Din laboratorul sinelui – Exercitii aplicate pe text (II)

Povestea din aceasta seara urma sa fie despre altceva anume, doara numai ca, in entuziasmul mieu, ajunsa fiind eu acuma intr-un soi de vara indiana a patimilor internet-ului, am comis o fapta fara precedent, pe care, fireste, ar fi trebuit sa o comit candva, demult, doar ca atunci nu mi-am gasit timp, s-atunci s-a intamplat sa fie acum si nu o pot trece neobservata: asta-seara am izbutit cu chiu – cu vai sa deprind si eu ce-i irc-ul si cu ce se mananca acela…

Las asta aici spre aducere aminte, dimpreuna cu multumirile mele adresate lui vexare si lui Mircea Popescu, pentru ingaduinta si calmul cu care m-au asistat in cautarile mele ingenue, cum si amuzante, deopotriva, consemnand, in treacat, ca-i exact asa cum se spune si buna reputatie a unei femei depinde de tacerea cat mai multor barbati inteligenti! Asadar, cu multumiri speciale adresate Dumneavoastra, domnilor!

Mai apoi, pentru ca sa revin si sa mut discutia intr-un plan deasemeni delicat – cum este cel pe care mi-am propus sa-l destelenesc numai in asta-seara, spre-a reveni ulterior – reamintesc ca in serile din urma am evocat in cateva randuri aspecte fugare ce tin de iubirile homosexuale, cum si, inca mai in urma de atat, am facut trimitere la cateva fragmente dintr-o carte de-a lui Pier Paolo Pasolini, din care am citat generos, chestiune la care voi recurge dintru inceput, de altfel, si in aceasta seara.

In intentia mea, cel putin, aceasta serie de articole ar trebui sa faca referire la toti cei (si cele) ce-si cauta stapan si la aspecte ce tin de “stapanirea” pe care un om o poate exercita asupra altuia…Acum…om vedea dac-oi fi indeajuns de vrednica sa fac asta si ce anume o iesi, pentru ca, pe moment, oi amuti eu si oi lasa cuvintele altora sa vorbeasca:

„Şi am găsit că mai amară decît moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mîni sînt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.” (Eclesiastul 7:26), cu varianta – caci traducerea aceasta si subtilitatile ei au fost indelung disputate, caci pot genera controverse, dupa cum se poate vedea – „Şi am găsit că mai amară decît moartea este femeia a cărei inimă este o cursă şi un laţ şi ale cărei mîni sînt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.” (trad. Cornilescu) ori “Si am gasit femeia mai amara decat moartea, pentru ca ea este o cursa, inima ei este un lat si mainile ei sunt catuse. Cel ce este bun inaintea lui Dumnezeu scapa, iar pacatosul este prins.”          

Iar acum, in cele ce vor fi mai jos, numai si numai despre barbati (sursa: Teorema, autor Pier Paolo Pasolini, trad. Alexandra – Maria Chescu, Polirom, 2007)  

Poate un tata sa fie muritor?

Tatal, bolnav, sta intins in patul sau; in jur ii stau sotia, copiii si Oaspetele. Sunt cu totii reuniti acolo datorita vizitei medicului, care face in liniste gesturile sale precise si consolatoare (e vorba, in acest caz, despre o perfuzie). Boala tatalui nu este in mod real grava, dar el pare a fi in afara lumii, intr-un fel de greva misterioasa: adus la starea unui copil din cauza raului si a durerii, care in anumite momente sunt insuportabile, in altele mai putin; oricum, aproape impotriva vointei lui, o incapatanare obscura si constanta ii domina privirea, care cauta dorinta de a se salva.

Medicul pleaca; Lucia si Pietro il urmeaza in liniste. Astfel, in camera tatalui raman Odetta si Oaspetele. Iar Odetta nu paraseste nici o clipa capataiul tatalui; s-a infipt acolo si nu intentioneaza sa plece. Ii este infirmiera, fidela ca o mica sora cu faima de sfanta. Si trebuie sa spunem ca, in toate, se comporta intr-adevar intr-un mod exemplar. Intre timp, spaima nu o impiedica sa actioneze in virtutea unui simt al umorului de care nu se poate face abstractie; si apoi, nesiguranta cu care de obicei face una sau alta se transforma acum intr-un curaj plin de tandrete, cu care ea reuseste sa se achite, la fel de bine, de sarcini.

Totusi, privirile nelinistite ale tatalui sunt foarte putin indreptate catre ea (asupra ei se opresc doar din cand in cand, cu o duiosie varstnica): ele sunt numai si numai pentru Oaspete. Pe acesta il cauta privirile tatalui, imediat ce sotia si fiul il conduc pe medic. Odetta stie, deoarece, inca din primele zile de boala, tatal a simtit o nevoie absoluta su aproape infantila de a-l avea mereu aproape pe baiat.

Acum, privindu-l, cu ochii rugatori ai unuia care cere cuiva un sacrificiu – dintr-un egoism caruia el insusi ii este victima –, fata i se lumineaza putin, aproape ca surade usor.

Ochii sai bolnavi au expresia celui care in sfarsit a inteles ceva ce-i aduce usurare lui si, mai ales, celui care ii sta aproape: ceva ce rezolva o situatie jenanta si, la urma urmelor, putin ridicola.

El intinde pe patura mana sa mare, ingreunata de starea de rau, ajunge cu ea la o carte, o ia, o duce spre ochi si, cu vocea tremuranda, ca a unei persoane slabite de anemie, dupa ce cauta cu oarecare greutate pagina, incepe sa citeasca:

…- Dar, chiar si in aceasta neplacuta situatie, Ivan Ilici si-a gasit o alinare. Venea mereu sa le scoata randasul Gherasim. Gherasim era un taran tanar, curat, proaspat… (in pasajul anterior al povestirii, nespecificat in textul lui Pasolini, se face referire la obiectele ce-i serveau suferindului pentru nevoile intime)

Sunt cuvinte dintr-o carte a lui Tolstoi, Povestiri, deschisa la o pagina din „Moartea lui Ivan Ilici”.

Tatal o intinde cu greu Oaspetelui, ca sa continue sa citeasca. Acesta ia cartea usor si se cufunda imediat in lectura:

… – mereu vesel si senin. La inceput, prezenta acestui om mereu imbracat in straie rusesti curate, care facea acea treaba dezgustatoare, il stingherea pe Ivan Ilici. Odata, ridicandu-se de pe oala si nefiind in stare sa-si traga pantalonii, cazu pe fotoliul moale  si incepu sa-si priveasca ingrozit coapsele dezgolite, cu muschii bine conturati, lipsiti de forta. Gherasim intra, cu cizmele sale mari, raspandind in jurul sau mirosul placut al aerului proaspat de iarna, cu un mers usor si singur…si, fara sa-l priveasca pe Ivan Ilici, stapanindu-si vizibil – pentru a nu-l supara pe bolnav – bucuria de a trai ce-i stalucea pe chip, se apropie de oala. „Gherasime”, spuse, cu voce stinsa, Ivan Ilici, „te rog, ajuta-ma, vino aici”. Gherasim se apropie. „Mi-e greu singur, iar pe Dimitri l-am trimis.” Gherasim se apropie; cu bratele lui puternice pe cat ii era de usor pasul, il prinse, il ridica cu pricepere, cu blandete si il tinu in picioare; cu cealalta mana ii trase pantalonii si vru sa-l aseze. Dar Ivan Ilici il ruga sa-l duca pana la sofa. Gherasim, fara nici o sfortare, ca si cum nici macar nu l-ar fi strans, il conduse catre pat, mai mult ducandu-l el, si-l aseza. „Multumesc. Cat de bine faci totul!…Cu cata pricepere!” Gherasim zambi inca o data si dadu sa plece. Dar Ivan Ilici se simtea atat de bine cu el, incat nu vru sa-l lasse sa plece. „Uite, apropie-mi, te rog, scaunul ala. Pune-mi-l sub picioare. Ma simt mai bine cand pot sa-mi tin picioarele ridicate…Tine-mi tu picioarele ridicate, poti?” „Cum sa nu? Sigur ca pot.” Gherasim ii ridica picioarele si incepu sa vorbeasca cu el. Si, lucru curios, i se parea ca se simte mai bine, in timp ce Gherasim ii tinea picioarele. De atunci, Ivan Ilici incepu sa-l cheme din cand in cand pe Gherasim, isi sprijinea picioarele pe umerii lui si ii placea sa stea de vorba cu el. Gherasim facea totul firesc, cu placere, cu o simplitate si o bunatate care il induiosau pe Ivan Ilici. Sanatatea, puterea si vitalitatea celorlalti barbati il suparau; doar forta, vigoarea si vitalitatea lui Gherasim nu-l amarau pe Ivan Ilici, ci il linisteau.

…Trupul Oaspetelui e ca o suflare carnala plina de sanatate fizica si – prin cruzimea pe care o au toate lucrurile drepte din aceasta lume – morala. Cu trupul sau, neatins, intocmit dupa masura altei lumi – aceea a inocentei mantuitoare -, Oaspetele se duce sa se aseze pe marginea patului, gata sa-si faca datoria, cu mila, poate, dar fara vreo compasiune umilitoare.

Tatal l-a sorbit deja din priviri, ca in vis, cu ochii tulburi si plini de slugarnicia mizera a celui care e in mainile altora; a cantarit deja situatia, iar acum asteapta…

Atunci, tanarul – cu gesturi ce par insusite de-acum – il ajuta sa-si scoata picioarele, unul cate unul, de sub asternuturi. O face lent, in timp ce, din adancul viscerelor bolnave ale tatalui, se nasc junghiuri de durere, facandu-l sa-si crispeze buzele, impaienjenindu-i ochii, brobonindu-i de sudoare fruntea alba. Apoi, incet-incet, ajutat de bolnavul indurerat, ii pune pe rand picioarele pe umerii sai, tinandu-le cu mainile de glezne.

In fata lui – de taran tanar ce il priveste cu acel val fin de ironie in ochi si cu acea senina grija materna -, tatal, precum Ivan Ilici, sta prabusit pe pat, cu capul inghesuit in capataiul patului; in schimb, durerea – cel putin, asa crede el – i s-a mai usurat. Printre picioarele sale spirjinite dureros pe umerii lui, el ii priveste chipul, lipsit de orice cuta sau roseata; ii admira sanatatea ce il consoleaza si tineretea ce pare ca ii va ramane vesnica. Zambeste cu greutate, abia ghicit, gandindu-se la starea sa, la durere, la instrainare, la nevoia de ajutor.

 

–          De la a poseda la a fi in posesia cuiva

 

Tatal si tanarul Oaspete sunt in masina (Mercedesul de patron al tatalui), care goneste pe strazile lungi, stramte si asfaltate ale satului aflat la sud de Milano…

Dar, din acest moment, credem ca ar fi corect sa nu-l mai numim pe tata pur si simplu „tata”, ci sa-l numim cu numele sau: Paolo. Chiar daca un nume de botez, oricare ar fi el, poate parea absurd, cand il atribui unui tata: acesta, de fapt, intr-un anumit fel, il priveaza de autoritate, il desacralizeaza, il trimite inapoi la vechea lui calitate de fiu, expunandu-l la absolut toate nefericitele, obscurele si nestiutele vicisitudini la care sunt supusi fiii.

Intre Paolo si Oaspete e o tacere jenanta, desi, ca sa spunem adevarul, singurul care se simte jenat e Paolo: Oaspetele, de fapt, se limiteaza la a tacea delicat si ascultator – fiind, intr-adevar, fiu in toate drepturile -, iar in el calitatea de tata este potentiala, viitoare si, din acest motiv, cu atat mai prezenta si mai sigura. Astfel ca, in spatele mastii tineresti, distrate si generoase a fiului, se afla un tata fecund si fericit; in vreme ce, in spatele mastii autoritate a tatalui – o masca hotarata, preocupata si severa -, se afla un fiu pli de temeri, izvor de dezamagire.

 (…) Subiectul pe care Paolo vrea sa-l deschida este, fara indoiala, grav (tanarul e oarecum absorbit de condus, de ambitia de a lua bine curbele), dar ii lipseste curajul – parca ar fi un baietel.

Sa vorbeasca? Sau oare nu va trebui, si el, mai degraba, sa actioneze inainte de a lua o hotarare? In comparatie cu sotia si copiii sai, oare nu el este exemplul unei autenticitati ce face dintr-un barbat un burghez sculptat in respectabilitatea si in regulile sale (de-acum naturale) ca o statuie in marmura? A vorbi despre probleme in loc sa vorbeasca despre sentimente adevarate sau despre dorinte nu e tot un pretext?

Trupul Oaspetelui este langa Paolo, neatins si puternic ca al unui taran; si, mai mult, are acea prestanta care provine din statutul sau de baiat burghez si cultivat (si, deci, cu un puternic sentiment al propriei demnitati). In realitate, corpul unui taran poate fi atins si mangaiat, pentru ca e lipsit de aparare ca un caine cu stapanul sau, nu are (fata de acesta) principii morale de aparat; si, mai ales, nu e capabil de ironie. E, in sfarsit, chiar fara sa vrea, ascultator.

Si totusi, trupul Oaspetelui – carnos, dar fara pic de moliciune, masiv, dar pur, fecunditatea filiala intruchipata – arde acolo alaturi, la volan, ca si cum ar fi fost nud, de la gratia toracelui si a bratelor intinse si pana la violenta coapselor stranse in cutele panzei subtiri, ca de vara.

Tatal – Paolo! – il priveste si, inainte sa fi luat hotararea, il mangaie.

Ii trece mana – cu care nu  a mangaiat niciodata, in felul acela anume, decat pe sotia sa ori pe cele cateva amante, frumoase si elegante – usor, usor, pe par, pe gat, pe umeri. Oaspetele zambeste incantat; fara sa se mire, cu surasul sau copilaresc si generos.

Mai mult, se intoarce radios catre Paolo, dandu-i imediat mangaierii pe care a primit-o de la el o naturalete vie; se arata recunoscator; si il rasplateste cu bucuria lui tinereasca; aproape umil, ca unul nascut intr-o clasa de jos – ii da de inteles ca nu simte nimic violator in acel gest – pentru un burghez, un gest nesabuit. Totusi, in acel zambet, nu sclipeste nici macar pentru o clipa duiosia celui care se ofera. Dimpotriva, nu e decat siguranta celui care ofera.

Asta il face cu atat mai mult pe Paolo sa para un fiu. Acea mangaiere (de la care mana i s-a retras indecisa imediat) nu este semn de posesiune, ci rugaminte catre cel care poseda. Or, Paolo e unul dintre acei barbati obisnuiti dintotdeauna sa posede. El, dintotdeauna, toata viata lui, a posedat (in virtutea drepturilor primite prin nastere si prin mostenire), nu i-a trecut prin minte nici macar o secunda banuiala ca nu ar poseda.

–          Va urma –  

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s