Din laboratorul sinelui: Scufundarea in trecut

O sa incep sa scriu cu o afirmatie „pompieristica”, aparent fara nicio legatura cu subiectul prezentului articol, urmand ca apoi, pe parcurs, sa incerc sa imi argumentez scrisele, intr-o serie de articole pe care, daca n-am apucat inca sa o scriu, am gandit-o deja, ea exista acolo, in mintea mea, si sper sa gasesc timpul si priceperea necesare pentru a o asterne si pe hartie.

Asadar, afirmatia: dintre toti barbatii pe care am avut prilejul sa ii cunosc in viata mea  – destul de multi, as indrazni sa afirm – aceia a caror preferinta, cat si optiune personala, nu se indrepta in mod explicit catre femei, ci dimpotriva, mi-au parut a fi printre cei mai curajosi. Homosexualii, adica, cei pe care ii stiu, mai cu seama aceia care se asuma calm, fara excese prea mari si cu o doza cuvenita, cat si probatoare de inteligenta, de simt al umorului, imi par unii dintre cei mai curajosi barbati, pentru ca au darul si taria de a-si recunoaste si asuma, fara drame supra-jucate, femeia care locuieste in ei insile, si-s perfect inzestrati cu aptitudinea anume de a-si „negocia” trairile – uneori pe muchie de cutit – asa incat sa acorde aceleasi drepturi, pe cat posibil, ambelor dimensiuni care, in alt chip, „dorm” in sinele fiecaruia dintre noi (in forme mai mult sau mai putin estompate).

Nu ma refer acum aicea la oamenii – spectacol, la aceia foarte excentrici ori la cei care, in cautarea de sine, ratacesc uneori calea si se dedau la (aproape) mutilari ale trupului (cum si ale sufletului). Aceia sunt aparte, pe unii dintre ei ii stiu chiar bine si-s oameni vrednici de toata pretuirea, numai ca nu-i neaparat despre ei vorba in cele ce-am scris mai sus.

E vorba despre aceia care, cu barbatie si echilibru, stiu sa fie cu intelegere fata de „femeia” din ei, „exhiband-o” moderat si in nici un chip ostentativ, insa, oricum, asumat si fara demonstratii  meschine, de falsa pudoare. Ei se opun, in mintea mea, tipului heterosexualului „macho”, cumva, care-i cu atat mai agresiv cu cat se simte mai slab, mai vulnerabil, mai descoperit, si-ncearca obstinat sa reprime „femeia” dintr-insul, rejectand zgomotos si ironic (cand nu de-a dreptul mitocaneste!) orice „aluzie” din mediul inconjurator care-i poate evoca, fie si vag, o directionare inspre homo- sau bi-sexualitate.

Atat cu paranteza introductiva…voi reveni insa asupra ei in curand, atunci cand povestea mea va ajunge in punctul aista al desfasurarii ei…             

A ajuns pana la mine, mai saptamana trecuta, un articol de-al lui zamo intitulat „ce naste din pisica…” care mi-a iscat niste ganduri pe care am avut dintru inceput intentia sa le notez direct acolo, pe blogul lui zamo, daca n-as fi constatat ca-s deja comentariile inchise la respectivul articol si-atunci am socotit ca-i nimerit sa le las aici.

Articolul debordeaza de trimiteri catre diverse surse, iar buna parte dintre acestea nu fac decat sa tina isonul unui articol care-i, la randul lui, scris inteligent si cu simtul umorului, asa cum am gasit deja de cuviinta sa-i si comunic autorului lui.

Am ras cu o pofta pe care nu o pot descrie cand am lecturat consemnarea lui referitoare la  „quiet-happy contemplative look” si m-am chestionat cu severitate daca-i asa au ba cat ce priveste spusele CTP-ului (eu nu l-am auzit / citit vreodata pe CTP zicand asta, dar pesemne ca o fi facut-o si mi-a scapat mie…)

Argumentele legate de apropierea ori ne-apropierea barbatului de copil (penduland larg intre instinct de conservare si extrema cealalta, precautie in ce priveste o posibila viitoare acuza de pedofilie, cum si teama de marele C, orice anume va fi insemnand asta…) mi-au adus si ele zambetul pe buze, insa fuse un zambet cu folos, caci automat mi-a dat ceva idei, cum si niscaiva apa la moara, pentru ca tot macinam de ceva vreme asupra a care-ar putea sa fie motivele pentru care tatal piciului, desi il iubeste pe acesta, e limpede, ca pe ochii lui din cap, se codeste sa petreaca prea multa vreme in compania lui, asa, de unii singuri, numai ei doi, adica…

Initial, am fost extrem de nemultumita si furioasa si mi-am evocat in minte toate exemplarele masculine pe care le stiu si care-s tati si care petrec destul de multa vreme in compania progeniturilor lor.

Intamplarea face ca acestia sa fie cu precadere tati de fete si tot intamplarea face ca acestia sa aiba, mai cu totii, niste consoarte extrem de insistente, cum si foarte convingatoare, care se pricep, adica, sa-i convinga ca-i in folosul linistii lor conjugale viitoare sa petreaca cat mai multa vreme cu odrasla, pentru ca, in alt chip….s.a.m.d….

Eu am incercat de cateva ori, s-a lasat cu lacrimi multe, pe de o parte, si cu o sama de orgolii ranite pe de cealalta parte, cum si cu adancirea impresiei ca…nah!, nu se pricepe cu ai’ mici, vezi bine, doar!, chestie care, pe de o parte, poate veni din comoditate – caci n-am ratat ocazia sa analizez lucrurile si pe fata asta a lor -, dar pe de alta parte poate veni din chiar simpla constatare a unei stari de fapt, pentru ca, mai apoi, judecand treburile mai la rece, am constatat ca Praslea, fiind destul de mic, are inca mult mai multa nevoie de caldura si duiosia tandra pe care pesemne ca doar ecranul protector al afectiunii materne i le poate oferi, asta pe de  o parte, plus ca tot el, piciul, are trebuinta de un anume fel de jocuri improvizate, pe care tatal lui, cu toata bunavointa de care da dovada, nu-i apt sa i le improvizeze, pentru ca si-a pierdut (tocit?) in timp o parte din spiritul ludic…

La toate astea cred ca se mai adauga si un anume gen de „tropism” al fiecarui gen pentru sexul opus, fapt care probabil ca ii face pe tatii de fete sa le fie mai lesne cu acestea decat pe tatii de baieti sa se descurce pana la o anumita varsta cu odraslele lor de sex masculin. Caci vine o varsta la care incep sa functioneze solidaritatile masculine si tot soiul de complicitati care incep incet-incet sa o excluda pe mama din ecuatie, si bine fac, pentru ca, in alt chip, se pot petrece lucruri cu consecinte viitoare greu de evaluat…

Una peste alta, piciul meu e inca mititel si tatal lui nu se descurca cu el de unul singur.

Sa mut acum o parte din analiza asupra mea si sa va povestesc cum, pe la 20 si un pic de ani, eram o faptura incapatanata si teribil de voluntara, cu un apetit pentru libertate (pe care, in paranteza fie spus, mi l-am pastrat si acuma) si cu o viziune oleaca „necoapta” (cum si infinit mai salbatica) asupra vietii si-a maternitatii mele viitoare.

Copiii mi-au placut dintotdeauna si mi i-am dorit mereu, doar ca n-a fost sa fie intocmai asa. Imi inchipuiam ca pot fi mama singura, cata vreme mama mea se descurcase cu mine, iata!, crescandu-ma singura de la 4 ani (31 ai ei), sustinuta fiind in intreprinderea asta destul de delicata doar de cei doi bunici materni, care s-au dovedit nu doar destoinici, cat si vrednici substituti de tata (bunicul) si de mana de fier (bunica).

Stiu ca nu-i echivalent asta cu a creste intr-o familie cu doi parinti, mama si tata, si am simtit asta pe toata perioada copilariei mele. Am simtit, adica, prin comparatie cu situatiile celorlalti copii care-mi erau prieteni, prin impresia aproape permanenta de gol pe care o aveam cand ii vedeam pe cate unii in parc incingand o joaca strasnica cu tatal lor, prin tot felul de chestii de felul asta care se insinueaza subtil in viata unui om (fie el si omulet!) si-l fac sa se simta diferit…

Pe de cealalta parte, am avut mereu incredintarea ca-i mai bine asa decat intr-un cadru familial conflictual, in care sa-i simti cumva pe cei doi distrugandu-se reciproc, macinandu-se lent si antrenand in „jocul” asta primejdios si copilul sau copiii, care-s absolut, dar absolut fara nicio vina cat ce priveste greselile ori infruntarile de orgolii ale celor doi.

A fost, asadar, si asa, dar si asa cat ce priveste copilaria mea…

Prin comparatie, insa, cu situatia altor copii crescuti in familii monoparentale (adicatelea mai cu seama de catre mame, pentru ca aici are mare dreptate zamo, si-a functionat si atunci, in comunismul copilariilor noastre, cum si acum, doar ca o parte din ratiuni imi pare ca difera, pentru ca totusi, cat priveste deciziile astea, mie occidentalii imi par oleaca mai permisivi si mai „emancipati”, ca sa zic asa, fiindca se intampla, mai rar, e drept, dar se intampla, custodia sa-i fie atribuita tatalui, si uneori e mai bine ca e asa, pentru ca, veti intelege, din multele exemple pe care le stiu, unele cu titlu personal, iar altele cu implicari profesionale de diverse feluri, situatiile in care baietelul ii este incredintat mamei spre crestere si educare, iar tatal e silit cumva sa accepte un rol marginal in educatia copilului, s-au soldat destul de adesea – nu, nu-i o regula, fireste!!! – cu rezultate nu dintre cele mai pozitive, variind, pe o scara larga, de la dezvoltarea unor caracteristici comportamentale vag efeminate, pana la opusul, adica pana la dezvoltarea unor tipuri efeminate de-a binelea.

Am un prieten foarte bun si foarte drag, un om absolut exceptional, crescut de o mama nemaipomenita si luptatoare, si care mi-a zis la un moment dat, intr-o conversatie nocturna prieteneasca,  pe diverse subiecte, unele mai delicate, altele – ba, ca mamele-s adevarate uzine de homosexuali.

Nu sustin aceasta opinie 100%, sunt cazuri si cazuri, fireste, plus ca ipotezele cu privire la „originarea” unui apetit cat ce priveste atractia pentru persoanele de acelasi sex variaza si ele in limite largi, iar stiinta medicala (cum si neuro-stiintele) n-au furnizat  pana in prezent explicatii temeinice, convingatoare si plauzibile.

Nu-s, asadar, in masura, sa sustin sau sa infirm, cu argumente serioase, o astfel de teorie, iar a ma „blinda” aici cu supozitii ar însemna ca-s o neserioasa si nu-s vrednica sa fiu luata in seama decat ca furnizoare de „entertainment” ieftin, eventual.

Pot spune insa ca, din foarte numerosii prieteni gay pe care viata s-a intamplat sa mi-i randuiasca, aproape toti (cu exceptia a 2- 3 cazuri, si acelea atipice) au crescut doar cu mama, iar nu orice fel de mama, cat o mama cu caracter extrem de puternic si de razbatator, aproape despotic, genul de femei-general, care si-au dominat net partenerul (atat cat l-au avut in preajma) si care au izbutit sa-i compenseze prea-bine absenta (din momentul in care acesta a fost aproape exclus din viata copiilor).

Nu-i tocmai limpede pentru mine care sa fie atunci adevaratul motiv pentru care acesti prieteni ai mei au ajuns la maturitate sa dezvolte o atractie fizica si afectiva catre persoane de acelasi sex si o reactie destul de transparenta de respingere fizica fata de persoanele de sex opus.

Pe de o parte, relatia lor cu mamele ramane privilegiata de-a lungul intregii vieti (asta cu mici exceptii, in care, la un moment dat, mama este cumva „demonizata”, pe fondul unor repetate esecuri sociale si / sau sentimentale si este facuta responsabila, prin transfer de responsabilitate, de toata aceasta aplecare catre esec…o parte a motivatiei ar putea fi aceea ca mama a pus asupra copilului o presiune psihologica prea mare, prin puterea exemplului personal, pe de o parte, si prin manifestarea in mod repetat fie a unor tendinte dictatoriale, fie a unor reactii explicite de respingere fata de partenerii alesi de odrasla…acesta mie imi pare a fi insa numai varful iceberg-ului, pentru ca dincolo de aceste chestiuni… vag „analizabile” – ca sa zic asa –  eu intrevad numeroase alte cauze, de facturi si etiologii dintre cele mai diferite, ce au ca substrat atat biologicul, cat si psihicul, in esenta lui inevaluabila complet si extrem de complicata, as indrazni sa opinez…)

Pentru cei care manifesta  o inclinare catre relatiile cu persoane de acelasi sex, aceasta apetenta nu-i ancorata doar in sfera atractiei sexuale (iar cine socoteste asta se margineste la a intrezari, cum ziceam, doar varful iceberg-ului, condamnandu-se la o reprezentare cat se poate de superficiala!), ci coboara mult in adancuri, antrenand si sfera afectului, iar pasiunile astfel nascute nu-s cu nimic mai prejos si cu nimic diferite de iubirea care-l leaga pe fiecare Romeo de Julieta lui. Ba dimpotriva, parca. Pe de cealalta parte, respingerea fata de sexul opus nu-i manifestata si in planul afectului, ci doar in planul experimentului de natura fizica, epidermica. Altfel, pot cita o suma de prietenii care ii leaga pe gay de femei, cu tipologii dintre cele mai diverse, dar cu predilectie parca pentru femeia puternica, bine definita,  capabila de-a fi buna confidenta cat si camarada, indeajuns de inteligenta ori macar de inteleapta, poate, cat sa nu exercite presiuni / tensiuni nedorite, cum si impovaratoare.

Cam asta despre numeroasele exemple de baieti crescuti de mame si care au devenit la maturitate, printr-un  cumul de imprejurari si factori, homosexuali.

Cunosc si situatii (de baieti, dar si de fete) in care lucrurile nu au stat deloc asa, dar si acestea-s tot cazuri atipice, cumva, daca e sa iau in considerare evolutia lor viitoare.

Unul dintre cazurile acestea atipice as fi chiar eu insami, asta ca sa nu ma indepartez prea mult cu exemplele.  In cazul meu, factorul de echilibru a fost bunica, o leoaica adevarata, cu mana de fier, dar si cu duiosii si tandreti pe masura determinarii de care a dat dovada in viata.

Mama, o fire fragila si extrem de sensibila, a dovedit mai mereu, dupa divortul complet inasteptat, cum si socant, oleaca, asa, cel putin pentru ea, o mentalitate de victima, lasandu-se destul de lesne ingenuncheata de incercarile pe care viata i le-a scos in cale. Asa se face ca de pe la 9 – 10 ani, imi amintesc foarte bine asta, in subconstientul meu nascuse limpede dorinta, pe care eu mi-o talmaceam atunci in termeni simpli, dupa cum urmeaza: „sa fiu eu barbatul in casa” Si, in linii mari, oricat ar putea parea de ciudat, cam asa a si fost, cu cateva exceptii in care, depasindu-ma pe mine imprejurarile, bunica a fost cea care a preluat fraiele si a condus „caruta” familiei catre zari mai linistite, mai impacate si mai luminoase.

Mama a consimtit entuziast la acest rol-play al nostru, asa ca la 18 ani eram o adolescenta inzestrata cu o incapatanare feroce si cu o dorinta apriga de a lua viata in piept, ca pentru a-i dovedi acesteia ca pot, ca-s mai puternica decat ea si ca-s vrednica, adica, sa-mi fac destinul cu mana mea, asa cum poftesc eu.

N-as putea zice despre mine c-am fost neinchipuit de trufasa vreodata, nechibzuita / neinteleapta, cum si necoapta binisor la minte, insa, da.

Noroc ca viata-i mai desteapta uneori decat noi insine ne dovedim a fi, asa ca din dorinta mea timpurie de a fi mama singura, am ramas cu lupta de-a aduce pe lume un copil, acum, mai batraioara fiind, cat si cu izbanda venirii lui pe lume.

Noroc, zic, pentru ca intreg acest experiment schimbator de viata care-i maternitatea insasi m-a prins pregatita si (mai) parguita, indeajuns adica incat sa pricep ca euforia maternitatii de una singura nu-i o chestiune blamabila, fireste!, ci-i preferabila oricand unei experiente de cuplu care esueaza lamentabil si care se indaratniceste sa chinuie, in aerul putrezirii si descompunerii lui pacatoase, si un copil sau mai multi, dar ca toate astea sunt doar cateva variante posibile, alternative ale rezolvarilor unei probleme, pentru care, insa, fara indoiala, desi pare veche si demodata, desi-i nerentabila si falsa / artificiala din multe puncte de vedere, cum si lipsita de neprevazut  – si deci infinit mai putin dezirabila in raport cu alte incitante posibilitati -, alternativa clasica ramane  totusi, prin raportare la copil / copii, si nu neaparat la relatia de cuplu in sine, cea mai cu folos rezolvare.

Copilul are nevoie de afectiunea fara hotar a mamei si de echilibrul tatalui, de ingrijorarile fara margini ale primeia, cum si de increderea pe care i-o insufla hotararea celuilalt.

Piciul meu, al nostru, atunci cand intinde mainile, solicita la modul imperativ sa-l ia de mana si mama si tata, si doar in felul asta se simte el bine atunci cand e scos in lume, in spatii, adica, ce-i sunt necunoscute si asupra carora el are unele dubii in ce priveste securitatea lor…

(Ca o paranteza aici, fara legatura cu subiectul in discutie, ci fiindca nu mi-am putut impiedica gandul sa zboare intr-acolo in timp ce scriam aceste randuri, imi vine in minte limpede episodul acela dintr-o carte a lui Kundera, in care, mai inspre final, eroii principali stateau aplecati amandoi asupra lui Karenin, cainele lor iubit, care le tinea si loc de copil, si care tragea sa moara….Si autorul noteaza: „Se aplecau amandoi asupra bietului animal, fiecare din alta parte. Aceasta miscare comuna nu insemna un gest de impacare. Dimpotriva. Fiecare era singur. Tereza cu cainele ei, Tomas cu cainele lui.”)  

In priveste partea cu prosternatul in fata consoartei, careia-i musai ca barbatul sa-i satisfaca toate hachitele, cu rezultate indoielnice, insa, cat si partea cu sexul regulat (care-i de-a dreptul amuzanta ca asteptare, as zice!) – aici ramane la latitudinea si-i de resortul intelepciunii, cum si abilitatii parintilor, sa stabileasca daca-s vrednici au ba de-a duce mai departe impreuna caruta care-i cara prin viata nu numai pe ei, ca aia inca n-ar fi mai nimica, un cuplu legiuit in minus pe fata pamantului , tot un drac!, da’-l cara si pe copilul lor, care n-are, biet, nicio vina si n-o cerut nimanui sa vie pe lume…

Ah, si despre copiii care n-or cerut nici ei sa vie pe lume, dar totusi or venit, si pe care nu-i cresc parintii lor, ca nu s-or dovedit a fi vrednici de asta, si-atunci ii creste statul, dimpreuna cu diverse institutii si cu parintii sociali ori cu pedagogii (care-s tot o institutie, doar ca una mai…„umana”, ori cel putin asa ar trebui ea sa fie…), despre ei si despre dramele lor, intr-un rand viitor…

va urma

 

 

Advertisements

4 thoughts on “Din laboratorul sinelui: Scufundarea in trecut

  1. Pingback: Pasarea Spin | ioana75

  2. Pingback: Din laboratorul sinelui – Exercitii aplicate pe text (II) | ioana75

  3. Pingback: Razboiul si crud-precara lui talmacire sau Eseu despre patima amazoanelor | ioana75

  4. Voi cauta si continuarea / ~rile. Cat despre comentariile din blogul meu, ele au fost inchise de Disqus si intre timp redeschise.

    Interesanta experienta ta personala cu “single parenting” si perspectivele in privinta originii homosexualitatii. Problema-i complicata, dar poate avea mult a face cu testosteronul la care-i expus embrionul in primele luni. In plus, n-ar trebui sa aiba nicio importanta – to each his own.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s