Din laboratorul sinelui: Scufundarea in trecut (II)

Cand traiesti mai multa vreme in preajma mortii, de-ti sufla in ceafa rasuflarea ei racoroasa, ajungi sa pui mai mult pret pe valoarea cuvintelor, caci vezi cu ochii tai cum se-ntampla sa pleci, sa pleci adica pentru totdeauna, si sa-ti ramana cuvinte nerostite in gat, ca un blestem pe care n-ai apucat sa il intorci inca asupra lumii, asupra celorlalti…

Proful de romana a plecat asa, discret cum a trait, intors cu fata la perete, ca intr-o forma de refuz a lumii. Ajunsese in ultimele saptamani la mai putin de 45 de kilograme, dintr-un om svelt, cu o tinuta impecabila, cum era, aproape ca il puteai purta pe brate ca pe un copil si-i puteai simti oasele cum strapung pielea trupului firav. Mintea i-a ramas insa limpede pana aproape in ultimul moment, cand boala, mai perfida decat el anume, a decis sa-l faca sa abdice de la realitate…toate bolile care mistuie pancreasul sunt asa…blestemate pana la Dumnezeu si ’napoi!…asa incat, in ultimele lui ceasuri, pe nimeni din preajma nu mai recunostea si, intors cu fata la perete, cu trupul micit si alb si firav, cu pielea cum e pergamentul si cu degetele subtiri, aproape cum sunt picioarele unui păianjen, striga ca prin vis: „mama, ma-ma, mama, nu ma lasa, nu ma lasa…” orice va fi fost sa insemne asta…

N-am apucat atunci sa ne spunem chiar totul, dar am recuperat intre timp, caci n-a fost zi care sa treaca si-n care, intr-un fel sau altul, sa nu-l fi simtit in preajma, cu zambetul lui fin – ironic si cu aplecarea-i oleaca misogina, exact atata cat sa te deprinda cu un pretios simt al masurii proprii

Cam de-atunci dateaza si incapatanarea aiasta a mea de a ma stradui sa pun  lucrurile in cuvinte, drept marturie pentru ceea ce-am simtit ori am trait candva…

…Nascusem doar de cateva luni si instinctul matern proaspat nascent in mine ma facuse infinit mai sensibila la fetele triste ale multora dintre realitatile din preajma.

Pe C. il stiam de vreo doi ani si mai bine si nu-mi placuse deloc dintru inceput. Se pripasise prin vietile noastre, copil al nimanui cum era, si-i sleia sufletul, cum si buzunarul,  celui ce apucase deja sa se amorezeze nebuneste de el si care, intamplarea face, nu-mi era strain deloc.

Intelegeam foarte bine tot ce se-ntampla, mai traisem din astea, erau chestiuni cumva inevitabile. Si lumea barbatilor singuri – si veseli pentru ca-i musai numaidecat sa corespunda canonului, nu pen’c-ar fi cu-adevarat asa… – e bantuita de fantasme bolnavicioase, cum si lumea femeilor ce nu si-au gasit implinirea intr-un barbat visat.

Asa se face ca, ajuns la aproape 40 de ani, te-ndragostesti, pierzandu-ti sinele ori mai bine zis diluandu-l cumva in patima aprinsa pentru un pustan de 20 de ani…Nimic nou sub soare pan’–aci, nu?

C. aducea cu el in vietile noastre intreg universul de neimpliniri si frustrari ale celui trait 20 de ani la Casa de Copii.

Maica-sa, femeie tanara inca, ramasese vaduva de timpuriu, caci taica-su (care-ar fi trebuit sa aiba acum cam 44 – 45 de ani) se prapadise de-un TBC, inainte sa implineasca 34 de ani.

Avea acasa inca doua guri de hranit si, atunci cand a simtit in pantec zvarcolirea si a vazut sangele siroind, amestecat cu apa, toate adunate in jurul acestui bot de carne, a stiut ca el, copilul acesta, va fi sortit sa ramana acolo, in maternitate, pentru totdeauna, ca ea, adica, nu-si putea ingadui sa-l duca acasa…Mai avea alti trei in afara de el incredintati unor centre de plasament, leagane si stabilimente de tot felul, dar, in putinatatea mintii ei, nu-i parea deloc ca-i pacat sa chinuie astfel un biet suflet nevinovat. Lasa ca statul o mai si ajuta!, caci isi lua in seama sarcina de-ai creste pruncii, nu mai conta pentru ea cum anume si in ce fel…

I-am cunoscut pe acesti copii – multi la numar! – prin intermediul lui C. Pana atunci, in universul meu – limitat cum orice univers – astfel de copii existau,  insa doar in cartile de curs de puericultura, in spitale – 2 ore de stagiu o data la luna sau asa ceva si…in cartile copilariei, caci citisem si rascitisem „Singur pe lume”, cu ochii scaldati in lacrimi si plina de compasiune la adresa acestor copii pe care doar mi-i inchipuiam si-i presimteam  mult mai napastuiti decat eu eram (caci, iata!, eu aveam o mama si doi bunici care ma iubeau, iar acestia – baietandrul din cartea lui Malot, dar si Cosette ori Gavroche – n-aveau mai pe nimeni pe lume, in afara numai de niste suflete stinghere care se pripasisera pe langa ei, dintr-o solidaritate a celui ce gusta din singuratate cu inghitituri mari…

Astfel „pregatita” – teoretic, nu si practic – am patruns pentru prima data in cladirea intunecoasa, cu miros de mucegai si de mancare gatita, imbacsita in pereti, din spatele Parcului Botanic.

Intr-un furnicar ce pune laolalta tineri si tinere de toate varstele, de la 16 – 17 ani pana la 26 (care-i varsta limita pana la care statul isi asuma grija lor) traiesc, in camere de cate 4 – 5 paturi, inregimentati precum soldatii intr-o cazarma, multe, foarte multe suflete. Majoritatea sunt creoli, cu ochii mari si foarte negri, cu cearcane adanci si movulii in jurul lor si cu dintii extrem, extrem de albi si foarte sanatosi. Exceptiile de la asta sunt destul de rare, dar exista…Ma gandesc – fara sa vreau si fara sa-mi fi cerut cineva parerea – care-ar putea fi, la o adica solutia, alternativa la o astfel de situatie destul de nefericita…

Sunt pastoriti de pedagogi, in majoritatea lor oameni tineri, ce-s scoliti prin cate vreo scoala de Sociologie ori Asistenta Sociala si sunt, in fapt, aceia dintre ei, mai silitori, care-au izbutit sa termine o facultate, in ciuda vitregiei soartei.

Mara, cea pe care ajung s-o cunosc cel mai bine, e o exceptie de la asta. Are vreo 45 – 47 de ani, e mama de doi copii mari si a crescut cu mama vitrega. Stie ce-i umilinta, imi spune, si nefericirea, si bataia, si coltul de paine uscat inmuiat in lacrimi si apoi in oleaca de zahar – compensator, cumva – mancat seara, sub patura pusa in cap ca un coviltir. Stie din proprie experienta si ce-i foamea si ce-i frustrarea si imi zice ca-i intelege pe acesti copii si pricepe si raul si binele din ei. Imi mai zice apoi, abandonand tonul aista, oleaca trist, al confesiunilor despre propriul ei trecut, sa nu cumva sa ma las escrocata sentimental de ei, pentru ca, in nevoia lor, ei stiu a se agata de fiecare om care le intinde o mana de ajutor insotita de o vorba buna…Stiu deja asta, ii raspund, si zambesc, multumindu-i. Niciodata pana atunci n-am inteles, poate, care-i justa valoare a unui leu si cincizeci de bani, niciodata n-am vazut cu ochii mei, decat cu ochii mintii mele – ceea ce-i cu totul si cu totul altceva…- , fapturi tinere si hamesite, cu ochii sticlind de foame si de pofta, ca niste lupi tineri, asezati roata in fata unui blid adanc din metal, plin ochi cu cartofi prajiti.

Mara stie cum e asta si mananca dimpreuna cu ei, iar asta-i dovada cea mai mare de prietenie pe care le-o poti arata. Ma imbie si pe mine, si unul mai rasarit dintre ei, unul ce pare destul de receptiv la ce se petrece in jur si pe care si Mara – aveam sa aflu mai apoi – il socoteste ca fiind cel mai responsabil isi da cu presupusul ca poate ca mi-e sila si ma indeamna sa nu-mi fie, pentru ca uite, a spalat el vasele cu mana lui, zice si-mi intinde un scaun, cel mai curat dintre toate, pe care sa ma asez. Nu mi-e sila, zic, si intind mana inspre cartofii ce stau acolo, in blidul Cinei celei de Taina al pruncilor fara parinti, si ma infrupt laolalta cu ei din gustul ce-mi aminteste de anii de studentie si de mesele de seara improvizate pe un resou la priza, intr-o camera destul de saracacioasa de camin pe care o imparteam cu alte doua suflete. Cum au trecut si anii astia!

Baiatul cel mai rasarit dintre ei, fericit ca acum stam cu totii dimpreuna la masa si ca uite!, nu mi-e sila de ei, se ridica si-mi face repede un ness, a auzit el, stie bine, ca un ness frecat bine de tot cu zahar merge dupa masa. Accept. Se bucura. Ei postesc o tigara. Mara fumeaza si ea. Apare Mirco. Mirco are vreo 50 de ani si un picior beteag, pe care il taraste dupa el agale. Ochii ii sclipesc cumva libidinos si are intiparit pe  chip un soi de ranjet pe care mi-e si lene sa incerc sa-l deslusesc. Ce cauta oare un intrus aicea? se mai ghiceste in ochii lui intrebarea, ca pentru a se asigura ca nu cumva e o inspectie inopinata picata pe capul turei pedagogilor de noapte. Mirco e si el pedagog. Ceva sef, din cate inteleg. Ma imbie cu o tigara de la el, un More rosu cartonat. Nu fumez, multumesc. Generos, ii ofera si unui pusti brunetel o tigara. Acesta il priveste nedumerit si oleaca neincrezator. Inteleg perfect despre ce-i vorba…

Mai multi copii se drogheaza, imi spune Mara. Stiu, si C. a inceput sa o faca, de aproape un an. Asta-i si motivul prezentei mele aici. Copiii au inceput sa consume de cand s-a strecurat in camin un dealer, ce le vindea la inceput etnobotanice, dar care mai apoi, pe masura ce ei dezvoltasera o oarecare dependenta de forma asta de consum, incepuse sa le strecoare diverse alte chestii, mai pacatoase de-atat.

Copiii isi dau toata alocatia pe prafurile astea, imi zice Mara ingrijorata, si inca nu-i de ajuns, multi dintre ei au inceput sa fure telefoane mobile si alte chestii marunte ce le vin mai lesne la indemana. Multi dintre ei – fete si baieti – si-au gasit „sponsori”, care ii finanteaza contra unor servicii sexuale. Majoritatea copiilor nu-s mai copii, ca-s ajunsi la varsta adolescentei sau trecuti binisor dincolo de ea, au 16 ani cei mai fragezi si catre 26 cei ce se pregatesc sa plece din centru si sa ia viata in piept pe cont propriu…dar nu-s deloc pregatiti pentru asta, imi zice Mara, statul asta la comun, ca albinele in stup, le toceste reflexele de supravietuire individuala – atatea cate ei le au – si le dezvolta un teribil spirit gregar…de apartenenta, adica, la grupul din care ei fac parte, si asta nu de ieri – de alaltaieri, ci de cand se stiu, de cand au deschis ei ochii asupra lumii, in cresele ceausiste, in care, patut langa patut, se priveau in ochi unii pe altii si-si leganau afectiunea lipsa, purtandu-si corpul agale, de pe un picior pe altul, inainte – inapoi, inainte – inapoi si tot asa…

C. imi confeseaza ca a crescut impreuna cu celalalt C. (coincidenta!) de la primele saptamani de viata si ca si-l aminteste de pe la vreo 4 ani, ca-i primul lui prieten si „fratele” lui, in sensul acela in care „frate” inseamna nu, nu cel de care te leaga o legatura ce-i chemarea sangelui, ci in sensul acela in care „frate” inseamna cel cu care le-ai impartit pe toate de cand te stii, si bune si rele si care a fost langa tine, la un brat distanta, ori de cate ori ai intins mana spre a te sprijini si tu de ceva.

 – Ne-o fo’ greu un pica, imi spune C., vorbindu-mi despre viata lor la caminul de copii din Resita, viata lor de dinainte de Timisoara, de dinainte de a implini 16 ani si a fi transferati aici, adica.

…”un pica”, imi repet in gand spusele lui si ma gandesc la puiul meu, care acum are doi ani si trei luni si care tot asa imi zice: „mamaaaa, da-mi un pica apa”.

Cei doi ani jumătate in care, vrand-nevrand, l-am avut zilnic in fata pe C., cu bune si cu mai putin bune, mi-au ajutat mult, mult de tot…L-am avut in fata si ca sa-l ajut, si ca sa-i urmaresc temerile, si ca sa-i alin depresiile, si ca sa-l  adun de pe strazi, drogat si murdar si mirosind a toate cele, intr-o stare de hiperexcitatie maxima, asociata cu forme de delir, in care pupila-i midriatica imi pulsa in fata ca o amenintare a mortii prin supradoza, ce statea gata-gata sa vie, ratata fiind la mustata, printr-o forma de noroc ce tine de caracterul aista diavolesc al vietii.

Ii vedeam pupila cum se dilata si cum pulseaza parca in fata mea, ca o gaura neagra care sta sa ma soarba, si-i vedeam ochii goi si lipsiti de expresie, care ma cautau uneori cu disperare, cumva, si se agatau de mine si de compasiunea mea, atunci cand o voce ce-mi era straina (dar pe care o percepeam ca venind din gatul lui) ma striga „,mami”…”mami, eu acu’ ce ma fac?” – asa imi zicea, si-n sinea mea nu ma puteam impiedica sa nu ma inchipui pe mine nascand prunc ce-ar putea ramane cumva, printr-un accident nefericit, la mana strainilor…Cum ar putea – cum ar trebui?! – sa fie femeia aceea  pe care puiul meu s-o strige „mama”?!

Si gandurile astea negre mi se invalmaseau toate  in cap atunci cand mergeam – pentru a cata oara in ultimele doua – trei saptamani?! – la colegii de la Urgente, de la Clinicile Noi, pentru a-i face spalaturi stomacale…Aceia erau deja satui de noi si, pentru ca nu-l puteau interna sa-l echilibreze cat de cat, ne trimiteau sistematic la Psihiatrie, pe Vacarescu, unde el nu putea fi oprit impotriva vointei lui si…cercul vicios o lua de la capat a doua sau a treia zi…

Intr-o sambata, in iunie anul trecut, pe o caldura infernala, pe la pranz, cand soarele era in crucea cerului si ardea napraznic, am primit telefon de la Mirco…C. e sus, pe acoperisul mansardei, consumase nu stiu ce, dar oricum, in doza mare, si ameninta ca se arunca de acolo, de la etaj…Nu lasa pe nimeni sa se apropie de el. Il sunase pe cel cu care se iubise inainte ca drogurile sa apuce sa-l confiste definitiv din povestea asta, acela nu-i raspunsese, de teama, pesemne, ca-i un capriciu prostesc de-al lui, din seria sinuciderilor repetate la trei seri o data in ultimele trei saptamani.

Il sunase atunci pe angajatorul lui, pe tipul care ii oferise in urma cu vreo 3 luni, in mod complet inasteptat, un loc de munca. Aflase ulterior de povestea dependentei lui de droguri – tipul era sociolog de profesie si inainte de asta lucrase o vreme, pana sa-si dobandeasca experienta, la Rudolf Walter, de-acolo, poate, si intelegerea lui oleaca mai speciala cat ce-i priveste pe acesti copii ai nimanui… – si consimtise sa-i retina cumva postul – sa i-l blocheze, adica – pana cand C. avea sa urmeze terapia de dezintoxicare pe care psihiatrii i-o recomandasera.

C. nu era out deloc in ce priveste orientarea lui sexuala, desi, pentru orice privire cat de cat rutinata, aceasta era mai mult decat evidenta. C.era frumusel, cam narcisist si oleaca efeminat, dar lui ii parea ca nu-i deloc asa. Avea o teama in el de-a fi socotit gay, ii era rusine, zicea el, plus ca am sesizat la el ceva ce-am sesizat ulterior la toti copiii internati in centru: avea o frica teribila – si caraghioasa in aparenta doar, de ceea ce el numea „brigada” – echipajele de politie, adica, care-ar fi venit sa-l ia pe sus si sa-l duca la puscarie daca ar fi facut ceva rau ori daca s-ar fi banuit macar ca-i homosexual.

Reminiscente ale educatiei „cazone”, ma gandeam – cu  gandul la regimul de tip cazarma in care ii vazusem ca traiesc…

Majoritatea aveau ochii mari si umezi – ori si-i stiau umezi perfect la nevoie –, vorbeau putin si nu foarte nuantat – dar destul de bine, dovada ca o parte macar din pedagogii lor din perioada timpurie isi facusera cu constiinciozitate datoria – si erau extrem de tematori. Pentru ei, dragostea insemna sa le dai ceva, de preferinta cate o tigara, ceva dulciuri (mai cu seama ciocolata) si niscaiva banuti. Asta era dragostea in universul lor…

Aveau ca zestre – aveam sa constat – toate armele din arsenalul imposturii sentimentale a copilului mic (lucruri pe care, de altfel, le-am identificat cu uimire si la baietelul meu, conchizand ca-s comportamente innascute, cumva, fiindca altfel nu-mi explic cum si in ce fel le-ar fi putut deprinde atat de fraged, in absenta unor „demonstratii practice” de acest gen , de aceasta factura…)

Si C. dispunea, in momentele lui de bine, de aceste stratageme. Povestea cu ochii mari si umezi, cu seninatate resemnata, cumva, dar si cu tristete in glas, despre intreaga serie de umilinte la care-s supusi  in camin copiii mai mici de catre cei mai mari…Mie toate astea imi sunt cunoscute, dar nu din sursa directa, cum ar veni, cat din cursurile de Psihiatrie pediatrica / juvenila si din sfera livrescului, caci ma pasionasem candva, in adolescenta, de William Golding si citisem de cateva ori, asadar, Imparatul Mustelor….

Spalatul sosetelor si chilotilor celor mai mari ca ei erau cele mai neinsemnate umilinte la care cei mici erau supusi, iar ei nici macar nu le mai prezentau si nu le mai resimteau ca atare….pentru ei erau experiente formatoare, etape in lungul lor proces al devenirii depline, al maturizarii, adica…Acte sexuale (cu precadere homo-sexuale) comise izolat sau in grup, cu vagul consimtamant sau fara consimtamantul celor mai mici, de catre elevii mai mari din internat ori de catre pedagogi, perversiuni sexuale ce incepeau lejer de acolo de unde cei mici trebuiau sa se lase in seama celor mai mari, care mictionau pe ei sau trebuiau sa consimta sa le bea urina, in scene demne cumva de-un film de-al lui Pasolini – toate acestea erau istorisite cu relativa candoare in glas, cu o voce uniforma si fireasca, egala cu ea insasi, fara prea multe inflexiuni, a unui tanar care, in parte, era constient de aparenta nefireasca a acestor situatii intr-un context cum era cel dat, dar care le socotea cumva ca fiind, si ele, etape firesti in cadrul devenirii lui individuale…

Cand auzi toate astea istorisite nu stii prea bine la ce sa te gandesti mai intai…la cruzimea cunoscuta a copiilor, la nesansa acestor suflete de-a fi fost aduse pe lume de catre niste insuficient responsabili (si responsabilizati), precar alfabetizati – sau deloc – care nu au cugetat nicio clipa sa le joace la ruleta vietii insasi copilaria…

Baietii aveau mai toti, daca te uitai atent la ei, trasaturi oleaca efeminate, cu mici exceptii…Cunoscandu-i ceva mai bine pe cativa dintre ei, prin intermediul lui C., stiam ca nu-s neadevaruri astea si ca, practic, desi poate suna dur si ei n-o numeau astfel ci altcumva, multi dintre ei se prostituau pentru bani, pentru bunuri ori alte avantaje vremelnice.

C. o facea la randul lui de cativa ani – aproape trei la numar – si ajunsese la un moment dat sa joace pe degete doi barbati, unul de 42 de ani, iar altul, tata de familie, devenit deja bunic, de vreo 57 – 58…

va urma

 

Advertisements

2 thoughts on “Din laboratorul sinelui: Scufundarea in trecut (II)

    • @ Zamo:

      🙂 Sarut – mana, Zamo! Pai… chiar sa mai revii, te rog, pentru ca pregatesc continuarea povestii! Sper sa ma dovedesc vrednica de ea. Pe foarte curand, cu bine, Ioana.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s