Sfantul mieu si cumintile lui tarfe triste

“Nimeni să nu se amăgească la gândul că va dura ce-şi doreşte mai mult decât tot ce-a fost.” ( poem de Jorge Manrique)

Orasul era trist, cenusiu si prafuit in acel inceput de ianuarie in care, printr-un accident al destinului, am apucat sa-l cunosc.

Trecusem doar de cateva zile de hotarul primei zile din an si, asa cum se-ntampla de obicei in astfel de imprejurari, mai totul era in amortire in targusorul de provincie pe care, tot asa, printr-o intamplare fericita, amandoi il locuiam.

Lumea pe strazi era putina, iarna nu-si intrase deloc in drepturi in acel an, era mai degraba o toamna lunga si neinchipuit de trista, care nu-ti ingaduia nici macar rasfatul aramiu al frunzelor cazute covor-fosnitor pe jos, pentru ca ne-ndepartaseram indeajuns de mult de octombrie incat auriul lor bolnav, de miere poleita cu aur, sa arda stins si sa se prefaca in cenusa.

Ne-am dat intalnirea seara, dupa ceasurile 18.00, la o cafenea din centrul boem al targusorului, cu un nume cu rezonante istorice, de pe-o straduta tot la fel, vestita pentru ca era cumva loc de intalnire pentru multi altii ca noi – idealisti in cautarea unor alte idealuri asemeni lor…

Cafeneaua – nu stiu daca intre timp o mai fi existand – avea in aerul ei ceva ce te instraina nitel de lume, caci avea draperii groase, de un verde inchis cum e smaraldul, care te izolau complet de ce era in jur, si mobilier masiv, din lemn de nuc, de culoare inchisa, cu o greutate baroca care conferea oleaca de pretiozitate locului, in opozitie cumva cu tablourile de pe pereti, care, desi se doreau, si ele, pretios-autentice, erau doar niste clasice si amarate reproduceri ale unei realitati mediocre si meschine.

Luna plina prindea să ajungă, asadar, în mijlocul cerului şi lumea se vedea parcă scufundată în apă verde.

Nu acelasi lucru l-as putea spune, insa, despre virtutile cafelei de-acolo, caci arde in mine inca amintirea  minunatei cafele cu piper care, alaturi de izul de poveste al acelui inceput de ianuar, aprind in mine amintiri dintre cele mai frumoase pe care le-am dospit candva.

Ne inteleseseram sa ne recunoastem cumva, urmandu-ne intuitia, daca in alt chip ne-ar fi fost imposibil.

El avea in mana un ziar pe care-l rasfoia pasionat, eu veneam de afara, cu intarziere, cum de obicei, aducand cu mine o parte din aerul rece al iernii si o umbrela – picura marunt, un fel de lapovita meschina – care avea pe ea toate culorile curcubeului…

El avea in fata o cafea care aburea si eu mi-l compuneam in minte, asa cum mi-l inchipuiam deja, tolanit cumva lenes pe o sofa, in fata unei masute din lemn incurbat, citind ceva – caci asta-i cumva o constanta – si cojind o portocala…nu ma-ntrebati de ce asa, fiindca n-as sti sa spun…pur si simplu asa…

Mi-au ramas de atunci intiparite in minte multe, dar poate cea mai pregnanta dintre toate, desi poate parea nefireasca si banala, asa, rupta de contextul ei cel care a originat-o, e amintirea indemnului:

–          Ei, lasa, haide, nu te ambala asa, ia-le cu un pic de sare…, ca raspuns la navalnicia mea  – cum de obicei – fata cu diverse aspecte ce-mi pareau mie a fi, in reprezentarea-mi naiva despre viata, „nedreptatile” acesteia…

Eu nu eram, vezi bine, deprinsa sa „le iau cu un pic de sare”, eu le luam mai pe toate – asa cum si cafeaua, spre-un banal exemplu – cu putin piper…

–          Nu te lasa inselata: nebunii intelepti o iau inaintea viitorului. – mi-a mai spus el, printre randuri.

Ori:

–          …lumea nu mai e cum era fiindca n-au mai ramas pe ea multi barbati…Insa, pana la urma, e cu neputinta sa nu ajungi cum crede lumea ca esti

–          Lumea inainteaza, imi pare c-am zis eu atunci…

–          Lumea înaintează, da, mi-a răspuns, înaintează, dar învârtindu-se în jurul soarelui. Tu, fiind diarista, n-o să păţeşti nimic.

–           Nici tu, i-am zis, cam cu resentiment. Eşti singurul liberal care rebeleaza în oranduirea asta…

 

–          La urma urmelor, opinez eu tamp, cu ingustimea picurata in minte, poate, de scoala medicala pe care am urmat-o, de la o varsta problema e dacă mai eşti în stare sau nu mai eşti.

–          Ah…sexul e consolarea care-ţi rămâne când nu-ţi ajunge dragostea, mi-a taiat-o el brusc, agitand aerul din jur cu mana, in semn dezaprobator.

 Sau, dupa o tacere destul de lunga:

–          Viata nu e ceva care curge, precum raul involburat al lui Heraclit, ci o ocazie unica de a te intoarce pe gratar, perpelindu-te si pe partea cealalta inca nouazeci de ani, de vei vrea…Indiferent de-ar fi adevarat sau nu, orice ar fi sa fie, nimeni nu-ti poate lua ce-ai trait cu adevarat, mai zice. Dintotdeauna am fost încredinţat, spre-o pilda, că nu există nimic mai frumos pe lume decât o femeie frumoasă.

 Sau:

–           Aşa cum se uită faptele reale, pot stărui în minte şi unele care n-au existat niciodată, de parcă s-ar fi petrecut aievea. E simplu, imi zice el.( Nu-i simplu deloc, ma gandesc eu, confiscata de-o viziune pe care o aveam atunci. E–atat de simplu!, m-am gandit de una singura, peste ceva vreme, lovindu-ma cu palma peste frunte. Cum am putut sa fiu atat de naiva si de ingusta la minte incat sa nu inteleg si-atunci?)       

–     Asta-i o gandire de gospodina, imi replica el, muscator-ironic, in amintire. (…fiindca da, a fost si momentul acela in care m-a privit calm si senin, drept in fata, cu ochii ca doi taciuni aprinsi, si m-a atentionat pe un ton grav ca oarece din ceea ce tocmai irupsesem nu-i tocmai vrednic de-o gandire curata si ca-i mai degraba potrivit pentru o gospodina…)        

–          Viata-i asa de cinica uneori, ma gandesc in sinea mea si zic:… in definitiv, pana si morala e-o chestiune de timp…nu-i asa?

–          Stii, ma nelinisteste ca esti uneori atat de reala si de inadecvata in gandirea ta incat e limpede ca esti deja o babuta, parca urmeaza sa implinesti acusi 100 de ani…

 

Ne-am mai intersectat dupa aceea si in alte randuri – nici multe, nici putine – indeajuns de multe, insa, cat sa ramana pentru totdeauna. Au fost si vartejuri fara sens si fara rost care ne-au intalnit pasii la cativa centimetri, fara sa ne intersecteze insa drumurile. In tot timpul aista, ce-mi pare vrednic de a fi consemnat aici, spre a ramane, este ca eu am izbutit, condusa de o pretioasa busola, pe care mi-a dat-o in dar, fara sa stie macar, sa nu ratacesc complet calea.

N-au fost petale de trandafiri si nici vorbe romantioase, ce-ar putea infierbanta, la o adica, imaginatia mai oricarei domnite studioase si insetate de ideal. Ar fi fost si de-a dreptul nefiresc sa fie asa!  

Au fost insa lucruri care, privite in perspectiva, valoreaza oricand mai mult decat atat si stau dovada pentru faptul ca se poate. Se poate si asa. Dupa cum da, fireste ca se poate si altfel…

Au fost insa magnolii ce-au inflorit pentru amandoi, la mii de kilometri departare, eu – intr-un loc, el in altul. Insa, in chip paradoxal cumva, au fost aceleasi magnolii, dintr-un acelasi capat de pod, din dosul unui aceluiasi inchipuit minaret. Magnolii ce-n vis, in inchipuire, se suprapuneau perfect peste cele din realitate, asa cum imi apareau ele, rostuite in poza, proiectand la distanta rasuflarea lor parfumat-blestemata.

Acestea, din amintire, au fost singurele flori anume. Si-o absenta devenita si ramasa prezenta, ca o confirmare, alta decat livresca, a faptului ca da, inchipuirea-i cea mai pagana zeita dintre toate acelea pagane, iar realitatea e fictiune si fictiunea-i reala. Cel putin uneori. Si, poate, cu conditia sa stii, in tacere deplina, sa ciulesti urechea si sa deprinzi, rupand din zgomotul de fond al multimii, sunetul pe care-l face o usa, atunci cand se tranteste, drept semn ca pe acolo a chiar intrat (ori, poate, a iesit…) cineva. Atat.  

Mi-am plimbat vârful arătătorului de-a lungul grumazului năduşit al amintirii şi toată fiinţa mi s-a înfiorat lăuntric, precum un acord de harpă. E drept, va spun: aşa cum se uită faptele reale, pot stărui în minte şi unele care n-au existat niciodată, de parcă s-ar fi petrecut aievea…

P.S.: Pentru iubitorii de lectura – cum si din ratiuni de onestitate- precizez ca acele fragmente din text scrise cu italice, desi aproape ca s-au petrecut si aievea intocmai, drept marturie a coincidentei nebunesti dintre realitate si fictiune – sunt spicuiri din cartea lui Gabriel Garcia Marquez – “Memoria de mis putas tristes”)         

Advertisements

One thought on “Sfantul mieu si cumintile lui tarfe triste

  1. Pingback: Si caii se-mpusca, nu-i asa? | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s