesta evaluare a alternativelor” ar trebui muncit oleaca mai mult, cat sa iasa ceva un pic mai…lenes si mai relaxat dintr-insul. Nu-s acestea insa pagube imputabile de fond, asa ca…

Dar sa nu judecam prea aspru, orice marfa-si are pretul, iara daca nu-l are inca mai devreme ori mai tirziu tot si-l afla.” – noteaza inspirat domnul Popescu. Asa-i!, poci si eu zice si trec mai departe cu satisfactiune!

Cum „fericirea cea mai fericită este de a fi fericit în fericire”, Spiterul nostru” s-a apucat cu multa finete sa stearga din scrisoarea baronului cuvântul “Spițer”, fiindu-i porecla cam universalminte cunoscută in vremea ceea. Iata deci ca o alta inalta abilitate care i-a adus sie insusi, partidului nostru si – cred ca putem fara rusine spune – Patriei insesi atit de luminoase servicii chiar in afacerea recenta nu s-a lipit de domnia-sa nici la scoala, nici la ucenicie, nici in mariaj si nici mai apoi, ci o avea intreaga indesine, sfinta mostenire a spiritului superior. Cit de rar se intimpla ca Parcele, atit de zgircite-n darnicia lor, si inca atit de adesea inclinate sa daruiasca mere daca nu otravite atunci macar amare pe dinauntru precit sunt de frumoase in exterior, sa arunce cu ambele miini tot aurul si toate nestematele subpamintene-n aceeasi fiinta norocita ? Ei, rar se-ntimpla, dar si cind se-ntimpla rezultatul este un geiser, dar ce zic eu geiser, este un vulcan, este un om care se ridica falnic din pamint pina-n ceruri ca o fasole fermecata, este un om de-ale carui pulpane trebuie sa te tii cu amindoua miinile, dintii si daca se poate degetele impreunate de la un picior, ca sa nu te scapi in jos. Si asa, dragi tineri, care va incepeti astazi viata voastra publica, tineti minte : amindoua miinile, dintii si daca se poate degetele impreunate de la un picior.”  (noteaza admirabil, sublim chiar!, as zice, daca Domniile Voastre mi-ati ingadui, si iata ca-mi ingaduiti, caci nu vaz anume de ce nu ati face-o?!, domnul Popescu)

Urmeaza un micut episod interesant din multiple ratiuni, printre care eu o consemnez pe cea care m-a frapat cel mai tare prin raportarea la epoca anume in care s-au scris lucrurile aistea si prin aceea ca iata!, mai inainte cumva de Freud, Hasdeu deslusea in vise „profetesti” (cu contributia domnului Popescu, dar care nu modifica prea mult miza visului)  taina interschimbabilitatii intre om si femeie  :-), dupa cum urmeaza:

Din partea mea toată noaptea am visat niște năzdrăvănii și fantasmagorii de cele mai curioase, precum se întâmplă, în genere, după o zi plină de agitațiune. Mi se părea a fi soră cu d-na Przikszewska; duduca Micuța se metamorfozase în bărbat, ceea ce, în adevăr, i se cam prilejea câteodată pe scenă; bunul nostru amic mă curta pe mine, adecă pe exemplarul meu femeiesc; duduca Micuța, se-nțelege, ca un tânăr ce era, curta pe Victoria. Nu mi-amintesc toate peripețiile dramei; știu numai că ea s-a încheiat prin două cununii de tot în caracterul visurilor: Micuța s-a însoțit cu Przikszewska și eu cu stimatul.”

Lectia de Drept Penal, tinuta cu un june ce-l plagiaza in opiniuni pe celebrul criminalist german Feuerbach :-), anticipeaza, iata, in chip fericit, as zice, teme si probleme popesciene, asupra caror dezlegare eu insumi m-am aplecat cu acribie, fara a putea emite insa pretentiunea de a le fi deslusit…

Cum cestiunea, pare, e nerezolvabila, atunci cu siguranta si negresit e una de natura foarte, foarte grava, asa ca…trecem mai departe…

De gustibus non est disputandum. Mie îmi plac florile câmpenești; ție florile cu miros; nasul tău ușor înghite orice aromate, al meu se teme de guturai! Adio!”      –  mie una, marturisesc aici cu mana pe inima , imi place tare mult infaptuirea asta din cuvinte, si nu atata pentru ca-mi plac si mie florile campenesti, nu!, desi-mi plac dansele cu asupra de masura, cat pentru admirabila ironie mascata din „nasul tau inghite orice aromate” – care-i palma rex data pe obrazul fin al oricarui snob respectabil din ziua de azi…

Abia făcu câțiva pași de la columnada Universității, intrând în ulița Milchbrei, cum deodată zări pe Micuța ieșind dintr-un magazin, urmată de Cati, care ținea într-o mână o legătură și în cealaltă o pereche de papuci. Domnisoara mergea repede înainte, lăsând în stratul de zăpadă urmele unui picioruș fabulos și ascunzându-și năsușorul în manșon – asemenea păsăruicii, când își adăpostește căpușorul în căldura aripioarei. Precum vedeți, și iarna are o poezie a sa, diminutivă ca a lui Alecsandri, pe care trebui s-o căutăm în zăpadă și în manșon.” – continua Hasdeu si eu il citez doara, pentru minunea zugravita acilea si pentru admirabila, de asemeni, trimitere ironica catre domnul Alecsandri cu-a (sic!) sale „poezioare”   (care mie imi evoca si povestea „sufletelului” de ieri, dar asta fara vreo legatura anume cu textul discutat acuma)

Urmeaza intalnirea celor doi si „zisa eminentului strateg, bazată în parte pe un fapt pozitiv și în parte pe o indicare pisicologică, a lovit-o drept în inimă” – chestiune care iara-i frumoasa si amuzanta anume si se afla, adeca, pe placul mieu. Cum deopotriva si „Ieri nu făceam deosebire între curcan și iepure, și astăzi citesc în fundul inimelor; ieri mă lăudam cu răceala naturii mele șezând într-o odaie călduroasă, și astăzi vorbesc cu foc călcând pe gheață.”

„Mai in urma insa, elegantul, galantul cit mai ales discretul barbat imi povesti mie in particular toate acestea, cum imi povestea adesea numeroase fapte si intimplari, si atunci cind eram copii si mai in urma. Precum vedeti, inclinatia educatiei, sfinta chemare a desteptarii celor din jur, mai nenorociti decit dinsul ii zacea-n piept inca de la o virsta frageda. E de mirare atunci ca voci invidioase, incapabile sa inteleaga omul de geniu, scriu murdarii-n gazetele opozitiei sustinind ca asa un eminent barbat n-ar avea dreptul la catedra neavind nici stiinta nici trecind pe la Universitate mai des de-odata sau de doua ori pe an. Dar asa este lumea tocmita, vaca-n trecerea ei nepasatoare pe cimpie se baliga fara osebire si pe flori si pe pamintul gol, si tot astfel invidia oarba a celor inferiori loveste fara osebire – neavind ochi sa osebeasca nici abilitate intelectualiceasca – si-n cei merituosi si-n cei cu totul chei.

Tactica ostășească ce aplica în privința duducăi Micuței se baza pe o observațiune filozofică foarte veche, ce eu n-o cunoșteam dar imi fu explicata în teorie, intarindu-mi-se apoi de-a lungul vietii printr-un sir de experimente. Bărbații, afară doar de poeți, și încă de poeții cei fameni, când iubesc o femeie o iubesc numai ca pe o femeie, și adesea o iubesc chiar mai puțin : ca pe o dobitoaca vulgo juninca, ceea ce va sa zica pentru functia ei utilitara, eminamente fiziologica. Aceasta nu este lucru de mirare : femeile sunt unele mai capabile, altele mai putin capabile si-n majoritate foarte putin capabile sa serveasca unde-i de lipsa capul, intocmai ca barbatii. In schimb in ce priveste serviciul unde-i de lipsa coada vasta majoritate sunt perfect capabile, prin mila Cerurilor, sa serveasca remarcabil si s-o beleasca admirabil. Si-atunci, daca ati avea o unelta care mai intotdeauna serveste foarte bine drept ciocan si-n rare ocazii se poate folosi ca pusca ce-ati face, ati bate cuie cu ea, ca orice om cuminte, s-au v-ati duce la vinatoare riscind sa descoperiti in fata ursului ca pusca e-un biet ciocan ?

Femeile, din contra, iubesc deobște un ideal, un ce mai presus de natura omenească, un înger sau un drac ca Jeanne d’Arc din veacul de mijloc, dar niciodată un bărbat cum sunt bărbații. Scelerateța cea mai neagră atrage mai degrabă amorul unei femei decât o onestitate mediocră a unui nici-turc, nici-turlac. De aceea hoților și tâlharilor celor vestiți nu le-au lipsit amante de foc, pe când un președinte de municipalitate sau un prefect de poliție ordinarminte nu sunt iubiți nici chiar de legiuitele lor jumătăți. Voiești oare, cititorule, ca să te iubească sexul, sau, cum zice d. Cipariu, sepsul frumos? o voiești? fii totdeauna prea: prea în dreapta, prea în stânga, prea în mijloc, prea dinainte, prea dinapoi, tot prea și prea – în bunătate, în răutate, în idei, în fapte, în vorbe, în aprindere, în răceală, in omnibus rebus et aliis quibusdam!” – noteaza mai in urma, amestecat, Popescu mai intai si-apoi Hasdeu, de nici ca ma pot face bine osebire intre dansii, desi eu am reusit cu greuiciune, indicand anume ca primu’-i pe lista domnul Popescu si al doilea numaidecat si negresit domnul Hasdeu, pentru stirea Dumneavoastra, iubiti cititori.

Si mai apoi: „cununiile nu-i plac azi cum nu-i placeau nici atunci de fel; spera, cum ar zice francezul, avoir le dessus: cu un simplu le dessus se mulțumea mai bine decât cu o mie de cununii! Si la drept vorbind cine cuminte nu s-ar multumi ?”  – scrie Hasdeu, da’ parc-ar scrie domnul Popescu, atat de mult seamana intre dansii, ca nici ca-i mai poti anume osebi, desi, iata!, eu am reusit, cu greu. („Mă iubești dară? – Ba. – Apoi nu vei cere niciodată ceea ce ți-am promis. – Nu te iubesc, dar îmi placi.” )

„Apoi reapăru în salon, ca un personaj din nou venit, lăsându-ma pe mine de-a juca, bine-rău dar devotat, prin urmare în tăcere, și prin urmare într-un mod foarte filozofic, vechiul sau rol.”  – noteaza apoi ambii, deopotriva, cu domnul Popescu asumand cumva rolul interfetei intre public si eroii nostri, cum in piesa originala Ditrich, numai ca numaidecat cu mai multa pricepere si arta anume.

Când o femeie amuțește deodată în ajunul unei răstălmăciri amoroase, când, veselă și glumeață până atunci, ea pleacă ochii în jos, sau se face a se juca cu aliseda ceasornicului… e semn bun! Ea ‘au deja iubește, ‘au presimte răsăritul dragostei. Crescut în școala poeților latini, adăpat la adâncele izvoare erotice ale lui Ovidie, Petroniu, Properțiu etc., scumpul nostru amic cunoștea din copilărie, ca pe Tatăl nostru, meteorologia amorului și, văzând tulburarea fetei, îsi zise în gând: “O am!”

Mânuța Micuțăi se afla tot încă în a sa. Privi în jur și, însemnând numai dosul a două măști cenușii, cari stăteau mai aproape, prin o repede mișcare – o mișcare a cărei repejune se poate alătura doară cu lovitura unui pumnal italian – întipării pe degetele copilei o sărutare de foc, ca toate acelea prin cari se-ncepe o iubire și cari – vai! – sunt cu neputință mai apoi, barbatii fiind sub raportul acesta ca si demagogii-n politica : interesati de cucerire in rindul intii si de posesiune in rindul din urma. „ – noteaza mai apoi cu gingasie urmata de cinism ambii, aproape confundabili intre dansii, precum puteti observa.

 Si apoi: „Iata ce inseamna inalta politica, intre dame ca si intre electori – si stiut e ca electorii-s dame – iata cum lucreaza ea si iata cine o stapineste cu adevarat, si pe drept cuvint! (Aplauze furtunoase)” – scrie Popescu, sigur e el!!! 🙂 , ca prea aplauda publicul spectator entuziast si cu frenezie!

Precum vedeți, într-o scurtă minută, din “domn” si “dumneavoastră” nobilul amic indata devenise “tu”, si mai ales “vai”. (Hasdeu – desi nota de subtilitate ironica din final: “si mai ales „vai” ” ii apartine lui Popescu, mai fin cunoscator intr-ale subtilitatilor femeiesti, din cate se pare, decat batranul Hasdeu insusi!) Iar de la tu si vai pina la “oh” si “mai” nu-ncape decit mult un pas, sau pe alocuri chiar juma’ de pas, mai ales daca domnisoara o fi asezata la momentul transformarii.” (Popescu – care-i acilea oleaca prea preocupat pentru rigoarea detaliilor, pentru gustul mieu, ce-i drept, cam invechit, dar care tocmai de aceea, imi pare, rateaza aicea oleacuta prin abuz / exces!)

Caci eu, țiind aminte porunca, nu răspundeam nici prin cel mai mic cuvânt. Acest obicei, pe care m-am straduit a-l pastra fara nici o cadere pina astazi este, poate, cea mai mare cirja in care se poate propti cineva cum ma gasesc – poate nu singur cu totul – eu insumi. Cineva care are adica atita abilitate cit sa recunoasca calitatile superioare la un ales al sortii cum este eroul nostru aici de fata dar nu are nici iluziunea de-a le recunoaste in sine, privind la o turma de magari ragind si visind o ceata de ingeri cintind din harfe si-alaute nici ipocrizia de-a pretinde ca nu se prinde.” – curge povestea nestinjenit mai departe, din gura ambilor povestitori deopotriva, dar mai ales beneficiind de notarile auto-ironice ale eroului inchipuit si interpretat de Mircea Popescu, cu o superba dozare a asumarii sinelui,  care nu-i nici prea – prea , nici foarte – foarte, ci-i tocmai potrivita si-i pe placul cetitorului, adeca…ceea ce-i un „ce” cat se poate de subiectiv, fireste…

Nu-s neaparat entuziasmata de prezenta lui Trompi in context, imi pare ca-i cam strain si cam stingher acolo (cum de altfel in lumea toata de-acuma, ce-i drept!), dar gasesc urmatorul fragment ca fiind o realizare admirabila, asa ca: „Adevarul este ca – si aici persoana insasi poate confirma – am primit din chiar gura marelui barbat acest epitet atunci, tinar necopt si nepriceput de cincisprezece ani, straduindu-ma a-mi termina gimnaziul. Daca m-oi mai fi copt de-atunci si pina astazi, incalecind trasura dintre doua secole – sa recunoastem cinstit – atit de diferite precit putem zice numaidecit ca-s doua si nu unul, deosebite unul de celalalt, daca ilustrul vir si-a fi schimbat sau nu si-a fi schimbat intre timp buna parere care m-a onorat atita (Aplauze si amuzament) nu stiu. Stiu sigur ca voi duce cu mine, pina-n clipa mortii, calda amintire a acestui – pentru mine – inaltator, sublim moment.”

„Doctorul Negus, un tânăr de douăzeci și trei sau patru de ani, năltuț, subțire, smolit la față, coroiat la nas, cu ochi mari, sprincenat, cu o frunte destul de bine desemnată, avea una din acele figuri cari plac și se par frumoase la întâia vedere, mai cu seamă pentru un nefizionomist, dar resping pe un cunoscător prin un nu știu ce egoistic, mârșav, viclean; un nu știu ce săpat în liniile frunții, în îndoitura nasului, în trăsăturile buzelor, în schimositura zâmbetului, în focul ochilor; mai în sfârșit, un nu știu ce întipărit în toate deodată și cu neputință de a se analiza în amănunțime. Nenorocirea femeilor e de a nu aprofunda nimica. Judecând lucrurile numai pe dasupra, ele strigau: “Monsieur Négus est charmant!” și monsieur Negus devenise, în câteva luni, doctor favorit al damelor. (Hasdeu – cu un  plus pentru domnul Hasdeu pentru priceperea admirabila in arta portretistica a creionarii acestui tip masculin legat de care femeile, e drept, chiar nu prea aprofundeaza nimica! )

Intimplarea nu era poate cu totul dezlegata de obiceiul pe care il luase doctorul, si anume de-a insista pe toate pacientele sale de-a se dezbraca cit mai complet si universal; dar in tot cazul in partea de jos negresit. Metoda stiintifica moderna cit si exemplul binecuvintat al clasicilor, explica el, nu ingaduie decit raportul imediat al doctorului cu pacientul sau, pentru a permite cit mai corectul diagnosis si cit mai grabnicul prognosis favorabil oricarei suferinte. Odata astfel preparate, bunul doctor le aplica regulat tuturor pacientelor fara osebire un masaj anumit de relaxare invatat de dinsul in cursul unor studii de documentare intreprinse la Palais de l’Egalite si-n alte locuri ca si-acela. Cit de relaxant ar fi masajul de relaxare nu-i lamurit, bietele femei incordindu-se ceva rar, ca lovite de boala copiilor, dar faptul ramine ca de bolnave n-a dus lipsa niciodata Monsieur Negus.” (Popescu – cu un plus pentru domnul Popescu fata de domnul Hasdeu, pentru abundenta suculenta a detaliilor!)

Viața socială decurgând din combinarea întereselor individuale – urma mai departe lectia de morala a serenissimei excelente – datoria omului e de a-și păzi cămașa sa; treaba provedinții e d-a face ca păzitorii cămeșilor individuale să aibă nevoie unul de altul. Fiecare cu treaba lui, si fiecare sa si-o faca bine pe-aceea. Eu, unul, mi-oi împlini misia; provedința împlinească-și pe a sa cum va ști mai bine. Iata in ce fel intelept lucreaza adevarata doctrina morala, politica, filosofica cit si medicala! Ce bine-ar fi daca toti, de la mic la mare, si vladica si opinca si-ar vedea cu modestie de partea desenata lor din compasul si trasorul Marelui Arhitect. Incaltea cei mai ridicati din marea massa a prostimii, c-or fi ei episcopi sau ministri, sefi de politie sau sefi de spital inteleg atita lucru. Doar prostimea cea mai oarzana, in multa ei viermuiala de la una la alta si de la nimica pina mai incoace nu poate nicicum pricepe atita lucru simplu si-si strica zilele precum si amaraste vietile altora superiori siesi insistind stupid sa se puna de-a curmezisul teleologiei naturale.

Acuma înțelegeți în ce mod, îngropând în sine misterul sticluței, a ajuns nobilul barbat a fi creditor de recunoștință al lui Negus, ba nu chiar numai al lui Negus acum multi ani ci dimpotriva, a multi oameni onesti si respectabili acum mai in urma. Un creditor de nu iubit – ceea ce ar fi contra naturii – cel puțin temut și ascultat, ceea ce-i inca si mai bine.

Întrând în salon, văzu numai tot mese de joc. Ștosul, pichetul, vistul domneau despoticește în această societate, împăcându-se și urmând unul după altul, ca boierii Adunării Obștești. Căutând un locușor mai retras, zări într-un colț al odăii un individ care se caracteriza prin aceea că în toată viața sa el n-a fost nimica alta decât numai sadea jurnalist. Nimeni n-a putut afla vreodată unde și din ce părinți s-a născut, sau unde și când a studiat, sau ce știa și ce nu știa domnul Cristopopescu. Când dumnealui scrise primul său articol într-o foaie periodică oarecare, lumea a citit cele dintâi rândurixv, apoi a aruncat ochii asupra iscăliturii și azvârli numărul ziarului, zicând numai atâta: “Ce secătură!”

Cristopopescu a urmat a scrie, oamenii au urmat a nu citi scrierile lui. Cu toate astea el ajunse în fine a-și face o reputație de jurnalist! Ajunse la aceea că semnătura lui să devină în ziar un lucru tot atât de neapărat ca titlul sau ca indicația tipografiei! Ajunse a fi respectat chiar de acei și mai cu seamă de acei care nu l-au citit niciodată! Au credeti oare ca nu se poate asa ceva ?

 Ajuns la asa o frumoasa situatiune spirituala cit mai ales morala, Cristopopescu a început a purta pantaloni infinitaminte scurți și plete infinitaminte lungi direct pe chelie, ca semne de liberalism extrem; a început a nu răspunde la nimica și a întreba despre toate, după obiceiul oamenilor mari; și s-a hotărât a funda o foaie a sa proprie, în care se cuprindeau regulat următoarele:

1. O revistă politică interioară, al cărei înțeles era că: dacă nu mă veți asculta, veți pieri.

 2. Un articol de fond, care voia să zică: veți pieri, dacă nu mă veți asculta.

 3. O revistă exterioară, în care se afirma, pe baza depeșilor telegrafice sau a foilor străine celor mai veridice, că, bunăoară, Garibaldi a încetat din viață.

 4. Corespondențe, adecă minciuni iscălite de către autorii lor, ceea ce dovedește, orișicum, un mare curaj moral.

 5. Îndemnări de a subscrie în favoarea, de pildă, a beduinilor, cari n-au mijloace de a înființa o operă în centrul Africii; dar mai adevărat numai în favoarea redacțiunii.

 6. Facte diverse…” – aicea sa lasam, zic, povestea sa curga mai departe, caci o face cu pricepere si abilitate, cu contributii din partea ambilor autori, creionand portrete convingatoare si infatisand cu admirabila acuratete spiritul unei epoci de atunci, cum si de acum, cum si, ferit-a Sfantul!, viitoare…

Cum in curand om avea pentru de-acum incolo doi insi amputati (!), unul in oglinda, unul in fata oglinzii – niciunul ranit  ( a se lua in consideratiune,  va rog, si frumusetea metaforei, ca trimitere, adeca, la dualitatea, nici aceea autentic-asumata, a indivizilor, de pe scena ori din public ori din fata monitoarelor, ca asta nu mai devine prea clar anume!), povestea se precipita catre un final (aproape) previzibil, cumva, pe care Hasdeu l-a ratat, din pacate, si pe care Mircea Popescu aproape izbuteste sa-l salveze, dupa cum urmeaza:

Paranteza, insa:…Nu poci trece cu vederea umorul nebun (banuiesc ca si foarte voluntar!) din epistola adresata doctorului Negus de catre sotia procurorului, cu referire la „barbatul nostru (! Ha! Ha! Ha!) se duce la tribunal de la 9 ceasuri” , cum si traducerea din limba germana a numelui ziarului la care activeaza Cristopopescu (Wahlstimme, in orighinal)  (in versiunea lui Mircea Popescu = Cristopopescu – sa-i fie rusine, Dinu Patriciu!!!)

Ce urmeaza scenei pretinse a rafuielii si cum este adus acasa ranitul viitor prim-ministru, precum si detaliile ce tin de aspectul casei doamnei Ana, mama Micutei, si de profilele chiriasilor acesteia, nu mai citez, ca-i destul de lung si foarte bine scris si se poate citi acolo in original.

Insa…iata: „Mai apoi, domnilor, pentru ca-mi iau seama ca  – orele sunt inaintate – am sa ma scurtez (aplauze) : Micuța a căzut în lațul in care numaidecit trebuia sa caza chiar în ziua imaginariului duel cu baronul Rosen. Rețeta lui Negus, compusă din opium și gândaci de turbat, a făcut minuni în această împrejurare. A doua zi, nobilul suferind s-a sculat teafăr din pat dar n-a ieșit din casă vro două zile, păstrând astfel buna-cuviință și… legătura de la cap. Aceste două zile au fost pentru el un adevărat paradis al lui Mahomet, redus la o singură hurie, care chiar daca neinvatata dintr-u-nceput se dovedi o eleva foarte silitoare cit si foarte inteligenta, facind minunate progrese parca pe ceas. Deja spre zorii celei de-a doua zile putea inghiti pe nemestecate si fara sa lacrimeze macar si-un sarpe, sa fi fost acela gros si cit mina. În a treia zi insa, Micuța începu să-i amintească despre “necesitatea cununiei”.” – iara acilea contributiunea picanta, dar ce zic eu picanta, de-a dreptul picantissima, a domnului Mircea Popescu, cum si pasiunea Domniei Sale cat ce priveste carnalitatea de piersica fina a duducutelor, contributiunea Domniei Sale, zic,  la bunul curs al textului se poate lesne intrevedea cu asupra de masura! 🙂 Bine scris, stimabile, admirabil punctat!

Doamna Ana il privi patrunzator o clipa, ezita o clipa si apoi se lasa in genunchi in fata acestui stapin nascut iara nu facut al semintiilor.”  – noteaza Mircea Popescu mai departe, in incercarea lui aproape izbutita de a salva finalul, aproape compromis, in mare pripa, de Hasdeu.

Nu pot zice ca-mi place extrem de tare „rezolvarea” lui Mircea Popescu, e adevarat, e ingenioasa cum si intriganta pana la capat deopotriva, dar ii confera personajului principal masculin o doza de …je ne sais quoi pe care pana atunci i-am fi banuit-o, cu siguranta, caci naivi nu suntem nici unii, nici altii cu asupra de masura, insa acum, cand ni se devoaleaza in toata nuditatea sa, ii stirbeste parca ceva din aparenta natural – machiavellica a personajului…in termenii lui Hasdeu, nu stiu ce-i anume, dar nu-i natural, e fortat oleaca, cumva…desi-l pot intelege, nu-l pot asuma pe deplin, dar consemnez ca-mi pare mai izbutit si mai provocator decat originalul, insa…

Si tot ce se poate ca aceasta ezitare imprecisa a mea sa plece de la „se lasa in genunchi in fata acestui stapan nascut, nu facut al semintiilor” (care-mi pare cam fortata in contextul dat!), pentru ca altfel repetatele trimiteri la golirea madularului nu poci zice ca ma deranjeaza prea mult (desi-s foarte numeroase pe unitatea de timp, poci zice ca-s macar justificabile si intemeiate, dat fiind si numarul mare al personajelor ce trebuiesc satisfacute intr-un chip sau altul – desi-i mai mult intr-un chip decat in altul! 😉 )

Acum mai ai a face ce-a facut si mama dumneavoastra, scumpa doamna Rosen, in acea noapte binecuvintata cind ti-ai inceput cu asa talent fericirea conjugala. Ti-a povestit, nu-i asa ?” – ei bine, aiasta chiar nu-mi place, n-o gasesc nici intemeiata, nici plauzibila, nu stiu cum zice in alt chip…da’ poate ca-i numaidecat vina mea acilea si poate ca aceasta retinere a mea spune mai multe despre mine si despre optiunile mele decat despre izbanda credibilitatii situatiunii infatisate in sine…

Si cu aceasta baroneasa se ridica din jet si, facind un pas, ingenunchie in fata nobilului gentilom.

Nu asa.

 – Dar ?

 – Dezbracata.”  – suna rezolvarea extrem de personala a lui Mircea Popescu, ca va place au ba, ramane sa stabiliti fiecare dintre Dumneavoastra in parte, pentru ca aicea-i in functie de gustul si preferinta fiecaruia, da’ eu notez numai in treacat, pentru diversitate, cum si pentru alternativa, ca finalul lui Hasdeu (ale carui „rezolvari” sunt cumva de alta natura, mai in ton cu pudibonderia epocii)  ne-o incredinteaza pe Micuta mai intai bortoasa si mai apoi, numaidecat, peste noua luni, purtand in brate un pui de roman pre numele lui de botez Serban Rosen. Hilar, nu?

Retin, in nume personal si cu usoara amaraciune, ca biata Cocuta a avut soarta pe care o au majoritatea duducilor…s-a trecut ca o fructa rascoapta, trecuta de parguita, adica, asa ca biata de ea, efemerida cum ne stim cu toatele, n-a apucat sa danseze decat o vara! Adieu, Gertrude, alors!

Si mai notez in pripa ca in varianta domnului Hasdeu:

18  XII Dr. Negus.

Epilog

Pana aci am reprodus din cuvant in cuvant, chiar din litera in litera, manuscriptul lui Ghita Taciune, coleg al meu de la Universitatea***, carele s-ampuscat sunt acum cateva saptamni, si cum s-a mpuscat! Tocmai in noaptea cununiei sale cu o domnisoara frumoasa ca un inger, de spirit ca un demon si inzestrata – ceea ce lipseste si ingerilor, si demonilor – cu cincizeci mii de galbeni in numaratoare!!! Micuta s-a gasit pe masa raposatului, intr-o coperta sub adresa mea si cu urmatoarea epistola:

“Prietene! Sinuciderea mea este un anacronism. Adevaratul ei moment a trecut sunt deja sapte ani. De atunci eram mort in idee, si daca nu ma ucideam in realitate, cauza era ca nu voiam ca lumea sa poata presupune din parte-mi macar o umbra de pusillanimitate. Oamenii ar fi zis: el s-a ucis pentru ca nu si-a putut face o pozitie in societate, pentru ca suferea de lipse, pentru ca… si asa mai departe. Ei bine! Nu-mi trebuiau cincizeci de mii de galbini; nu-mi trebuie o sotie ca fecioara, careia sa-i las numele meu, si nimica al meu afara de nume; nu-mi trebuiau toate astea pentru ca sa capat, in fine, dreptul de a ma impusca. L-am castigat scump acest drept! Ce va spune lumea? As dori prea mult s-o pot ghici. Nu-i ramane pana nici clenciul de a ma declara de nebun, caci atunci o vor dezminti lungile mele diplome de doctor in legi si licentiat in litere!! Asadar, oamenii vor fi siliti a crede, fara alte comentarii, ca m-am impuscat simplu pentru ca am obosit de a trai. Cauza ti se pare, poate, a fi cam curioasa? Crede-ma, amice, cine traieste prea repede osteneste intocmai asa ca acela care alearga prea iute; si unul, si altul ajung la scopul lor mai curand dect broastele testoase ale umanitatii! Dar o data ce au ajuns la scop, ei nu mai au ce face…iti las un manuscript, pe care nu l-am sfarsit, fiindca m-am oprit, din intamplare, pe descrierea retetei; si atunci mi-a venit ideea de a ramanea comic pana si in ajunul sinuciderii: e foarte natural de a muri vorbind de retete! Tu ai cunoscut toate personajele Micutei; deci aduna-ti suvenirile si sfarseste singur acest scurt epizod din scurta mea viata! Al tau – vorba sa fie! – Ghita”  

Tot ce mai poci zice este ca-mi doresc sa traiesc sa aflu si finalul – final de dupa rezolvarea domnului Popescu.

P.S.: Am scris asta-noapte, in pripa, in mare graba si extrem de obosita, fireste, asa ca scuzate imi fie neobservatele de catre mine greseli, le-oi indrepta la timp, daca e cazul.    

   

4 thoughts on “Duduca sau N-a dansat decat o vara…

  1. Asa fugar citeva observatii

    1. Chiar daca nu-i contestabil ca exista o a doua influenta vorbind in text, si chiar daca nu insist a spune ca ala-s numaidecit eu insumi! totusi mie nu-mi pare ca-i Caragiale. As zice ca-i mai degraba Shaw, daca ar trebui numaidecit sa lipesc nume vocii lupului anumit care urla-n noapte din pestera plina cu lupi cit mai diversi. Adica, tot clasicizant, tot persiflant dar mult mai sigur de sine in primul rind si mult mai in contact cu etajul de mijloc, cu popimea. Daca ar fi sa gindim realitatea-n trei felii, cu Trompi-n ceruri, hierofantii-n biserici si prostimea peste ei atunci putem vedea ca Caragiale nu se are bine deloc si nu se misca deloc comfortabil intre cei din mijloc. El scrie excelent ca forma si atinge fondul insa uite :

    De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
    Posteritatea dreaptă mă judece ș-acuze!
    Surâsul să se stingă pe veștedele buze:
    N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

    Eu singur!… ș-apoi chorul întreg de nouă muze!
    Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
    Eu am să strig, felibru trufaș,urbi et orbi
    A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

    Si compara :

    Therefore do not misunderstand my plain statement of the fundamental constitution of London society as an Irishman’s reproach to your nation. From the day I first set foot on this foreign soil I knew the value of the prosaic qualities of which Irishmen teach Englishmen to be ashamed as well as I knew the vanity of the poetic qualities of which Englishmen teach Irishmen to be proud. For the Irishman instinctively disparages the quality which makes the Englishman dangerous to him; and the Englishman instinctively flatters the fault that makes the Irishman harmless and amusing to him. What is wrong with the prosaic Englishman is what is wrong with the prosaic men of all countries: stupidity.

    Chestia-i bineinteles la nesfirsit discutabila ca si plasmuirea norilor pe ceruri, si sigur ca recentul baraj de texte cu si despre Caragiale de pe Trilema poate usor colora impresia lecturii in directia aceea. Totusi, vorbindu-ti direct din forja pot sa-ti spun ca respectiva deversare-i nespecifica judecind dupa ce iese si se publica, dar altfel cam aceleasi cantitati de Caragiale se-nvirt prin hale in toata ziua ca si-n zilele acelea. Pur si simplu uneltele ajung mai rar sa fie chiar produsul excretat.

    2. Fara discutie literarura frantuzeasca a arivismului din epoca e “sursa” sau mai propriu scris filonul la care se raporteaza textele – si oarecum-parodia (nereusita in acest sens, imi pare mie) a lui Hasdeu si anacronismul bizar publicat de mine (pina la urma e o bucata postmoderna prin excelenta, n’est pas) si sunt cred bin identificare si Liliacul si Le Reveillon, care-s fara indoiala piese de referinta la care trebuie sa se raporteze orice discutie.

    3. Multe bucati sunt prost scrise, toata productia e rezultatul unei singure treceri prin text care-a durat cam cinci ceasuri. N-as da-o in nici un caz nimanui drept model de studiu pentru executie la nivelul frazei de teama ca s-ar apuca sa copieze greselile. Pe de alta parte nici nu cred in texte prea lucrate, sau cu alte cuvinte : cit de lucrat e-un text trebuie neaparat sa se adecveze la ce text anume e el. Cine sta sa-si rescrie si rescrie biletelele de-amor e sarit, cine scrie acte istorice fara sa le reciteasca e tot sarit, exista un loc de justa masura si-aici. Mi se pare ca Triumful sau in fine Duduca sunt ambele spritz, aceasta delicioasa concoctie specifica locului si care e una dintre lucrurile alea pe care s-a intemeiat bunastarea noastra culturala cindva.

    4. Gluma la adresa coroanei unguresti care-a fost sarmana scapata de s-a indoit (i-au dat de s-a julit!!!) e absolut referinta la Caragiale (Meteahna).

    5. Hasdeu e chiar excelent, si mi se pare trist si iresponsabil ca nu-i predat la scoala. Cultura romana e Caragiale si Hasdeu, nu Slavici si Papadat Bengescu. Nu doar dialogurile (care-s bune) dar si limba romana curge neasemuit de curat pentru ceva scris la 1860!

    6. Din noi, n-as zice Ionescu, poate fi si sigur ca nu-i clar de ce opinia mea ar avea vre-o valoare pe tema, dar daca e sa cauti apropieri atunci mai degraba un Sartre (in Diable & Bon Dieu).

    7. Regret, apropo de spinarea englezeasca (pe care-o explicam in termeni de “boala englezeasca”, adica rahitism) ca n-am pus acolo denumirea populara intre timp apusa a rahitismului, pe care nu mi-am amintit-o pe loc, toate doctoritele mai rasarite-mi dormeau la ora aia si apoi n-am mai revenit. Deci cum ma-sa-i zice lu’ rickets in romaneste mei om ca am spumegat poate chiar trei minute incheiate pe tema asta ?

    8. Partea “Si la drept vorbind cine cuminte nu s-ar multumi ?” e adaugita, restul e in original, daca bine-mi lucreaza memoria.

    9. Aia cu “domnisoara asezata la momentul transformarii” e o incercare avortata. Ce voia textul sa sugereze este ca diferenta intre pas in sensul locomotiei si pas in sensul copulatiei e nula : tot aia se petrece, privind din directia functionarii musculaturii. Nu mi-a iesit, n-am mai revenit s-o repar (am considerat a introduce cumva gluma cu aspirina anticonceptionala dar mi-a parut ca prea s-ar sorcovi chestiunea – probabil intr-o revenire as fi extirpat intreaga chestie ca o floare ce n-a fost capabila sa-si poarte rod).

    10. Si “Trompi” si “structural” si mai multe altele care poate nu te-au jenat in aceeasi masura sunt semnele unei asumari anumite, care probabil ca te irita da’ isi are un rost. Eu nu scriu acolo cu speranta de-a invia ceva mort. Eu reintegrez ceva mort in ceva viu, nu-l inviu pe Hasdeu ci-i fut prasila-n vederea conceptiei unei chestii viabile care sa vietuiasca-n viitor. Ca atare vei gasi – trebuie sa gasesti – si elemente de nou care par disonante pentru istoric. Atit ca noi aici nu ne uitam la istorie, ne uitam la viata, si faptul ca al 28-lea marchiz de Maica Ma-sii are, spre deosebire de toti stramosii sai, un neg pe nas, nu-i o obiectie si-o problema. Sa fie familia fericita ca uite, linia continua sa traiasca, nu sa-si doreasca dinsii inchistarea-n portretele de familie, ca aia-i moarte. Sa ne invatam deci sa iubim impunsaturile care survin necesarmente din faptul ca-i viata si nu istorie, si sa nu ne asteptam (ca tinerii crescuti la tita larga a pornografiei internaute) ca femeia sa fie neteda ca trasa-n forja. Alunitele exista.

    11. Ce te deranjeaza la faptu’ ca dracu-i chiar drac ? Chiar este. El va fi tot aici si dupa ce mori tu, circu-i al lui nu al tau.

    12. Literatura buna face cititorul sa-si doreasca sa afle ce se intimpla si dupa cortina. E un compliment frumos.

    • @ Mircea Popescu:
      Buna regasirea si, mai intai de toate, sa mentionez ca am operat indreptarea solicitata, sper ca e in regula acum.
      1. Mai apoi, sa zic ca eu sunt chiar sigura (asa cum am si scris-o de altfel in clar text!) ca avem de-a face cu o voce individuala, a autorului Popescu, care iese clar de sub influenta cuiva si-i apartine exclusiv lui Mircea Popescu, adica. E limpede pentru oricine te citeste cu aplecare, cu olecuta de rabdare si niscaiva buna-credinta. Am si adus cateva – destule! – argumente / citate in acest sens. In rest, mie chiar asa mi s-a parut, ca influentele – acolo unde ele se pot intrevedea – vin dinspre partea lui Caragiale…Si daca n-as fi citit pe Trilema nu in ultima saptamana, ci in ultimii 4 – 5 ani nicio vorbulita din Caragiale, tot la Caragiale m-ar fi dus gandul, crede-ma! Uite ca la G.B. Shaw nu m-am gandit deloc, dar e bine ca ai zis, caci chiar voi reflecta la asta! Un prilej in plus pentru gandire nu strica, nu?
      Da, il inteleg pe Caragiale in ce zice acolo, chiar daca nu-s de acord cu el…contextul nu fuse unul extrem de favorabil anume nici pentru el, cum nici pentru tine nu-i intotdeauna, imi pare…O spun cu regret cumva, caci vremurile astea pline de lichelisme si de alte -isme nu-s prielnice pretuirii care se cuvine acordata unor oameni de anvergura. Nu vreau sa sune nicicum pompos asta, nici ca-mi pasa de ceata de detractori si nici de aia care ar zice ca te laud asa, din pura aplecare subiectiva, doar ca vreau sa ma intelegi corect: e trist, acum ca-ntotdeauna – ca nu cred sa fi fost vremi cand lucrurile sa fi stat cu-adevarat altfek cat ce priveste ierarhia valorilor, la noi, cum si aiurea – e trist, zic, te lovesti zilnic de tot soiul de Victori Ponti, Plesi, Liiceni, ori, apara Trompi, Constantini Barbi sau Victor Ronci (caci astia nu-si poarta la sine patalamaua cu calificarea medicala, si-atunci e lesne sa te sufoci sub povara Gnozei din patrie, vorba ta!)

      2. Acilea n-am comentarii, d’accord, mais on a “n’est-ce pas?”, non “n’est pas”…ori cel putin asa imi dicteaza mie simtamantul, sau nu?

      3. Da, multe bucati nu-s tocmai bine scrise, dar sunt si multe bucati al dracului de bine scrise, asa ca…Sigur ca-i vorba de o trecere rapida prin text, am intuit asta, nu-i o teza de doctorat, nici eu n-am lucrat mai mult de aprox. 3 ore si un pic la textul scris de mine si ar mai fi fost destule de zis si destule de indreptat, cu siguranta si cat ma priveste pe mine…

      4. Asumat, intuit, verificat!

      5. Deopotriva de acord!!!

      6. Nu m-am gandit nicio clipa la Sartre (desi-mi place!), gandul mi-a fost la Ionesco, dar un pic, un pic de tot, asa…

      7. Nu stiu exact la ce anume te gandesti cand intrebi…Denumirea populara (singura care imi vine mie in minte acum, desi pesemne c-or mai fi si altele) e boala oaselor moi (ceea ce si este) Altfel, e rahitism, chiar si traducerea termenului care te-a indignat pe tine. Sau, daca doresti numaidecat sa fie cu aplicare exclusiva la femei, care-s in contextul dat clientela predilecta a doctorului, atunci e o chestiune cumva derivata – desi nu direct, nu ca si directa cauzalitate, adica, cat ca similitudine a tabloului clinic! – din asta: osteoporoza. Dar probabil ca nu la asta te gandeai, ci la vreo denumire populara pentru rahitism specifica vreunei zone anume…ma gandesc…pot banui, adica…

      8. Da, doar partea aceea mentionata de tine e adaugita, restul e Hasdeu original, fireste. Trimiterea era insa catre altceva, poate ca nu am reusit eu sa nuantez / exprim foarte bine treaba…cum gandirea popesciana se suprapune peste “oferta” lui Hasdeu din acele randuri (ori invers, nici ca-i important asta!) eu am scris ca-i greu de deosebit care dintre voi a scris asta, cat ce priveste preferinta pentru le dessus in fata a o mie de cununii si-atunci, imi amintesc, am scris ca-i greu de distins chiar pentru cititorul consecvent si pasionat (care-as putea fi eu, anume, spre-un exemplu) unde-i Hasdeu si unde-i Popescu. De aici si trimiterea, aferenta unui fragment citat din text (cel cu “Ma iubesti? Ba. etc. etc. catre chestiunea cu filosoful Blogomirea sau cum l-ai botezat. 🙂 Intentia a fost aceasta, sorry ca am ratat-o, pacat!

      9. Suntem de acord acilea, e poate cel mai mare rateu din text…nu-i bai…

      10. Da, corect, alunitele exista, fara tagada. Am mentionat doar ca ele m-au deranjat un pic…

      11. Nu, gresit, nu ma deranja ca dracu’i drac, ma deranja lipsa de plauzibilitate a scenei, eu una nu o vad pe madam Ana confesandu-i Cocutzei cum s-a iubit ea cu Spiterul…cum nu prea vad, de altfel, multe mame confesand asta taman fiicelor…de asta ziceam ca se prea poate sa fie asta un minus de-al meu…nu, nu ma refeream la metoda de “finalizare” in sine, daca asta s-a inteles si nici la aceea ca o face Spiterul anume si cu mama si cu fiica…asta nu importa si se poate intampla, poci admite fara discutie, cunosc cazuri….dar la confesiuni ma refeream…aici nu stiu vreun caz…

      12. Literatura-i pe drept buna (cum arta buna e un soi de replica a vietii insasi, nu?) , ceea ce face complimentul sa nu mai fie compliment, cat constatare a unei stari de fapt. Asa ca…ilustrarea muzicala era doar un…bonus. 🙂

      Cu bine, Ioana.

      • 1. Da’ io nu inteleg anume de ce-ar fi trist ? Adica… e trist ca toate statuile din templul trist is rupte, care la mina care n-are-o ureche ? Pai si dac-ar fi toate intregi ce impresie ti-ar face ruina ceea ? Ce ruin-ar mai fi lumea cu toate intregi in ea si cum am supravietui noi in ea ?

        2. Ala-i scris cu picioarele, trebuia de-asemenea bine identificate in loc de “bin identificare” scl.

        7. Este ceva cuvint, poate sa fie regionalism dar este, este.

        11. Deci daca tu vei avea o fata (una singura, si mindra-n toate celea), care-i curioasa de faptu’ ca-i faci curte spiterului mai la-nceput, si cu care te gasesti la apoi intr-o mare ananghie pe care numa’ lucrind impreuna oti putea s-o duceti la ceva semanare de capat cit de cit acceptabil daca nu fericit nu ii vei spune ca da tu, si pe mine m-o futut ca si pe tine, asta este, suntem femei, nu ne putem pune, hai sa vedem ce-om face, ci-o vei lasa sa se roada indesine ca ce curva nedemna ii. Asa ceva, aia-i credibil ?

        Vorbesc mamele cu fetele lor, daca-s sanatoase la cap. Si reciproc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s