Din laboratorul sinelui – Narcoza

 – Pofteste, sezi cat mai comod iti este cu putinta, mi se adreseaza Batrana Doamna, in timp ce cu un gest larg si gratios al mainii, sustinut de un indemn din priviri, imi indica un loc oarecare…cum ar veni, adica, sa stam de vorba…

Nu ma intreaba nimic, dar imi e imposibil sa nu-i ghicesc in ochi nedumerirea si intrebarea, nerostita: „Cine esti tu, oare?”, in timp ce eu o privesc curioasa si emotionata. E foarte inalta, zvelta si impunatoare ca atitudine. Are parul carunt si adunat intr-o impletitura eleganta, iar chipul ei nu are varsta. Nu-i neparat frumoasa, cat distinsa, in genul frumusetii aceleia atemporale pe care il au actritele frantuzoaice, femei care s-au priceput sa imbatraneasca frumos si pentru care frumusetea fizica nu-i o eticheta exterioara, cat un „ce” misterios, venit dinlauntru, care adera la fiinta lor ori poate chiar determina fiinta, in sensul in care o coloana superba facuta din marmura alba, stralucitoare, determina si dicteaza (dominand rafinat si subtil) asupra a tot ceea ce-i in jur, inclusiv asupra trandafirului salbatic ce urca invartejit pe trupu-i,  intr-o invazie mangaietoare, parfumata si sangerie, ori asupra iederei ce-si duce inspre culme povestea intunecata si verde.

In jurul ei aerul miroase a garofite din acelea salbatice si se misca usor, la fiecare miscare de-a sa, facand valatuci parfumati.

Poarta o rochie neagra, lunga, extrem de simpla, iar aerul ei vetust e imblanzit oleaca numai de brosa somptuoasa, facuta din perle albe, ce-i sta prinsa la piept.

–          Sunt fiica mamei mele, imi incep eu povestea – raspuns la intrebarea nerostita, si-a tatalui meu, din roua,  fugara plamadire si-am venit sa va mai cer zabava si ingaduinta, sa mai adastam impreuna, caci, iata!, maine-i ziua mamei mele si anii ei ma apasa si pe mine, caci din poarta care mi-a fost, a devenit cale, iar din calea care-am fost, am devenit, inchipuire din carne nascand, poarta…

 –          Stiu eu ce sa zic, copila mea?, imi raspunde ea cu blandete, caci nu-i dupa voia noastra, e dupa alte legi…

 …Am intalnit-o in vis si m-am trezit in zori, cand pacla cernelie a noptii s-a lasat tulburata de-un tipat clar de lumina.

Inainte de asta am mai apucat insa a visa ceva, la fel de ciudat…

Se facea ca ma abandonasem pe mine, strivita intre cer si pamant, la marginea unui lan de floarea-soarelui, unde cainii infometati ar fi putut sa se indestuleze din mine ca din lesul unei prostituate de care nu-i mai pasa nimanui.

Ucisa acolo de chiar nepasarea mea molateca, straina complet de ratiune si prada unor ganduri viclene, cugetam, in vis, ca femeile-s un fel de molii uriase, iar in jurul celor ce-au apucat a se coace, aerul e dens si cumva inecacios, caci miroase a mosc, a tamaie, a levantica si a smirna.

Moliile astea, imi aparea mie destul de deslusit, au aripile facute din fir de macrame ingalbenit si din dantela grea si veche, prinsa ca de-un gherghef de cadre mari din lemn, cum trebuie sa fi fost si aripile lui Icar.

La subsuoara trupului lor miroase a ulcica din lut ars si a hortensii albe.

Ce bine-i sa fii un pic grizat, iti apare totul mai limpede!, imi zic…

Ulcica din lut ars ce cuibareste in pantec  rodeste carne insangerata, cu miros de lapte.

Uterul nu-i decat un stup gigant ce-si tine captiva matca, dar nu inauntru, ci inafara.

Eu sunt un hoit pe care s-au oprit din zbor, cu aripile erecte, a repaus, mii de fluturi colorati.

Si-n visul meu, pe langa lesul care sunt, abandonat in camp, la marginea unui lan de floarea-soarelui, trec mii de alte lesuri plimbatoare agale prin aerul acesta vascos cum e mierea de salcam, care imping anevoie de gogoloaiele de huma carora le zic „trupuri”.  Pesemne ca asa va fi procedat si Sisif cu bolovanii lui urcatori catre culmea innoptata a eternitatii…

…Sunt contemporana cu mama mea si-s scrisa in cartea vietii fiului meu, imi spun. Ce ciudat! Maine implinesc 64 de ani…Cate-am trecut impreuna, mama, draga mea, cate-am trecut…! La multi ani!              

             

 

Advertisements

One thought on “Din laboratorul sinelui – Narcoza

  1. Pingback: Deci gagica are talent pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s