Razboiul si crud-precara lui talmacire sau Eseu despre patima amazoanelor

Cu randurile ce urmeaza ma mentin cumva in acelasi registru initiat de articolul anterior, doar ca incerc sa  merg oleaca mai departe si sa acced macar inspre niste cauze.

Am avut in urma cu ceva vreme un vis, un vis straniu, pe care atunci nu l-am inteles, asa ca l-am transcris aici aproape ca atare si l-am talmacit atat cat m-am priceput.

In lumina discutiilor de ieri, acum lucrurile imi apar oleaca mai limpede, mai deslusit.

Mai zilele trecute stiu c-am chiar intrebat daca femeile sunt vrednice au ba sa lupte in transee, intr-un eventual razboi, pus  in slujba unor cauze, adica. Raspunsul, venit din partea unui om pe care nu-l socotesc deloc profan, a fost ca da, pentru ca doar femeile stiu si ele sa moara, la fel cum stiu si barbatii!

O, da! mi-am spus eu atunci si am chiar consemnat asta, caci asa si este, iar bruma de experienta acumulata pe parcursul unei formari profesionale care a implicat pret de 11 ani si mai bine relationarea directa cu suferinta oamenilor mi-a confirmat ca femeile chiar se pricep sa moara si o fac uneori cu mai multa demnitate (iar nu, nu resemnare!) decat unii barbati. Stiu ca situatiile nu-s tocmai comparabile, razboiul e una, iar boala e cu totul alta, insa, privite dintr-o anumita perspectiva, infruntarile “corp la corp” cu un inamic (vazut sau nevazut, cunoscut ori necunoscut) sunt tot un soi de razboaie (de asta mi-am si ingaduit la un moment dat sa apelez cancerul ca fiind razboiul nostru cotidian)

Dincolo de toate aceste divagatii, ce tin de-un context care-i strain cumva discutiei noastre de azi, articolul de ieri al lui Mircea Popescu vorbeste despre razboi la sensul lui propriu – cu trimiteri si analize raportate la exemple si imprejurari istorice – si, prin comentariile sale din discutia cu spyked, se pozitioneaza (aproape) in contemporaneitate, prin evocarea experientei Afganistanului ori Vietnamului, fiecare cu elementele lor de specificitate locala, ca sa zic asa.

Acum, din nou, o scurta paranteza: nu o data mi s-a intamplat sa aud, mai cu seama din gura barbatilor, un lucru cu care eu personal sunt de acord si  pe care, cat priveste “primordiile” lui, l-am chiar evocat aici pe blog, cu intentia de a reveni. Zic ei, barbatii, ca femeile – mamele, adica – nu (prea) stiu creste prunci, prunci de sex masculin. Excesiva tendinta catre cocolosire, cultivarea unei dependente bolnave – cum si bolnavicioase -, limitarea orizontului viitorului barbat – azi pruncul care tatoneaza curios limitele lumii, din aproape in aproape, prin raportarea lui curata si netematoare la ele, cultivarea unui intreg univers al fricii si al fricilor, in mare  parte nefondate, care-s mai mult o prelungire a mamei decat un bine facut lui, copilului, iata asa, la un prim inventar facut in fuga, o serie de deservicii majore pe care mama, in iubirea ei disperata, le face pruncului sau, viitor barbat.

Inutil sa trec acum de partea cealalta a baricadei si sa evoc intreg paienjenisul de simtaminte ce-o tine pe mama legata de puiul ei – mai mult chiar decat pe acesta de ea – fiindca pruncul, caruia viata ii este oferita cumva in dar – cum si moartea, in alt chip – inca din clipa nasterii, este inzestrat cu o sete nebuna de-a o descoperi pe aceasta si, daca intr-o prima etapa evolutiva el locuieste spatiul psihologic al mamei, acela ocupat de angoasele ori certitudinile celei de l-a purtat in pantec, intr-o etapa imediat urmatoare el se dezbara cumva de acest univers limitat, spre a purcede in cautarile lui pe cont propriu prin lume, fara a sti, initial, cel putin, ce-i constrangerea si ce-i teama…

Iubirea mamei obtureaza de cele mai multe ori acest apetit pentru cautare / descoperire a limitelor universului, iar nu dintr-un demers rau-intentionat. Ea-i limitativa cumva, asa cum, pana la un punct – fara a vorbi aici de interferentele cu patologicul – orice iubire este limitativa, exact in aceeasi masura in care deschide oportunitati infinite catre cunoastere, care se orienteaza, in chip paradoxal, cumva, atat inspre inlauntru, cat si inspre inafara.

Excesiva aplecare a mamei catre a ocroti morula aceea ce-a purtat-o in pantec, devenita intre timp om, se intinde practic pe toata durata vietii celor doi si inca, poate, si dincolo de ea… Inutil de cautat prea multe explicatii si de „blindat” afirmatia cu prea multe cuvinte…Ma marginesc a nota aici, spre aducere aminte, ce mi-a spus mie, la iesirea din maternitate, atunci cand purtam in brate cosuletul ce-l adapostea pe baietelul meu de numai cinci zile, o infirmiera care ma cunostea: „Doamna, mi-a zis, abia acum o sa intelegeti cu-adevarat ce-nseamna sa aveti bratele pline…” Asa mi-a zis, n-am uitat cuvintele astea, pentru ca m-am gandit apoi mult la ele, in noptile halucinante de nesomn care au urmat…

Cred ca iubirea-i facuta sa dea aripi, iar nu sa le reteze.  Stiu, pare un  truism, s-a tot spus asta, mai cu seama cu referire la iubirile vazute ca implinire a unui ideal urzit in doi. Eu in acestea insa nu prea cred ori mai raportez la ele oleaca mai atipic, asa ca ceea ce scriam mai sus face referire la iubirea ce-o leaga pe o mama de pruncul ei.

Stiu, in teorie e simplu, in practica e teribil de complicat. Strabunica mea materna a pierdut un prunc, singurul ei baiat, in al doilea razboi, in Muntii Tatra. A purtat negru dupa el o viata intreaga si l-a jelit deopotriva, cu o durere pe care doar ea o stia si pe care o exterioriza cu maximum de discretie, genul acela de atitudine ponderata pe care il au tarancile, cand pun mana la gura ca sa rada sau ca sa boceasca pe la cate o inmormantare…Mi-o amintesc foarte bine, s-a stins cand eu aveam vreo 10 ani si se intampla sa imi povesteasca, rar ce-i drept, despre Lida al ei…

In viata de spital am cunoscut deopotriva mame care si-au pierdut pruncii si-i inutil de descris aici cat vaier anume incape in sufletul sfasiat de suferinta al unei mame…

Asa ca, orice referire la subiectul razboiului, e lesne de inteles ca nu poate fi facuta cu maximum de dezinvoltura de catre o femeie, mai ales daca aceasta este si mama. Caci intr-un fel anume percep si eu eventualitatea sacrificarii sinelui –  inclusiv la sacrificiul fizic, cel ultim, la el ma refer – cu referire la mine insami si in cu totul si cu totul alt fel percep eventualitatea sacrificarii pruncului meu…

Dincolo de toate astea, insa, iubirea-i facuta, mi-e clar, pentru a da aripi, indiferent inspre ce zari anume te poarta aceste aripi, caci viata e si o oportunitate si o cale deschisa catre cunoastere si zarile inspre care te poarta pasii sunt posibile rezolvari ale unor probe la care te supune propriul tau destin.

Adevaratii barbati sunt facuti din interactiunea lor cu lumea, intr-o maniera nemediata prea mult – pe cat posibil  – de mame (cumva si in sensul acela in care Mircea Popescu scrie ca „de alt exemplu, barbatii care sa fie barbati, nu tufe, nu pot exista decit prin interactiunea intre copchii si semnele lasate-n desfasurarea evenimentelor de existenta concreta a armatei organizata astfel”.)

E limpede si pentru mine, cum limpede se desprinde si din scrisele lui Mircea Popescu, faptul ca, dintr-un anumit unghi, razboiul este o preocupare care, daca nu-i rezervata exclusiv barbatilor – caci nu-i! – implica raportarea la un anume gen de barbatie care poate fi si atributul unor femei anume, dar pesemne nu al tuturora, ca doar de-aceea barbatia face cumva – sau ar trebui sa faca – pereche cu barbatul, ca apanaj al acestuia.

Stiu ca literatura – cum si istoria – ofera cu generozitate si exemple de eroisme feminine, dar ele sunt inca mai intesate de atat de exemple de eroism masculin, si cum articolul de acum vorbeste mai mult despre barbati, asupra catorva dintre particularitatile lor – ca rezultanta a interferentei cu „razboiul” –  o sa incerc sa ma concentrez oleaca mai mult in cele ce urmeaza.

Oi trece cumva in pripa peste referintele livresti, pentru ca am constatat cu neplacuta surpriza ca ele n-au facut decat sa ma impiedice (mai mult decat sa ma ajute) in aprofundarea intelegerii acestui subiect. In alt chip, insa, e o intreaga beletristica care aduce in discutie razboiul si multiplele sale fete / consecinte, de la clasicul „Razboi si pace” la „Ciuma” lui Camus sau, cu trimitere catre un anume gen de filmografie destul de gustata in epoca, pentru ca era extrem de actuala (imediata), „Forrest Gump”, bunaoara.

Sunt doar trei exemple, cele care mi-au venit primele in minte, alese complet la intamplare, din vasta panoplie care ilustreaza razboaie de toate felurile, doua dintre ele: „Razboi si pace” si „Forrest Gump” nefiind tocmai pe gustul meu, fiindca le gasesc oaresce pricini ce tin de o anume documentare oleaca excesiva si prea pedanta, in timp ce „Ciuma” imi place ceva mai mult, pentru ca-mi place in general viziunea lui Camus si felul lui de a reflecta lucrurile, intr-o maniera simpla si economicoasa, care nu-i excesiv de siropoasa, dar este, tocmai prin aceasta absenta, extrem de sugestiva si de sentimentala intr-un fel anume, onest si rafinat, in acelasi timp… In fine…   

Ah, si sa nu  uit, pentru ca s-a nascut in timp si o anume specie ce tine de-o… „anecdotica” a razboiului, pe care o ilustreaza perfect niste seriale de televiziune care, la vremea  lor, mie mi-au placut: M.A.S.H. si „Alo! Alo!”, spre-o pilda.

A nu se intelege cumva acum ca pun semnul egal intre un razboi si participarea la el si ilustrarea prin mijloace artistice (literare ori cinematografice) a razboiului! Nu!!! Nu pentru c-ar fi cumva o coborare in derizoriu a razboiului, cat pentru ca aceste acte in sine chiar nu-s echivalente intre ele (n-au cum fi anume!), iar cine crede c-ar fi asa este, cu siguranta, sclavul unei anume „iconografii” tributare unei literaturi de-o anume factura ori a jocurilor pe calculator – care-s, unele dintre ele macar, desavarsite explorari grafice ale universului razboiului.

N-am fost la razboi, cum lesne se poate deduce, chiar in absenta unei specificari in acest sens. Am intersectat insa profesional si uman destinele unor militari plecati in Afganistan si am cules o bruma de informatii – atat cat mi-a fost accesibila – de la ei ori de la familiile lor, parte dintre ele – doua la numar – dintre aceia care si-au primit copilul inapoi acasa invelit in steag…Nu-i o experienta despre care sa-ti faca placere sa vorbesti macar, daramite s-o chiar traiesti!

Moartea face parte din viata, e limpede, doar ca intruziunea ei brutala in orizontul nostru limitat – pentru ca are limitarile lui, pe de o parte, si pentru ca, pe de alta parte, iubirea de mama exclude pe cat posibil din universul ei posibilitatea macar ca pruncul sa-i plece in aceasta lunga si necunoscuta calatorie inainte ca ea, mama, sa fi apucat macar sa-i netezeasca drumurile – este generatoare de mari drame personale, a caror relatare este cu atat mai dificila cu cat intereseaza afectul…

Imposibil de epuizat subiectul acesta atat de vast intr-o singura abordare, asa ca, in cele ce urmeaza, in loc sa vorbesc despre moarte – am facut-o, o!, de prea multe ori! – o sa caut sa vorbesc despre viata si, mai mult decat atat, despre iubire, ca suprem atribut definitoriu al vietii insasi.

Despre iubirea de mama am vorbit deja oleaca, asa ca e randul iubirii de…iubire sa intre in scena, prin reflectarea ei in ochii barbatilor care sunt chiar barbati adevarati (in acceptiunea pe care o pot conferi eu termenului acesta). Asadar, despre iubirile barbatilor adevarati, neexcluzand din universul acestora posibilitatea macar ca ei sa fi facut inclusiv razboiul!

Pentru ca nu ne stau la indemana, ca fond comun de dezbatere, exemple din viata de zi cu zi care sa ne fie tuturor accesibile, o sa fac referire oleaca tot la un exemplu din carti si o sa ma agat, spre-a nuanta un pic ce vreau sa spun in continuare, de exemplul personajului principal masculin din „Parfum de femeie” (da,  acela interpretat magistral de Al Pacino!)

Barbatul calit la focul experientei crude a razboiului – ca intalnire formatoare, edificatoare de sine, aproape de orice fel ar fi el razboiul acela, privit, adica, mai cu seama in sensul lui strict, si mai apoi in sensul lui metaforic – este acela capabil, printre altele, sa accepte demn privatiunea si sa reconstituie realitatea din farame, din franturi.  Nu m-am referit aici strict la raportarea lui la femeia in sine, pentru ca, in viziunea mea, femeia nu-i decat o metafora, o materializare a unui „ce” anume care poate fi la fel de bine ea – ca exercitiu de simplificare a lucrurilor – sau lumea insasi.

Barbatul, privat de o parte din simturile sale, ca urmare a  experientei indesine „privatoare” de multe si mutilanta a razboiului, barbatul adevarat, ni se infatiseaza noua, baletand orb – dar clar-vazator!, si nu in sensul acela uzat, comun al termenului! – pe ritmuri pasionale, inflacarate, intr-un suprem exercitiu de recunoastere (si identificare) a unor valori ce-i sunt accesibile si revelate: razboiul, cum si pasiunea / dragostea.

Colonelul orb, cel care a gustat, adica, din plin din plamada amara a privatiunilor, izbuteste sa reconstituie din farame de parfum femeia…Femeia (cea care, repet, ne poate servi, prin extinderea sensurilor, drept iscusita metafora pentru viata insasi).

Colonelului orb nu-i este, asadar, invizibila ori inaccesibila pojghita fina a lucrurilor, ba dimpotriva, ii este accesibila cu asupra de masura, caci doar astfel, pare c-ar zice personajul lui Pacino, orb la tot ceea ce e (prea) elocvent, dobandesti acces catre esentele rafinate ale parfumului din care-i facuta femeia insasi…In alt chip, ai cadea poate in ispita de-a te infrupta din femeie cu inghitituri mari, lacome si nesatioase, rastignind-o crud si sangeros, ca spre a-i sorbi tot nectarul si perpelind-o ca pe-o bucata de carne frageda pe gratarul incins al viselor tale umede.

In orice inclestare /inlantuire – pare a spune personajul lui Pacino – e si ceva sexual, o tensiune anume, menita a tulbura cumva, dar spre a limpezi sensurile…Caci inainte inca de-a sti sa atingi, trebuie sa stii sa intelegi atingerea si sa fii atent la vocea ce-ti vorbeste soptit din tine…

Toate acestea de mai sus – ca atribute ale barbatului adevarat anume, adica acela care a valorificat pentru sine experienta razboiului / a infruntarii cu limitele  si a izbutit sa interiorizeze cumva contextul aista teribil de complicat si de dramatic.

Destul insa cu aceasta lunga paranteza, care a fost menita sa link-eze cele doua subiecte despre care indeobste se afirma ca lasa camp liber tuturor manifestarilor imaginabile (caci, nu-i asa?, o anume folcloristica – prea – accesibila, poate, zice ca „in dragoste si in razboi totul e ingaduit”)

Sa ma intorc acum inspre un alt subiect delicat pe care l-am lasat cumva deschis in aceasta seara, cand mi-am propus sa raspund si provocarii lansate de Mircea Popescu referitoare la enumerarea unora dintre efectele faste ale democratiei.

Asa cum a fost ea adresata, provocarea m-a azvarlit intr-un taram al unor cugetari nesfarsite si, cu siguranta, extrem de incalcite, pe care nu as fi izbutit cu nici un chip sa le deslusesc nici macar pentru mine in aceasta seara, daca gandurile nu m-ar fi purtat, cu de la ele putere, catre aceasta vasta introducere…

Asta pentru ca un prim imbold de a raspunde la intrebarea formulata de Mircea Popescu a fost cel concretizat in aceea ca imi vine greu sa vorbesc despre democratie in termeni ce fac referire la efectele ei faste, dar cu siguranta s-ar putea vorbi despre democratie, in termenii conditionalului-optativ, adica, ca fiind acel camp deschis cu generozitate catre niste posibile efecte faste. Imi vine, asadar, greu sa identific efectele faste ale democratiei, cat premizele faste deschise de aceasta, asa ceva…Iar asta probabil c-ar putea fi lecturat, la o adica, drept fiind ceva echivalent cu recunoasterea unui faliment al democratiei, nu?

Lunga, prea lunga mea introducere referitoare la razboi si la implicatiile acestuia, a fost pesemne felul meu de a pleda – naiv, poate! – pentru valorizare. Pentru valorizarea individului in sine. Pentru asezarea lui sub niste auspicii care, macar din punctul de vedere al premizelor, daca nu si al confirmarii lor de catre practica, lasa acelasi spatiu de desfasurare pentru revelarea valorii intrinseci continute – fie si macar la nivel de promisiune – de fiecare in parte.

Stiu c-am mai vorbit intr-un rand despre cine-i mai liber pe lumea asta decat vagabondul acela care nu are pe nimeni pe lume – imi amintesc perfect discutia, dar n-as mai sti acum cu precizie unde anume, la care articol, am purtat-o. Pentru ca da, in esenta, raspunsul meu la intrebarea lui Mircea Popescu se leaga, poate naiv, poate aspirational, de ideea de libertate, de libertate individuala – normata uneori nefast si uneori de-a dreptul neizbutit, fireste!  – inteleasa drept cadru pentru manifestarea sinelui si asimilata, cumva, ca potential efect benefic al democratiei.

Si atunci, cand cu discutia cu vagabondul, Mircea opina ca nu-i nimeni pe lume mai liber decat aista, iar eu ziceam ca nu mi se pare ca-i tocmai asa, pentru ca libertatea lui s-a incheiat candva, o data cu anularea completa a sinelui, cu dizolvarea identitatii lui ca individ – il vazusem in acea zi adus la morga, vinetiu cum e pruna si imposibil de identificat, pentru ca-i lipsea pana si un act de identitate, asa cum fusese adunat gata mort de pe strada. Iar momentul disolutiei lui complete ca individ mie imi aparea atunci ca fiind acela in care el, vagabondul nostru, isi pierduse – sau instrainase de sine – si pe ultimul semnificant, pe ultimul lui furnizor de valoare personala, adica pe ultima persoana din universul lui, din universul aista, care sa-l fi cunoscut si care sa-l fi iubit cu adevarat ori pretuit ori acceptat macar asa cum este si pentru ceea ce este / a fost candva…Ceva in genul asta…Dincolo de acest element ce confera fiecaruia semnificatie personala se intinde un camp, vast in imensitatea-i cum Sahara sentimentelor noastre este, in care individul poate fi – caci totul sta sub semnul ipoteticului, iata! – rege sau sclav, print sau cersetor, sluga sau stapan…

Aceasta-i singura valoare ipotetica ce-mi apare ca fiind fasta posibil (posibil!!!, iar nu cert) a democratiei, spre deosebire de regimurile totalitare de orice fel: consfintirea unei anume libertati individuale si asezarea individului sub semnul respectului initial (iar nu neaparat si confirmat de acesta – caci de aici incepe, e drept, adevarata problema!) acordat valorii sinelui…

Restul sunt, as indrazni sa zic, cu toatele, aproape fum si cenusa…Sunt rezultatul unor conventii, a unor negocieri (mai discrete, e drept) favorabile unor raporturi de putere anume, cauze puse in slujba unor interese ori invers, seturi de norme ce-s facute spre a fi eludate, insa tot de-o seama, discret si sub acoperirea legii…zgomot de fond, adica…

Ideea insa a unui „conducator absolut” – in sensul articolului de baza si in sensul discutiei ulterioare cu spyked – imi sperie oleaca gandul si-mi evoca sumbrul din „1984”-ul orwellian. In fata unei astfel de amenintari, egalizatoare, dar intr-un alt sens, mult mai putin fast decat acela consfintit cumva-cumva de catre democratia aiasta precara si beteaga, in fata unei astfel de spaime, zic, ideea – care nici ea nu-mi surade, pentru ca nu stiu ce se intampla anume nici in spatele ei –  „aiurelii confuze, la moda acum, cu comisii, comitete si alte pretentii” paleste cumva cat priveste potentialele ei consecinte nefaste.

Si nu, inca o data, nu!, cat priveste exemplul cu tiganca si savarina! Nu-mi pare potrivit spre a ilustra nefastul democratiei. Sunt exemple, dar poate mai potrivite-s altele. Asta cu „sa se limiteze intreaga lume la ceea ce pot si democratii, de ce sa unii are si altii n-are ? Sa n-aiba nimeni!” imi pare mai degraba adecvat ilustrarii unei “democratii…totalitare”, ceea ce, scuzata imi fie tampenia paradoxului utilizat, da’-mi pare perfect plauzibila si cu temei daca-i aplicata exemplului celui mai cunoscut de derapaj al democratiei care-s actualmente Statele Unite ale Americii insele, in tentativa lor aproape izbutita de a construi o „democratie cu fata foarte inumana” 🙂

In alt chip, si tiganca si Savarin, fiecare cu libertatea lui si cu nivelul lui de accesibilitate cat priveste principiile elementare ale democratiei. Pe Savarin nu-l priveste in mod direct – decat in masura in care-si propune educarea ori emanciparea tigancii – ce face aiasta, biata, cu libertatea ei…Pe tiganca, deopotriva, n-o preocupa (desi poate c-ar trebui, dar nu-i e perfect accesibil ) ce face Savarin cu libertatea lui si cum face el sa fie savarina aceea regala atat de buna si de siropoasa…Atata vreme cat Savarin coexista cat de cat pasnic cu tiganca aspiranta la statutul de „facatoare de savarine”, fara a se inoportuna reciproc, tot e bine…Ideea in sine de a-i impune tigancii cum sa-si faca savarina anume pentru ceata ei de tiganime din castelele facute din paie si nisip e cumva echivalenta pretentiei absurde a americanilor, mai cu seama, de a „planta” democratie cu de-a sila in culturi ce-s cumva-cumva straine de aceasta, aruncandu-si in acest scop in razboi pruncii mandrei si razbatatoarei natiuni – foste model.

Eu cam asta cred anume ca-i problema si in termenii acestia mi-o infatisez cumva, urmarita fiind, mereu, fireste, de teama mea funciara de a nu gresi ceva, dar mai ales fata de cineva. Caci, pana la urma, orice prunc din lumea asta-i nascut din pantecele unei mame si se naste inzestrat cu aceleasi nazuinte – si nu, nu si cu aceleasi sanse! Si nici macar cu aceleasi sanse de a confirma / valida niste libertati ce prin nastere i-au fost incredintate / delegate  – ca si pruncul meu, atunci cand a iesit gol-golut, plin de sange si tipand navalnic, din pantecele meu.

Si atunci – cu ce drept anume as putea eu distinge intre pruncul meu si pruncul tigancii, numindu-l pe al meu stapan si pe al ei sclav? Hm?! Diferenta, zic eu, e facuta oricum mai inspre final, cand unii devin, cu-adevarat, stapanii propriilor lor vieti, pe cand altii cad prada – lasandu-se stapaniti – de aceasta. Dar asta-i cu totul si cu totul alta poveste…     

            

       

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s