Despre insuportabila usuratate a fapturii cuvintelor…

Intamplarea face ca stiu dinauntru cum e viata intr-un spital. Si tot intamplarea face sa-mi mai amintesc destul de bine cum stau lucrurile cu Facultatea de Medicina. Sigur ca nu am pretentia ca „stiutele” mele sa fie impartasite de toata lumea, fiecare cu parerea lui si cu dreptul lui la propria impresie…

In cele de mai jos, sunt cateva dintre opiniile mele, pe care am cautat sa le insotesc cu cateva argumente si carora m-am straduit sa le dau o forma cat mai obiectiva cu putinta, caci locul patos-ului (care-i si el un ingredient absolut necesar oricui ar practica profesia medicala cu nitica vocatie, pasiune si implicare!) nu-i aici, in aceste randuri…

Facultatile de Medicina din Romania  au inceput sa fie din ce in ce mai slabe, si asta undeva dupa 1990, fiindca pana atunci, in majoritatea lor, absolventii de Medicina de la noi erau indeajuns de bine pregatiti cat sa nu genereze, printr-o forma anume de incapacitate profesionala, mari drame ori situatii absolut fara iesire acolo unde n-ar fi fost cazul pentru asa ceva…

Acest declin al calitatii invatamantului (nu numai medical) de la noi eu socotesc ca e cauzat, printre altele, de grava criza de valori care s-a instalat in societatea romaneasca post-revolutionara si care n-a facut decat sa accentueze situatia nascuta inca de pe vremea comunistilor (aceea de promovare in pozitii insemnate a unor “catindati” in baza unor dosare de partid).

Extrema permisivitate manifestata fata de nestiinta studentilor, notele puse din burta, a caror valoare era convertita in marci sau in euro, iar cursul de schimb era facut (aproape) public prin intermediul asistentilor catedrei (de cele mai multe ori), promovarile de cadre didactice pe baza de nepotisme si alte -isme n-au facut decat sa agraveze situatia, caci au cultivat in student nu atat nestiinta (caci asta ar mai putea, la rigoare, fi indreptata, prin deprinderea studentului sa invete si sa invete… cum sa invete. Pentru ca, in opinia mea, asta e inca mai important decat invatatura insasi, intr-o societate atat de dinamica cum este cea in care traim si in care informatia este asemenea bulgarelui urias de zapada, care-si sporeste volumul de la o clipa la alta), cat o forma de lene primejdioasa, cumulata cu o delasare paguboasa si cu o perspectiva extrem de bolnavicioasa asupra lumii, in care valorile reale (a)par a fi slugarnicia, banii, sustinerea cuiva dintre puternicii momentului ori minciuna in diversele ei forme de prezentare.

O suma de pigmei (intr-ale profesiei lor si intr-ale spiritului), animati, insa, de orgolii mari (in mod compensator, cumva), agresivi (cum sunt indeobste cei ce se stiu cu pula mica) si cu discurs rasunator (din acela de chimval gol) s-au cocotat in diverse pozitii, de unde au inceput sa imparta note, diplome, competente, titluri de toate felurile, calificative, ba chiar si posturi prin invatamant ori prin spitale, dupa caz si dupa solicitarile absolventului.

Asa se face ca, pe fondul clamatei pauperizari a invatamantului universitar, cat si a universitarilor ori a profilor din preuniversitar (lucru care, in principiu, nu-i departe deloc de adevar!) au inflorit, la umbra platilor tacute si a bacsisurilor grase – sau cum altfel veti dori sa convenim sa numim mita – niste averi fabuloase trecute in dreptul numelui cate unui cad(av)ru didactic ori a cate unei rude de-a acestuia.

Diferenta de nivel intre veniturile celor retribuiti exclusiv de la buget si veniturile celor ce s-au dovedit extrem de „profesionisti”, cum si ingeniosi, s-a adancit tot mai mult, la fel si diferenta intre nivelele lor de influenta cat priveste sanatatea mediului in care isi desfasurau activitatea.

Din ce in ce mai putin numerosi si acoperiti de cel mai profund dispret (pentru ca deveneau tot mai saraci, pe masura ce se incapatanau sa fie cinstiti), o parte au parasit invatamantul, orientandu-se catre alte zari, mai sanatoase ca si filozofie, sau au inceput sa fie din ce in ce mai putin vocali cat priveste necinstea, semn ca treptat-treptat s-au deprins si ei cu gustul dulce al compromisului…

Situatia din spitale nu-i departe de cele descrise mai sus, caci poti intalni acolo, intr-o devalmasie deplina, care pentru ochiul pacientului nu-i deloc discernibila de la prima vedere, o suma de indivizi, cu totii intoliti in halate albe, care-si dau importanta (ce s-ar cuveni, altfel, profesiei!) trecand misterios de la un pat la altul, multi dintre ei cu buzunarul largit, tanjind dupa cate vreo spaga anume, al carei curs este afisat, de asta-data, la sora-sefa ori pe la vreo asistenta mai rasarita…

N-am nimic impotriva recompensarii medicilor buni si foarte buni de catre pacienti, cu sume la latitudinea pacientului si pe masura priceperii si implicarii anume a celui care-i salvator de vieti, orice fel de specialitate medicala va fi avand el anume.

Intr-un sistem in care statul nu reuseste sa-si retribuie cum se cuvine valorile,  atat cat sa si le motiveze spre a ramane in sistem si spre a performa, “plata tacuta” e cumva un factor de echilibrare a unei nedreptati ce nu-i imputabila (pe de-a intregul) nici sistemului, nici medicilor si cu nici un chip!!! pacientilor…

Vina e a unui mecanism (care-i cu atat mai diabolic cu cat e ciclic!) care ingaduie la infinit perpetuarea unor stari de fapt mincinoase si bolnave, care nu fac decat sa multiplice „raul” la infinit.

Am fost si eu in cateva dati, randuite de viata, din medic – pacient, si-am stat pe coridor, pe o targa, 50 de minute dupa o interventie destul de complicata, in miez de iulie, intr-un curent infernal, cu toate geamurile deschise (caci nici vorba de aer conditionat sau de alte “privilegii” de acest gen!), pentru ca nu erau paturi intr-un salon si pana s-a eliberat unul intr-altul, caci asistenta – sefa incurcase nu stiu ce foi de externare, a durat destula vreme.

Am fost apoi, intr-un alt rand, ridicata pe brate de doi infirmieri slabanogi si fara vreo pregatire anume, cu operatia de cezariana semnalandu-mi dureros ca pozitia in care sunt tinuta nu-i deloc cea mai potrivita pentru un pacient proaspat scos din sala de operatie si-am fost asezata intr-un pat din acela cu schelet metalic, dar care era ruginit si incovoiat de atata folosinta. Nu, n-am fost trantita, desi stiu multe cazuri in care pacientii au fost trantiti, pe motiv ca n-apucasera sa strecoare in buzunarul infirmierilor miraculosul descantec al celor 5 RON (sau cat dracu’ mai e taxa prin spitalele patriei!), am fost asezata, dar cu niste maini care denotau clar nepricepere (o nepricepere din aceea care era elocventa cat ce priveste lipsa de pregatire in domeniu, aceea, atata cata ar fi trebuit sa fie, facuta in scoala medicala de profil!) si, in aceasta manevra ezitanta, mi-a fost smulsa din greseala, nu, nu cu intentie!, sonda urinara. A fost convocat, ca atare, la capatul patului meu un rezident de anul IV in Ginecologie (adica un om ce mai avea un an!!! pana sa devina medic cu drepturi depline, adica pe picioarele lui si liber de orice fel de supervizare din partea vreunui alt medic), care a cautat sa-mi reintroduca sonda pret de 20 si mai bine de minute, cu manevre stangace si datatoare de mari dureri, pentru ca, intr-un final, asudat complet si depasit de situatie, sa-mi propuna, ca unei colege de breasla ce ma constituiam, sa-mi faca el si o ecografie, pentru ca “Vai!, dar vezi bine, am uretra malformata si sonda nu patrunde si daca o sa continuam asa, e sigur c-am sa fac glob vezical si….” Am refuzat cu toata politetea de care m-am simtit in stare (si-n sinea mea am blestemat amarnic sistemul de invatamant de la noi, care ne facuse colegi pe mine si pe el, adica!) si am solicitat sa fie chemat medicul de garda, un ginecolog pe care il stiam, la vreo 55 – 55+, care a venit si care, in mai putin de 30 de secunde, fara nici un fel de efort din partea lui si fara nici un fel de suferinta din partea mea, a izbutit sa introduca sonda exact acolo unde ii era locul…

Stiu nu zeci, stiu sute, mii de astfel de situatii, in parte traite de mine, in parte pentru ca mi-au fost relatate.

Nu ma apuc sa le istorisesc acum si aici pe toate, pentru ca nu-mi ingaduie vremea (dar poate ca o voi face-o vreodata…)

Ce vreau sa zic cu astea, insa, e ca, dincolo de neajunsurile limpezi ale sistemului (ce-s invocate foarte adesea si drept scuza pentru neputintele individuale ori colective!) sunt domenii – multe, enorm de multe!!! – in care factorul uman are un rol covarsitor, decisiv, atat prin componenta sa ce tine exclusiv de competenta profesionala (care-i un aspect! – unul esential!), dar si prin componente ce tin de competenta umana (si care link-eaza atribute cu referire la responsabilitate individuala, respect fata de semen, dar si fata de tine insuti, abilitatea de a-ti recunoaste esecurile ori neputintele, definirea cat mai clara si mai obiectiva cu putinta a limitelor / limitarilor, onestitate, bun – simt, simt al masurii si multe altele asemenea, ce nu-mi vin acum, in mare viteza, in minte, dar care-l fac, toate laolalta, pe un purtator de halat alb sa devina cu adevarat medic…)

Fara toate astea, cei care se zbantuie importanti si invesmantati in sutanele lor albe pe coridoarele spitalelor nu-s decat niste marionete umblatoare, produs al unei scoli bolnave si al unui sistem pe masura, in care sunt prea multi aceia care isi deplang neputinta si prea putini aceia ce se dovedesc vrednici ori pregatiti sa si-o asume.

Medicina e doar un exemplu dintre multele…poate unul mai arzator, caci miza poate fi / este viata pacientului insusi.

Cand vine vorba despre scolile de idei, de pilda, miza e de asemenea mare, caci poate fi / este vorba aicea de sanatatea fibrei morale (si de caracter) a unor indivizi care, prin alaturarea / insumarea lor, dau ceea ce se cheama in termeni generici „boborul”.

M-a revoltat de dimineata si am postat pe Fain, spre analiza colectiva, un articol care vestea despre o intalnire a intelectualilor GDS cu presedintele suspendat Basescu.

M-a amarat ceva mai tarziu (si m-a si incitat sa scriu acest articol) lectura unor lamentari poetice – ca altfel nu le pot spune! – cuprinse in Jurnalul National, sub semnatura lui Lucian Avramescu. Domnul Avramescu e poet, nu jurnalist, asa ca o parte din indignarea – justa, de altfel! – ii poate fi trecuta cu vederea si poate fi motivata (zic: poate…) prin aplecarea Domniei Sale catre lirica si prin practica artistilor de a exagera nitel contururile, pentru a se intrezari mai bine esenta actului lor artistic…

Nu stiu sigur, insa, dar mi-e teama ca nu-i poate fi trecuta cu vederea, o anume aplecare catre judecata de tip justitiar (a celui invrednicit de sine a arata cu degetul!, intr-un domeniu care nu-i este competenta, e limpede, si in care judecatile bazate pe impresii nu-si au locul, decat numai daca te invrednicesti atunci pe mai departe a scrie o Cronica Subiectiva – a perceptiilor, adica – a celui trecator vremelnic prin spital si care poate intrezari, fireste, varful iceberg-ului, dar poate cu greu numi partile sale din adancuri, caci ele-i sunt aproape de tot straine, si-i cat se poate de firesc si neimputabil sa fie asa… )

Nu stiu in ce masura e vinovat presedintele suspendat de situatia din spitalele romanesti, dar e cert ca daca-i vinovat, el sau oricare altul anume, mai devreme sau mai tarziu or trebui gasite caile prin care sa plateasca pentru aceasta vina a lor. Nu stiu in ce masura metafora cu adresare la retezat cu toporul paturi din spitale cu tot cu bolnavii din ele serveste exclusiv unui scop poetic sau slujeste si unor alte scopuri, asupra-a caror formulare nu-i de competenta mea sa ma pronunt.

Stiu insa ca paturile de pe coridoarele spitalelor intesate sunt acolo si din culpa medicilor si a personalului auxiliar, care-s oameni si, deci, nu intotdeauna vrednici a se achita cu 100% eficienta si profesionalism de sarcinile ce le-au fost incredintate, stiu ca spitalele romanesti sunt institutii, in general, supradimensionate, un soi de colosi sprijiniti pe picioruse bugetare de soricel, care devoreaza sume imense, zilnic, pentru tratamente bajbaitoare si imprecise, care ascund, in parte, nesiguranta medicilor, parte scuzabila – caci boala-i un inamic perfid si nu pe deplin cunoscut, dar parte imputabila carentelor unui sistem de invatamant in care valoarea sta cu susul in jos (ca sa nu zic cu curul in sus…) si sfideaza de acolo insusi „obiectul” de lucru al profesiei medicale, adica omul suferind, pacientul.

P.S.: Daca n-ar fi trist, ar fi cumva amuzant tonul articolului domnului Avramescu, ce mi-l evoca palid pe acela din Baroane! al lui Cartarescu…Retoricii pure ii serveste adresarea aceasta directa, vocativa, cu care poetul il apostrofeaza pe Basescu.. E-o intreaga risipa acolo de resurse stilistice care-s menite sa redea sumbra situatie in care-a ajuns sistemul medical din Romania… In fata tuturor acestora, insa, mie mi se adanceste tot mai mult incertitudinea aceasta personala legata de rolul si locul intelectualilor intr-un context cum este cel de acum, de la noi…Si mi se consolideaza, cumva, opinia conform careia adevarata problema de la noi nu-i nici politica, nici sanatatea, nici justitia, nici… nimic din toate astea luate izolat, cat lipsa de profesionalism – si de profesionalizare – din fiecare domeniu in parte, coroborata cu acest straniu transfer de competenta, prin simpatie, parca (pe care si mediile on line il cultiva si il intretin, uneori…) dinspre jurnalisti inspre medici, dinspre poeti inspre justitiari si justitiabili, dinspre profesori inspre politicieni si uite tot asa…            

                                              

 

 

Advertisements

One thought on “Despre insuportabila usuratate a fapturii cuvintelor…

  1. Pingback: Pasarea Spin | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s