Fragmente disparate dintr-o insurubare in Ideal

M-am surprins ieri brodand cu migala deasupra panzei grele si parfumate abandonate intr-un colt anume de un personaj  si, intr-o frantura de clipa, am inteles ceea ce uitasem, pesemne, ca personajele suntem, in fapt, noi si noi suntem, tot de-un fapt, niste personaje… unele care dorm in noi si isi asteapta randul la indreptatita vietuire…

Sa curga povestea, dara…

… L-am cunoscut acum multi ani. Il stiam si dinainte, asa, vag, din vedere, dar nu apucase sa-si semene in mine sporii firii. Acum, cand scriu aceste randuri, de el ma leaga poate una din cele mai puternice legaturi ce poate tine laolalta doi oameni, caci suntem concrescuti, cumva, si n-as mai putea spune cum a fost viata mea dinainte sa-l fi cunoscut, atat de mult s-a schimbat ea si m-am schimbat eu in urma acestei treceri care a semanat adesea cu o tornada…

Nu, nu-i o aventura, nici o iubire de genul celor din romanele ieftine pentru femei, e mai degraba povestea unei…insurubari in ideal, orice-ar fi sa insemne asta.

–          Ai o voce ovariana azi, imi spune el cu tandrete, si stiu ca asta-i alternativa lui pentru „iar esti sentimentala” si zambesc in sinea mea, caci nu-i loc intre noi pentru atata duiosie si nici n-ar avea sens, in fapt. Uneori imi zice „Iar esti estrogenica azi” si asta inseamna cam acelasi lucru, poate cu un accent pus pe „esti cam siropoasa anume”.

Lui nu-i place sa fie romantic, desi este, dar se dezice de asta si se dezice foarte des de sine. Cuvintele, in general, il sperie si atunci el incearca sa le pastreze cat mai la distanta de sine, batjocorindu-le nitel, atat cat sa se asigure ca nu-s un pericol pentru el, in sensul in care nu-i vor judeca ele realitatea, impartind-o pe categorii si inregimentand-o, adica, in clondire meticulos etichetate. Nu-i place asta. Inteleg de ce.

–          Darul meu nu e cuvantul, imi spune. Darul meu e altul.

Nu-mi spune care, nici nu intreb.

Ochii-s sunt negri ca doi taciuni aprinsi. S-a trecut destul si ochii parc-au ramas singurul vestigiu al celui care iti zambeste din cateva poze de tinerete randuite in dezordine pe etajera.

O data, intr-o vara, pe nisipul incins al Vamii (cat de tampit suna asta!), de fapt nu, nu incins, caci era spre dimineata si fierbinteala i se ostoise, s-a suit intr-o barca din aceea din lemn, ceva in genul celei pe care o stim din Batranul si Marea, si in cateva zeci de minute bune am facut, asa, pe uscat, inconjurul povestit al lumii, el vaslind agale si istorisindu-ne pe unde trecem si noi ceilalti ascultand fascinati cum pot naste lumi intregi din cuvinte.

In rest – mai mult tacea. Ba, a mai zis intr-o noapte tarziu, la o betie crunta, cateva vorbe care parca nu-i apartineau si de care a doua zi s-a uimit si el si a zis ca n-or fi fost ale lui, ci poate niste fiinte inzestrate cu chipul lui si cu vocea lui or fi zis toate astea:

–          Mami, ce urati sunt oamenii! Hai sa aruncam in ei cu lumina, sa-i trezim din neputintele lor!

A ramas de atunci intre noi ca o conventie, ca el primeste uneori telegrame de undeva, din Nestiut, si ca eu trebuie sa le notez undeva, negresit, sa nu cumva sa ne scape ce-au vrut sa ne transmita alien-ii aia care locuiesc undeva, pe alte planete, si care sigur vor veni candva si la noi. Lui ii place SF-ul si crede foarte mult in asta, in posibilitatea unei intalniri adica…Eu zambesc, caci sunt ceva mai pamanteana de felul meu si nu stiu ce sa raspund…

–          Stii, simt ca ma vlaguiesc…Mai demult eram asa, mai “cojoso“, imi zice el. Asta-i un cuvant hibrid, inventat de el anume, care aduna laolalta neaosul expresiei romanesti cu spaniolitul “cojones“. Lui ii place si asta desemneaza, dupa gusturile lui, superlativul cat ce-l priveste pe un barbat. Are dreptate, ma gandesc in sinea mea…

–          Nimic nu ma leaga de lumea asta, imi spune intr-o noapte tarziu. Stii, m-am gandit, dupa ce ai mei n-or sa mai fie, am sa ma omor…Nu vreau sa-i fac sa sufere, sa nu le spui…N-am pe nimeni…, ma ingenuncheaza el cu vorbele lui.

–          Stii, mi-e teama ca sunt pe un drum fara de intoarcere, nu-ti pot oferi prea mult, imi pare asa de rau…imi mai zice, legat de un context anume.

–          N-are a face, chiar n-am asteptari de felul asta…raspund eu, cat se poate de sincera.

–          Nu?,  ma intreaba el despovarat cumva de un gand care nu-i dadea pace.

–          Nu, raspund simplu si hotarat.

In cazul nostru a fost asa.     

–          Uneori imi pare ca nu-s nici barbat, nici femeie, am sexul ingerilor, mami drag, am devenit asexuat…imi spune alta data.

Iar  uneori, dupa lungi taceri, imi zice ca din senin:

–          Tu intelegi ce-ti spun. (Nu, nu-i o intrebare, nu-i o presimtire, e o afirmatie categorica, caci stie ori poate vrea sa se convinga pe el ca asa stau lucrurile!)

–          Cine-ar fi crezut sa am parte de atata exotism in viata mea?, ma intreaba uneori uimit, dupa cate vreo relatie mai…”esuata” si radem amandoi, fara sa stim anume de ce…

Ori, cateodata:

–          Auzi?!

–          Hmmm…..zic eu.

–          Oare de ce vrabiutele nu merg? Ele topaie..top-top…

Nu zic nimic, n-am ce. Nici macar nu m-a intrebat asta ca sa afle de la mine vreun raspuns, a pipait doar cu vorba intinderea de cristal a tacerii, zgariind-o cu cateva cuvinte, sa afle cum tiuie…ori cel putin eu asta cred…

–          N-ai placerea asta a somnului, nu o ai si basta!, imi zice intr-o noapte, tarziu, foarte tarziu, cand ma surprinde scrutand cu ochii deschisi tavanul, in linistea fierbinte a unui august in flacari.

–          Mi-e dor de tine, Bubu, mai zice uneori, asa, ca din senin, fara sa se lege de nimic anume de dinainte de asta.

Ori:

–          Lucrurile la mine-s asa cum le stii, asa cum le-ai lasat atunci cand ai plecat, imi scrie dupa ceva vreme. Atat si nimic mai mult. Si, intr-adevar, atunci cand revin, peste o luna sau peste doua, gasesc totul asa cum am lasat: in cosul de nuiele impletite de pe pervaz, plicurile de ceai greu, englezesc, cu inflorituri baroce si in culori obosite, patinate oleaca, parca, cutia de tigari care-mi pare a fi mai mult un obiect de arta decat o recomanda simpla ei functionalitate, tabachera din argint invechit, carafa de vin care vegheaza  la intrarea pe terasa, cartile de pe etajera, asa cum le-am lasat…Mai putin una, cea care ii place cel mai mult,  si care-i o colectie de basme romanesti adunate intre coperti de Hasdeu: „Omul de flori” ii zice. Pe aceea o citeste si o reciteste mai mereu…

O data am hoinarit o noapte intreaga, geroasa si brumata, pe strazile pustii ale unei Sighisoare de zahar, inghetate sub povara unui miez de ianuar. Cautam o  banca pe care sa stam si sa ne spunem povestile…Am stat la Casa Wagner pana in zori, langa o sticla de rachiu tare, cu aroma imbatatoare de caisa rascoapta, care contrasta puternic, prin portocaliul aprins in mintile noastre, cu glazura alba de pe copacii ce-si iteau siluetele pe fereastra luminata, complet anacronic, cu un felinar aprins…vechi si olecuta cam ruginit…De dus la culcare ne-am dus abia in zori, in paturile cu aspect de turta dulce targoveteasca din adapostul Casei Sasesti de peste drum. In dosul camerei mele era cazanul care incalzea intreg stabilimentul, un cazan care atunci era pe lemne, nu stiu cum o mai fi acum, si care duduia navalnic ziua si noaptea intreaga, alimentandu-mi combustia…

–          Ai mentalitate de servitor, draga, i-a spus el intr-o zi unuia cam inconsistent si cam dependent valoric de cardul din buzunarul lui.

Sau alta data:

–          Ce-i cu ratacirile astea la tine?! Asta-i timp pierdut!, imi reproseaza mie pe un ton cam ridicat faptul de-a fi zabovit cam mult (din politete, asta a fost scuza pe care am incercat-o…n-a tinut…) intr-o discutie alaturi de unul care, e drept, era cam prost…

–          Eu sunt ca o zambila asezata pe un tanc, i se plange unul, compatimindu-se foarte pentru fragilitatea-i in raport cu lumea.

–          Nu, esti doar un soarece travestit in elefant, draga, ii zice si are dreptate, imi pare.

–          Nu cred ca Dincolo-i nimic…ori numai petrol, imi zice intr-o noapte… Nu cred nici in Isus. Singurul lucru care-mi place la el este ca n-are Ego. Stii, imi spune, de asta-i reprezentat in unele icoane ca avand un gol in locul burtii…ai observat?!…pentru ca el n-are Ego…n-are atasamente, mami drag…pe noi nimic altceva nu ne retine din evolutia noastra (el numeste asa, pentru simplificare, o chestie echivalenta cumva cu procesul devenirii sinelui) in afara numai de atasamentele noastre….daca n-am fi atat de legati de oameni si de lucruri, eu cred ca am putea chiar zbura… , imi zice.

Eu n-am aripi, asa ca zambesc doar…    

…Ce vreau sa spun cu toate astea este ca realitatea in care se intampla sa traim este cam imprecisa, aproximativa si cam nestatornica, iar hotarul ei, cat ce priveste spatiul, incepe exact acolo, la linia unde cerul se intalneste cu marea. Cat ce priveste timpul, acolo inca nu stiu, asa ca mai bine nu ma pronunt… Si mai vreau sa zic ca eu mi-am inceput mantuirea prin ras. Si ca mi-am continuat-o prin joc, despre care am descoperit ca-i calea cea mai potrivita si pentru explorare si pentru cunoastere…

–          Timpul… timpul pentru mine nu exista, nu conteaza, mami drag…O data, candva, atunci cand o sa poti, o sa vii mai aproape de mine…imi spune intr- noapte.

Tac. Nu stiu ce sa raspund la asta…N-as sti ce…

–          Si o sa il aduci si pe cel mic cu tine. (cel mic e baietelul meu, despre el e vorba)

Acuma chiar ca n-as sti ce sa zic, nu pot vorbi in numele lui. Inchid o clipa ochii si-mi amintesc cum ieri a venit inspre mine cu mana intinsa si mi-a impins insistent ochelarii de citit, sa mi-i asez negresit pe ochi, adica.  N-am stiut de ce anume face asta, dar fiindca era in continuare extrem de insistent, am cedat. Urmarea a fost ca mi-a adus apoi sticla de apa, pe care mai acum vreo 10 – 15 minute mi-o intinsese si ma rugase sa i-o deschid. Il refuzasem (e plina casa de apa, ii place sa se balaceasca in toate chipurile posibile si imposibile, parca-i o ratusca…), iar replica mea fusese exact asta: „Stai SA VAD daca o pot deschide…hmmmm….nu, nu pot!”, m-am prefacut eu ca incerc sa o desurubez fara sa izbutesc, din cauza ca-i prea stransa, cum ar veni, adica. El a retinut, se pare, exact asta, ca eu trebuie SA POT SA VAD mai intai ca sa i-o deschid, si-atunci, intr-o superba demonstratie de logica…atipica, mi-a intins insistent ochelarii, ca sa-mi faciliteze astfel, vezi bine, „vazutul”…

N-am zis nici de data asta nimic, am tacut incurcata.

–          Nu, nu acum, mai tarziu, cand o sa poti tu, o sa vezi, mai tarziu…peste ceva timp…Pentru mine, Bubu, timpul chiar nu conteaza… 

Azi am o voce ovariana, ma gandesc amuzata, in timp ce ma pregatesc sa pun punct…nu, nu punct, mai multe puncte, puncte – puncte.

 – va urma –      

         

Advertisements

2 thoughts on “Fragmente disparate dintr-o insurubare in Ideal

  1. Pingback: Pasarea Spin | ioana75

  2. Pingback: Intermezzo de vara: Despre verile indiene si despre stapanirile cu folos | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s