Intermezzo de vara: Despre verile indiene si despre stapanirile cu folos

Amintirile verilor noastre fac parte din prezent, in sensul acela in care ele pot modela plastilina prezentului cu degetele lor fierbinti si datatoare de sensuri.

Nimic nu-i mai viu, asadar, si mai prezent in noi decat o amintire, atat de puternica incat sa acopere cu umbrele ei de aripi deschise larg necuprinsul – cu mintea – spatiu intins intre trecut si viitor, si din care prezentul e doar o bucatica, o bucatica de care dispunem, eu asa cred, in masura in care consimtim sa o risipim.

Poti trai toata viata cu amintirea unui om care ti-a marcat clipa. Eu, cel putin, am trait si traiesc astfel. Si nu-i valabil asta doar pentru cei cu care inca poti realiza intersectari fericite pe axa timpului. Pe acestia ii poti intalni, in carne si oase, spre a-ti incalzi obrazul la lumina respiratiei lor. Sunt insa si din aceia care s-au trecut, prin poarta care duce nu stiu daca inspre alte lumi, cat inspre un alt timp – ori o alta dimensiune – ce coexista cu a noastra, doar ca o intersecteaza mai rar, iar uneori niciodata.

Trecutul, prezentul si viitorul sunt, asadar, in noi, in fondul acela de necunoscut in care clipa ingheata ucisa de fierbinteala visului…

Nu-i musai sa te impreunezi cu cineva pentru a ajunge sa-l cunosti bine, bine de tot si pentru a sti sa-i deslusesti, prin transparenta pielii, clocotul ce-i infierbanta pe dinlauntru venele.

Ingemanarea trupeasca, in sensul acela generator de placere, cat si in acela, mai eterat, al cautarii imprecise a unui intreg aflat inlauntru, cu un ochean intors, insa, inspre inafara (cat sa confirme cumva „modelatia” aceea filosofica a fi-va sferelor care si-au pierdut, prin accidentul destinului, jumatatea) e doar un pas al cunoasterii, sustinut frenetic de buze fierbinti, de degete insetate de rotunjimi, de furtuni care fac vintrele sa pulseze salbatic.

Dincolo de toate astea, insa, ori poate chiar mai inainte de ele – intr-un anume sens despre a carui intaietate nu vorbim, caci nu-i vorba despre ierarhii ori despre intaietati, fiindca-s lucruri facute sa se completeze unele pe altele – exista sarutul ochilor si cel al mintii, care-s ca niste peceti pe care le asezi – pentru totdeauna, cateodata – pe destinul cuiva cu care esti convergent si care con-curge cu tine…

Nu-i nevoie nici macar de vorbe prea multe, n-ar face decat sa complice totul si sa astearna un strat de poleiala pe suprafata din sticla diafan glazurata a intalnirii cu celalalt (in fapt cu proiectia lui in tine si reciproc…) Vorbele sunt, din aceasta perspectiva, numai si numai niste degete ale mintii, cu care zgarii fin tacerea din aer, ca spre-a o face sa cante…

Sunt situatii in care oamenii nu pun stapanire definitiva unul asupra celuilalt. Sunt abdicari vremelnice, cum si razboaie castigate pentru totdeauna. Fiecare cu norocul lui…

Amintirile – ca sarut incins pe care trecutul ti-l asterne pe frunte – le arhiveaza insa pe toate.

Iar de umblat, umblam prin lume purtand pe chip si pe trup – aproape la vedere – toate aceste sarutari comise cu fierul rosu al unui trecut ce ne apartine si apartine, deopotriva, celor care au trecut prin viata noastra.

Cele mai minunate „razboaie” pe care le-am purtat vreodata au fost acelea in care n-a fost nevoie sa lupt incrancenat, scotand la iveala disperarea, adica, pentru ca stiam – nu, nu ca ma voi preda! Asta niciodata… – ca ma voi incredinta adversarului, ca o ofranda – cum jertfele primitive de odinioara – adusa vitalitatii si vigorii sale, aflata (poate doar atunci) mai presus de a mea…

Incredintarea e supunere, insa-i o supunere asumata, care nu poarta in ea germenul aducator de blestem al frustrarii ce-i pasibila mai mereu a se converti in nesupunere incrancenata, cum si meschina, cu-atat mai nimicitoare si mai intinatoare de constiinte cu cat e mai tainuita si-i ferita vederii mintii…

Doara numai ca, spre a fi vrednic sa primesti incredintarea stapanirii cuiva, e musai sa fii puternic, atat de puternic incat sa-ti poti privi in ochi limitele si sa-ti sti talmaci, indreptatit, visele

Nu-i om mai puternic, cred, decat acela care se stie iubi pe sine cand e slab…si nu, nu in sensul acela las in care-ar putea cadea in genunchi, oblojindu-si ranile, nu!…cat in sensul acela in care, cazut in genunchi, se va pricepe sa-si muste carnea cu dintii spre a se ridica in picioare din ingenunchere, pentru a-si duce drumul alaturi de sine mai departe…asa ceva…

Unor astfel de oameni ma incredintez. In fata unor astfel de oameni nu abdic.

Au curs peste mine ploile calcaroase ale timpului si-am curs impreuna cu ele, pas cu pas, aproape – mai aproape, de varsare.

In goana mea, mereu nesupusa, mereu salbatica (si salbaticita) m-am aflat, tot timpul, in cautare de stapan.

In aripa cu care acum mangai aerul sta osul lor, al stapanilor mei, inchegat cum numai piatra, la focul unor patimi nestiute, poate fi.

Daca inchid ochii, pe frunte trecutul imi aseaza rasuflarea amintirii Primaverii lui Botticelli :-), cum si al Cernei care curge, in spatele unui hotel prapadit si insalubru, cum si al unei biblioteci uriase de care ma sprijineam – la propriu – cu spatele atunci cand am zis pentru intaia data in viata ca nu cred sa existe pe lumea asta Dumnezeu, cum si rasuflarea incinsa a noptii de august in care mi-a fost reprosat ca n-am stapan si ca nici somnul macar nu ma poate lua in stapanire pe de-a intregul…In fiecare din aceste cadre, insa, nu-s singura, caci de fiecare data am langa mine pe cate cineva pe care il am – nu, nu l-am avut, ci il am! – drept stapan.

Prezentul e, asadar, spre a fi risipit in traire. Viitorul e facut din franturile prezentului – el insusi devenit trecut – puse cap la cap.

La fel si oamenii: sunt din impreunarea lor cu stapanii carora, in curgerea vremii, au consimtit sa li se incredinteze.

Nu m-am dovedit chiar vrednica sa fiu barbat. Dar sunt o femeie facuta din amintirea limpezita in mine a mai multor barbati trecatori – statatori prin viata mea.

In cazul meu, cel putin, s-a nimerit sa fie si asa, dar si altfel…       

             

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s