Pasarea Spin

Da, stiu, aista-i titlul unei telenovele mai cu pretentii, in care o doamna extrem de ambitioasa se amorezeaza iremediabil si pour toujours de-un preot, devenit arhiepiscop la Roma, interpretat de Richard Chamberlain (care-i, in mod ironic, cumva, dublu inaccesibil: o data bietei Maggie, personajul principal feminin din film si alta data tuturor spectatoarelor visatoare, inzestrate fiind ele din fire cu multe nazuinte neimplinite, intrucat impartaseste, in viata particulara, alte preferinte si optiuni personale) Iubirea aceasta a lor, de pe ecran, este, asadar, una generatoare de mari suferinti de toate partile posibile – fiin’ca-i de-a dreptul imposibila, oricum ai privi-o, nefiind ea ingaduita nici de societate, nici de canoane, nici de gustibus… – si iaca!, gata-i drama!… In plus, pruncul ce se naste ca rod al acestei imense iubiri are, in chip regretabil, o soarta nedreapta, fiind pierdut, prin moarte, de doua ori, pentru bietul tata, care-i sfasiat mai tot timpul pe parcursul filmului de necesitatea alegerii intre doua mari optiuni (oleaca ipocrite, imi par mie): iubirea fata de Dumnezeu (fagaduita Bisericii) si iubirea fata de Maggie (pe care nu-i vrednic sa si-o fagaduiasca nici macar siesi, ca-i prea las si le vrea pe toate pentru el, sau cam asa poate parea…)

Eu insa nu despre filmul acesta mi-am propus sa scriu, ci despre o experienta de-a mea intr-ale deprinderii scrisului…

Demult, tare demult, pe la inceputul anilor 2000, eram studenta medicinista in Timisoara, in anul V, si, pentru ca eram cumva dezamagita de ce-ar fi putut sa insemne prostia asta cu a fi medic in Romania, m-am gandit c-ar fi util pentru mine, cum si placut deopotriva, sa-mi perfectionez oleaca abilitatile de a scrie, pentru ca de citit tot citeam cu imensa voluptate, practic de cand am deprins stiinta asta a cititului. Zis si facut. Am dat concurs – pentru ca atunci, inca, asa se intra la Universitati, prin concurs, si-am intrat la Universitatea de Vest, la Litere, specializarea Jurnalistica – Limba Franceza, pe locul 4 sau 5, parca…nu ca ar conta asta in vreun fel…

Am avut ca tema sa-i iau un interviu de minimum 10 intrebari lui George Calinescu si inca mai ceva, dar nu-mi mai amintesc bine ce.

In naivitatea mea de atunci, faptul ca vazusem eu in programa – pe care o consultasem atent dinainte – ca se fac acolo cursuri care mai de care mai pretioase: Genuri si Stiluri in Jurnalistica, Teoria Comunicarii si Semiotica si altele asemenea, insemna ca aveam sa deprind, cu titlu de cultura generala, macar, niscaiva lucruri care sa-mi fie de folos intr-o eventuala nevoie viitoare.

Eram printre cei mai batrani studenti din an, aveam 22-23 de ani, mai era o studenta de 30, Teodora, venita din Germania, desi romanca de-a noastra, dar trecea drept student strain. Faceam in paralel cursurile la Medicina, unde mergeam cu constiinciozitate maxima, si cele de la Jurna, unde mergeam mai mult la seminarii (ajungeam si pe la cursuri, dar destul de rar, ce-i drept).

De rezistat am rezistat in ritmul asta fara prea mari probleme, aveam oricum sa constat repejor si cu mare tristete ca la Vest se face exact atata carte cat si la Medicina, adica…aproape deloc. Ca se negociau si acolo aproape pe fata examenele, ca puteai sa inveti, daca doreai, caci nu te oprea nimeni din asta!, doar ca, din pacate, nu prea (mai) aveai de la cine…si tot la carti erai nevoit sa te intorci, iar asta pentru mine era un non-sens, cumva, pentru ca eu trageam nadejde sa-nvat oarece de la oameni vii, de data asta, cum si sa interactionez cu ei (chestiune dupa care am jinduit mai mereu si-mi face si acum infinita placere!)

N-am sa ma apuc acuma sa prezint in amanunt motivele de dezamagire de pe la diversele cursuri si seminarii, fiindca, in parte macar, ele imi pot fi imputate mie, fiind vorba aici si de chestiuni de gust sau de preferinte, pe care e demn din partea mea sa mi le asum. Notabil socotesc ca este faptul ca am facut niscaiva materii cu domnul Serban Foarta si ca, pe atunci, Genurile si Stilurile in Jurnalistica se faceau cu domnul Tolcea.

Ni s-a spus, fireste, dintru inceput, ca din scoala de jurnalism ies exact atatia jurnalisti – scriitori cati si intra, asa ca n-avea sens sa ne facem iluzii prea mari (si chiar n-avea rost, cata vreme o profa care ne preda…nici nu-mi mai amintesc prea bine ce, era „incremenita in proiect”, cumva, mai mereu excitata si interesata excesiv de apropierea studentilor, si intr-un permanent razbel – mai mult fara motiv – cu studentele , dar altfel socotita ceva batrana speranta si poetesa a urbei de pe malurile Begheiului, cu nu stiu ce poezii publicate la pasiv  si niscaiva prefete de carte si recenzii iscalite cu numele dumisale facut din trei cuvinte…)

In fine, dupa doua semestre mi-am cam pierdut entuziasmul si m-am confuzat si mai teribil, cumva, fiindca tot incercam sa deslusesc si, pe cale de consecinta, rumegam indelung, ce poate sa insemne calificativul „Foarte frumos!” pe care domnul Tolcea mi-l scria uneori, in coltul din dreapta sus, pe temele de seminar.  

Eu nu-mi doream sa scriu foarte frumos, imi doream sa scriu „bine”, imi doream, in naivitatea mea, sa invat…

In fine, framantarile mi-au trecut in parte cand cu finalizarea anului VI la Medicina, cu licenta si tentativa de rezidentiat, o data ce, era limpede, lucrurile trebuiau sa o ia musai negresit pe un anume fagas…

Ce voi sa spun, dincolo de faptul ca am povestit toate astea spre aducerea mea aminte, este ca nu am invatat, din nefericire, mai nimic cu folos in scoala si ca m-am scolit pe mai departe, atat cat am putut, cat mi-a fost mie accesibil si cat m-am priceput s-o fac, tot la scoala cartilor, la scoala Seratelor Muzicale ale regretatului Iosif Sava, la scoala Dilemei si apoi, in mod subtil – ironic, cumva, dar in perfect spirit continuator, a Trilemei, a sutelor, miilor de pagini de lecturi de prin diverse volume… Si inca nici alea nu mi-au fost de-ajuns…stiu asta…

Am inteles insa ca a scrie nu-i deloc echivalent cu a fi scriitor, iar a fi scriitor e cumva diferit de a avea o meserie in sine.

Nu-i invidiez deloc pe cei care traiesc din asta, din scrisul lor, adica, fiind socotiti scriitori de meserie. Orice meserie are mizele ei, cum si amenintarile ei, ce pandesc deasupra capului profesionistului, tintind direct calcaiul lui Achile. Chirurgul se teme ca intr-o zi ar putea incepe sa-i tremure mana si i-ar putea scapa bisturiul pe jos in sala de operatie. Inginerii se tem, probabil, ca ar putea gresi ceva si ca greseala asta a lor ar putea isca o masinarie amenintatoare sau mai stiu eu ce altceva. Scriitorul, insa, imi pare ca e si mai vulnerabil de atat, caci meseria lui e o negociere la sange cu Muza, iar aiasta-i capricioasa si nestatornica si te abandoneaza atunci cand esti stors de puteri, vlaguit ori  imbatranit, pentru ca s-a saturat pur si simplu de tine sau pentru ca tu nu te mai poti dovedi vrednic de ea, spre-a o struni…Si, daca medicul sau inginerul, pierzandu-si cumva rostul lor, din multe si nefericite ori neprevazute motive, pot, la o adica, sa isi propuna macar sa-i scoleasca pe altii, daruindu-le invatatura din bruma lor de experienta adunata, scriitorul n-o prea poate face la fel, fiindca n-are cum transmite altuia Muza, caci aceasta nu se prea da prinsa si nici dusa…

A scrie e asa, ca un fel de respiratie, asa cum cantecul pasarilor e un dat al firii lor si cu cat o iau de la capat mai des, cu atat le pare, pesemne, ca le iese mai bine, desi nu-i vorba aici de o chestiune de repetitie (in sensul acela in care suntem deprinsi sa zicem ca repetitia e mama oricarei invataturi anume), cat de „acordare”, cumva, cu diapazonul sinelui, acela care, la o adica, de scrii, iti dicteaza pana si vorbele (care uneori iti vin, oricum, de dincolo de tine).

Eu asa am inteles, in timp, lucrurile astea, ca pasarea, adica, nu canta, ci cauta sa-si armonizeze cantul cu muzica aceea, zisa a sferelor, aceea de-o poti auzi si tu, profan, stand culcat in iarba, cu capul sprijinit pe-un brat, muzica aceea despre care sunt toate muzicile din lume (afara numai de muzica cenusii…Chiar, le stiti versurile astea din „Hronicul si cantecul varstelor”, parca?: „Cri, cri, canta-n vatra greierusa / Mai usoara decat viata e cenusa, e cenusa…”)

Asa ca escavatorul acela – amenintare onirica ce populeaza uneori visele lui Mircea Popescu – ar fi o solutie si-ar chiar avea sens , atata vreme cat, in trecerea lui, ar zdrobi fluierul (piciorului) si cosul pieptului, facandu-le, adica, suier si simtire.

Nu, scrisul nu se-nvata, cel mult se deprinde, si miza, e drept, nu-s deloc, dar deloc altii, ceilalti, ci esti tu insuti. Daca ti-e dor de tine, vei scrie despre dorul de tine si atunci poate ca-ti va mai trece olecuta (iar daca chiar se va-ntampla asta, vei presimti atuncea, cumva – cumva, c-ai scris destul de bine…binisor…)

Valabil asta pentru orice altceva ti-ai putea inchipui pe lumea asta….Caci cuvintele sunt si nu sunt fum…(in sensul acela, adica, al discutiei de pe fain) Ori, mai bine zis, sunt fum exact in masura in care tot ceea ce ele desemneaza (caci numesc si numind, judeca intrucatva) este fum.

A scrie…”literatura” e insa un pic diferit de a scrie (in sensul, adica, al scrisului deprins din ascultarea cantului paserii, bunaoara) Nu-i chiar totuna. Doar scrisul acela „fiziologic”, adica, l-ai putea deprinde, cu oleaca de noroc, din cantul paserii. In vreme ce scrisul ca sursa pentru paine (scrisul ca profesiune, vreau sa zic) – mi-e teama ca nu…

P.S.: Draga Dodo, uite c-am aflat, intr-un final: se pare ca vrabiutele nu merg ci topaie pentru ca le trece pipi. Ori ele, fiind pasari, nu pot face, ca n-au pe unde.  Iar topaitul e un mod particular de mers. Cam asta ar fi…        

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s