Didina, Ionel si Gigel sau posibila dizertatie despre trista echitate sociala

Inspirata de o discutie purtata asta-noapte cu Mircea Popescu, mi-am urmat firul gandului, spre a mi-l limpezi ca pentru mine, si iata ce-a iesit din asta…

Cum orice infruntare de idei cu Mircea Popescu tinde sa devina o provocare din seria  jocului cu focul, imi asum dintru inceput posibilitatea de a ma pozitiona in eroare si, pe cale de consecinta, riscul de-a ma arde. Oi face-o insa cu convingerea deplina ca prin asta pot merge fie si numai cu o jumatate de pas mai departe, ceea ce, analizat in perspectiva, e tot un castig, asa ca…

Discutia a pornit, ca din partea mea, de la dezbaterea unei aparente inechitati sociale care ar impiedica  tineretul studios si aspirant catre a-si slefui oleaca spiritul sa acceada la lumina calauzitoare a actului artistic de calitate – ca-i Opera sau teatru sau orice altceva, asta mai putin conteaza pentru discutia de fata – in conditiile in care, intr-o Romanie paupera cum este cea in care traim la momentul de fata, directiunile teatrelor ar decide ca-i strategic corect, cum si oportun, sa sporeasca pretul biletelor, de la – sa zicem – 50 de lei maximum maximorum, cum sunt acum, pana la…500 de lei, cum sugereaza Mircea Popescu, spre a putea obtine din asta inclusiv fondurile necesare pentru realizarea unor montari izbutite – fapt ce implica profesionisti autentici, personal auxiliar de valoare, chestiune reflectata finalmente in calitatea costumelor, a decorurilor etc. etc., adica a montarii in sine.

Sunt de acord ca in Romania de azi – si o spun cu teama si fara prea mare indoiala in suflet ca, din pacate, nu numai in Romania – ceea ce tine de manifestarea plenara a culturii (actului artistic in sine) este sub-finantat (iar asta-i poate un cuvant prea usor fata de umilinta la care sunt supusi creatorii de cultura autentici, atatia cati or mai fi ramas ei)

Asa se explica, printre altele, exodul (si al) valorilor culturale, catre alte zari (mai) de soare pline…

Cat ce priveste teatrul liric, exodul vocilor este inca si mai manifest, caci muzica, prin insasi universalitatea ei, e mai lesne „exportabila” decat ceea ce tine de „esentele dramatice” (insa e de precizat ca nici la acest capitol barierele nu mai sunt atat de mari ca in trecut, dat fiind limbajul oarecum universal al artelor , implicit al artelor plastice – care implica intr-insele, cumva, si aspecte ce tin de resortul scenografilor, ba chiar al regizorilor, ca „orchestratori” ai actului artistic in ansamblul lui).

Interesata fiind de universul aista care mie mi-a ingaduit sa sporesc, pas cu pas, pe masura ce am luat contact cu lumea culturala autentica, am tot citit si m-am interesat si am discutat in dreapta si in stanga, acolo unde am avut eu acces, fara a pretinde prin asta ca am devenit o profesionista in domeniu, nu!…Sunt doar o amatoare, insa o amatoare un pic mai…avizata, as indrazni sa zic asa…

Am urmarit prin presa de la noi si de aiurea si-am constatat ca artistii lirici au patruns, cu real succes, pe scenele mari si cu pretentii din Europa, unii dintre ei reusind sa-si contureze un nume, ce-i pretuit si cautat, dincolo de valoarea lui (uneori excesiv, alteori abil „marketizata”)

Sigur ca nu ma refer acum si aici la nume cum Virginia Zeani sau la Elena Mosuc si Angela Gheorghiu, pentru ca fiecare dintre Domniile lor sunt exponentele unei alte generatii decat cea tanara si au urmat un curs firesc al valorii proprii, dinspre inlauntru inspre exterior, purtate fiind adica de valul talentului, dublat de cel al prestatiei (prezentei) scenice, orice va fi fiind sa insemneze asta (pentru ca si aici e cumva discutabil, caci promovarea valorilor de catre agentiile de impresariat artistic, acelea serioase, la ele ma refer acum, cele care incep, ca ne place sa auzim asta sau nu, de la Viena incolo, tine cont si de atribute socotite a fi absolut necesare pentru ca „produsul” promovat sa fie vandabil, sa fie pe placul publicului, adica, ceea ce…devine uneori discutabil si-i generator de niscaiva tendinte nefaste chiar si in fenomenul de promovare europeana a valorilor artistice / culturale. Sa trecem insa peste…)

Ma refer, insa, spre-o pilda, la Marius Brenciu, care-i devenit cumva o constanta a montarilor de Opera berlineze, la Irina Iordachescu ori la Calin Bratescu (care-i, in viziunea mea, cel putin, dar poate ca aici e vorba numai si numaidecat de gustul meu si lucrurile in realitate nu stau chiar asa, un exemplu nefericit, caci am avut ocazia sa-l ascult in repetate randuri la Timisoara, si omul chiar nu are indeajuns suflu, desi, oricine trece de mai mult de cateva ori pe la Domul din Koln, are sigur prilejul de a-l asculta cel putin o data prin diverse mise si oratorii si alt gen de lucrari asemenea…Sigur acum ca si in marketingul cultural, cum si in alte domenii link-ate cu acesta, valoarea are un pret, iar de cumparat se cumpara SI in baza unor disponibilitati financiare, asta-i limpede, cum si firesc…)

In ce-i priveste pe actori, lucrurile aici sunt inca si mai complicate de atat, caci o parte din resursele lor de expresivitate nu izbutesc sa treaca decat cu greu de bariera impusa de limba (asta daca o fac…) Avem si aici, la indemana spre a fi analizate, cateva experiente fericite, cum si cateva mai putin fericite…

Trec peste exemplele oferite de Marcel Iures si Maia Morgenstern, din aceleasi considerente pentru care am trecut mai sus peste exemplele Virginiei Zeani ori ale Elenei Mosuc si Angelei Gheorghiu…Nu mai fac parte din generatia tanara, plus ca aici mai intervine o chestiune, ce-i de ordin personal si tine de gustul mieu, ca-mi pare ca ambii au facut cu carierele lor si compromisuri care, chiar confortabile financiar fiind, le-au deturnat oleaca ceea ce parea a fi sensul lor initial. In fine…

Din generatia tanara ma gandesc insa la valul regizorilor de film laureati pe la diverse festivaluri europene – chiar daca munca lor a fost intens discutata in tara si ceea ce se cheama „noul val al cinematografiei romanesti” a fost si el aspru criticat, caci ar face, in opinia unora, mai ipocriti si foarte “aseptici” din fire, majore deservicii de imagine tarii noastre care-i, nu-i asa?!, ca o floare, si abia a asteptat frunza Udrei spre a fi promovata si preschimbata numaidecat in „eterna si fascinanta…poveste”. Ma gandesc apoi la Radu Afrim, un tanar si extrem de talentat regizor de teatru care monteaza inclusiv pe scene mari din Germania si care-i apreciat si aici, cum si afara, aici izbutind, cu mijloace si resurse modeste, sa monteze spectacole memorabile, inclusiv la Teatrul National din Timisoara (le-am vazut cu ochii mei, si aici , cum si acolo, si pot depune marturie pentru asta!) Si ma mai gandesc acum la Medeea Marinescu, tanara actrita de la Nationalul bucurestean, promovata de regizoarea franceza Isabelle Mergault in cateva productii care stau in picioare.

Un exemplu aparte, care se diferentiaza cumva de cele mentionate anterior, este cazul tanarului si extrem de talentatului actor – cel putin asa il gasesc eu, in acord cu gustul meu! – Marius Manole, pe care l-am remarcat in urma cu cativa ani, multi la numar, pe scena Teatrului National din Timisoara, in „Povestea soldatului” dupa Stravinsky, si care mi-a parut pasional si vibrant, dar din ale carui interviuri am vazut ca razbate, cu mai multa sau mai putina tarie, afirmatia ca teatrul e un mijloc de expresie caruia in poti sluji – caci Marius Manole, da, e un fel de “oficiant” al teatrului! –  cel mai bine in limba ta materna si mai putin izbutesti sa-ti exporti trairile si simtamintele cele mai intense in alte spatii culturale, definite/ delimitate de o matrice lingvistica diferita, care nu-i, adica, a ta si care, din punctul aista de vedere, nu are cum iti apartine…

Acum…nu stiu prea bine ce zice fata cu un asemenea argument…e limpede ca nu-i acelasi lucru si ca nu-i totuna sa arzi (cum si sa iubesti) in limba ta cu a te-aprinde intr-o limba ale carei volute iti sunt straine. Dar… e-un mare dar aicea, asupra caruia mi-oi ingadui sa revin candva, spre-a dezvolta…

Oricum ar fi, e limpede, dincolo de exemplele de mai sus, ca actul artistic de calitate se bazeaza pe „actanti” de valoare, si ca, iar aici are dreptate – din nou – Mircea Popescu:  „Daca Opera – e un exemplu anume, ca exponent, practic, al oricarui act artistic – n-are valoare, atunci de ce ar merita efortu’?”

Pai…nu prea merita efortul daca n-are valoare, e drept…doara numai ca, pentru a putea aprecia numaidecat asta, trebe sa poti macar aspira la a sta fata in fata cu valoarea, la a accede, adica, cumva-cumva, in proximitatea ei, fie si facand sacrificii financiare – caci cu acest gen de abordare a lucrurilor sunt de acord! – sau fiindu-ti facilitat accesul, intr-o prima instanta, de catre cei indrituiti sa o faca, in baza unor colaborari consimtite, in baza unor facilitati acordate, in baza unor contracte ce-s negociate avantajos pentru fiecare dintre semnatari in parte sau asa ceva…

Iar acum firul povestii ajunge intr-un punct cu-adevarat delicat, caci introduce in ecuatie referirea la elemente ce tin de echitatea vs. inechitatea sociala, chestiune care, de orice parte a baricadei te-ai situa,  imi apare ca fiind delicata si problematica…

 „In al doilea rind, ca s-ar introduce in sfirsit departajarea sociala, in futere.” – scrie Mircea Popescu, intr-unul dintre comentariile sale, si nu poci zice ca nu consimt chiar deloc la asta, caci, in virtutea exemplului propus de Mircea Popescu, care ilustreaza realitatea luata in discutie, imi apare si mie, e drept, ca fiind poate prima ocazie adevarata a Didinei „sa decida, autentic si de-adevaratelea, ceva despre sine. Poate fi curva daca doreste asta, se duce cu ala-n parc. Poate fi femeie civilizata daca doreste, se duce cu ala la Opera. Are de ales, si aceasta alegere fiind pe bune, nu simpla genuflexie nula, nu joc de copii ci fapt de adulti ii da ei ocazia sa devina, sa se reprezinte, sa fie si sa conteze ? Ii da lumii ocazia sa insemne ceva pentru ea ?”

Pe de cealalta parte, insa, prin raportare si la subiectul dezbatut de articolul „War. War never changes.” – care numai in aparenta n-are deloc legatura cu articolul despre accesibilitatea la cultura si educatie vs. echitatea / inechitatea sociala – e limpede ca, avand punctul de plecare in „ratacirile” Revolutiei Franceze au ba ( caci aicea discutiile pot fi numeroase, cum si controversate, desi inclin sa ii dau dreptate lui Mircea cat priveste” marile agitatii nationalist-universale, in care tot poporul este armata si asa mai departe”) e limpede, asadar, c-au produs mari mutatii in ce priveste inclusiv perceptia razboiului – daca e sa fac referire la exemplul concret analizat in articol – ori acceptarea unui „lider absolut” – orice va fi fiind sa insemneze el – si care-a fost substituit cu „aiureala confuza, la moda acum, cu comisii, comitete si alte pretentii”.

Ca-i vorba despre recunoasterea valorii ori despre alte domenii mai „razboinice” de-atat (dar care presupun, in definitiv, tot un soi de competitie “corp la corp”  -apropo, de acord cu „an army is a body of men assembled to rectify the mistakes of diplomats”)  e limpede ca democratia (si democratizarea) n-a adus cu sine numai si numai efecte faste.

De aici insa si pana la afirmatia:  „Dupa care nenorocirea zisa si democratie si-a livrat otravurile si mizeriile, asa cum am avut ocazia sa vedem in doua razboaie mondiale. Nimic mai trist nu exista pe lumea asta decit efectele democratizarii.” e o cale pe care mi-e oleaca teama sa o parcurg pana si cu gandul, pentru ca, pe de o parte, simt ca nu-s indeajuns de pregatita teoretic, iar pe de alta parte, ma impiedic mai la tot pasul de tot soiul de referinte livresti, care mai adecvate, care mai putin adecvate, si care toate imi stau in cale, constituindu-se in „balast”, daca doriti, ori in artefacte care imi viciaza, poate, perceptia despre subiect, desi mi-e lesne sa intrevad cumva faptul ca, in ce priveste construirea pe acestea anume a unei posibile argumentatii, aista e un demers sortit aproape din start esecului, pentru ca…ei bine, pentru ca fac, printre altele, parte dintr-o categorie logica diferita, si-atunci nu-i o dovada de inteligenta sa amesteci intre ele mai multe categorii logice spre-a sluji astfel, in chip meschin, unei cauze anume…

Intrucat sunt primele chestiuni care mi-au venit in minte, urmand cumva chemarea primului impuls, le consemnez insa acilea, spre a ramane, macar ca ilustrare a sinuozitatilor de care-i capabil acest animal perfid care e gandul…

Asadar, primul gand atunci cand am citit articolul anterior mentionat m-a purtat inspre situatiunea infatisata in “Ghepardul” lui Lampedusa (ma refer aici mai mult la carte, caci filmul, prin extrema-i sugestivitate a imaginii, te poarta mai intai de toate cu gandul la farmecul inubliabil cu care actorii isi poarta prin scena personajele, si mai putin la ideea care, imi pare mie, din carte transpare mult mai usor, caci nu te impiedici in vreun fel de faldurile rochiei purtate cu atata gratie de Claudia Cardinale si nici de zambetul de tinerete al lui Alain Delon, cum nici de aerul impunator – care mie imi place cel mai mult, ca o dovada elocventa aci a preferintelor mele in materie de barbati, pesemne – a lui Burt Lancaster)

E un intreg frison (ori o  intreaga frisonare sociala) surprinsa acolo, in universul acela decadent in care mutatia sta sa se produca si o clasa sociala care geme si-i impovarata de greutatea propriului ei trecut sta sa iasa din scena, cu demnitate, spre a lasa loc navalniciei zgomotoase si rumene in obraji a unei alteia…

Se infrunta acolo, dincolo de caractere, dincolo de povestea de iubire in sine, care-i doar un pretext, in fapt, exponentii a doua lumi, a doua feluri de a privi lucrurile, cum si in articolul despre razboi al lui Mircea Popescu (si nu, eu nu cred ca exemplul acela cu savarina e tocmai nimerit spre a ilustra in detalii ideea de baza, pentru ca introduce numaidecat in discutie, spre a o complica mai mult decat spre a o simplifica, trimiteri numeroase catre elemente ce tin de inegalitati sociale care-s diferite si n-au nicio legatura – caci nu o pot sustine, cum nu poate sustine o sira a spinarii franta un individ care se vrea razboinic – cu infruntarea unor mentalitati (daca admitem ca acestea pot fi socotite ca atare, ca-s adicatelea indeajuns de structurate, cum si de articulate, cat sa poata fi socotite astfel)

Mie imi pare ca sunt, cumva macar, si ca o parte dintre sustinatorii democratiei – cu siguranta altii decat aceia ce-au „izvorat” atunci din Danton & co. – au ratiunile lor, la fel cum si aceia care sustin virtutile unor infruntari sangeroase ca singura cale catre o limpezire deplina si corecta a apelor sociale (cum spre exemplu: „ razboiul, ca extensiune a politicii si preocupare exclusiv rezervata unei clase dominante este modul traditional, de departe cel mai raspindit in istorie si pe cale de consecinta sensul propriu al termenului de “razboi”. )

A, si fara sa stiu de ce, pesemne numai si numaidecat pentru ca-i liber si fiindca poate, desi nu intotdeauna ii face asta cinste, a doua „halta” catre care m-a purtat gandul a fost aceea a unei nuvele scrisa de Cinghiz Aitmatov, si care se cheama „Geamilia”, dupa numele eroinei principale, pe care o socotesc un personaj feminin indeajuns de inchegat cat sa-mi faca oricand placere regasirea cu ea pe coridoarele intunecate si sinuoase ale mintii, caci nu se lasa umbrita mai deloc de Angelica Sedara din “Il gattopardo” al lui di Lampedusa.

Ah, si cat priveste imboldul de-a reuni cele doua subiecte extrem de diferite si extrem de generoase sub auspiciile unei aceleiasi dizertatii cu aspiratii lamuritoare – cel putin pentru mine – ma gandesc ca el a venit asa, cumva, pe filiera aiasta: „Poetul, ca si soldatul, n-are viata personala / Viata lui personala este praf si pulbere…” Ceea ce…e trist, da’-i drept cumva (sau poate chiar invers…)     

                                              

Advertisements

2 thoughts on “Didina, Ionel si Gigel sau posibila dizertatie despre trista echitate sociala

  1. Pingback: Razboiul si crud-precara lui talmacire sau Eseu despre patima amazoanelor | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s