Despre Mefisto si exterminarile conceptuale sau Un protest pasnic pe adresa salatei de vinete

“Suntem iarăşi la hotarul puterii noastre, acolo unde înţelegerea omului poticneşte. De ce te însoţeşti cu noi, dacă nu eşti în stare a te ţine de-nsoţire? Ai vrea să zbori, dar nu eşti sigur că ameţeala nu te ia în vîrtej. Ţi-am intrat sub piele noi, sau tu nouă?” (Mefisto – “Faust”)

Ca sa nu fac salata din acest text scris cu patima, la necaz, oi incepe cu un inceput anume – acela care mi se pare a fi cel mai insemnat – si abia apoi oi continua cu alte inceputuri, si ele la fel de insemnate, dupa cum urmeaza:

Eu nu cred ca nu se poate face si nici ca nu este literatura de calitate.

Dupa cum nu cred nici ca “Faust” este numaidecat o poveste despre iubire si despre cereri…nerezonabile in prea-plina lor concretete, ca sa zic asa.

Cred, insa, ca, sub presiunea conditionarii noastre culturale, am fost invatati mai toti sa gandim lucrurile intr-un fel anume si sa asezam iubirea pe un soi de piedestal – intr-un demers simptomatic, cum si elocvent in raport cu incapacitatea noastra de a o atinge ori de a-i patrunde si epuiza sensurile, cum si rosturile. Ne-am deprins, adica, a lectura mai toate lucrurile intr-o cheie anume, asa ca prea lesne ne apare cum ca (si) „Faust” ar fi / este despre iubire, aceea, mai concreta si mai anume, dintre un barbat si o femeie, cea inspre care multi aspira si despre care s-au scris valuri-valuri de cuvinte, curgatoare mai cu toatele inspre o aceeasi directie, ca intr-o confirmare, parca, a faptului ca despre lucrurile ce ne sunt cumva insuficient (ori nu pe deplin) accesibile suntem tentati sa vorbim cel mai mult, intr-un soi de obstinatie oarba de-a crea apropieri prin cuvinte, care apropieri sa faciliteze, mangaind – si maculand – coaja lucrurilor, patrunderea, prin „violarea” – duioasa, cumva, insa tot violare s-ar chema – esentelor.

Stiu, poate parea – sau poate chiar este! – o prostie ceea ce am scris mai sus.

Eu nu cred insa ca „Faust” nu este literatura de cea mai buna factura, cum nu cred nici ca „Faust” este o poveste facuta numaidecat despre iubire, in sensul acela, adica, in care doctorul ii cere lui Mefistofele ceva fraged de futut ori alte celea facute anume numai spre-a poseda si-a fi posedate.

Poate parea asa, sigur ca da, caci trec prin scena agale si cateva personaje feminine, ce-si raspandesc, printre versuri, dulceata parfumata a trupului lor cu rotunjimi imbietoare si isi poarta cu gratie faptura facuta din coapse fragede si pantec ce-si asteapta randul si sansa la a da in parg si la a rodi, ca intr-o implinire a unei meniri de-a lor ancestrale si care le este, tocmai de aceea, perfect la indemana, caci le este intrutotul accesibila in virtutea unui dat natural.

Partea aceasta din text e insa, imi pare, doar ancora aruncata inspre concretete, cea care-i inzestrata cu doua virtuti anume: pe de o parte, aceea de a te inalta, iar pe de cealalta parte, aceea de a te cobori, jos – jos de tot, cel mai jos cu putinta, in tina cea mai tina si in glodul cel mai glod…

A lectura trimiterea aceea ce tine de „eternul feminin” in sensul acela profan, adica, ce-a devenit cumva folcloristica ieftina (eu l-am auzit rostit din gura multor barbati, ca pe-un fel de justificare patetica si lasa a neputintelor proprii si, intr-o translatie facuta asa, mai accesibil, caci e cumva pe intelesul tuturora, ea suna astfel: „Femeia te ridica / Femeia te coboara / Femeia iti da viata / Femeia te omoara”) e o dovada de impietate (cum si de crasa neintelegere) a textului din „Faust”. Eu asta cred…

Textul de la care a plecat aceasta forma pasnica de protest e, fara indoiala, numai si numai o provocare. O provocare careia am simtit nevoia sa-i raspund ca atare, caci altfel, daca nu o faceam,  daca nu ma azvarleam, adica, degraba asupra tastelor, sa scriu, aveam impresia ca fac implozie…:-)

Eu cred ca „Faust” e un text despre viata, despre aspiratii si despre oportunitati. Si cred ca, dincolo de toate, el mai este si un text despre mantuire, despre mantuirea noastra, a fiecaruia, iar nu privita in sensul acela in care ne este servita duminica la biserici, alaturat cu bucata de paine inmuiata in vin, ci despre una mai aparte, care poate avea, de-i place ei, chiar si sensuri asa, oleaca mai pagane…

In cheia aceasta privind lucrurile, acel „etern feminin”, acea esenta de feminitate, este chiar asta: resursa nesfarsita de iubire si disponibilitatea de a iubi, de a iubi la infinit, ca mijloc, adica, de a tatona cu el intinderea aceasta nesfarsita a lumii, ca instrument de cunoastere adica. Din aceasta perspectiva privind lucrurile, nu-i vorba ca iubirea fata de vreo femeie, prin aceea ca ea-i posibil facatoare de prunci, ce-s o prelungire, adica, peste timp – in eternitate – a ei si a noastra, ne poarta catre cer. Nu! Acesta e doar un nivel de lectura, unul dintre ele anume, ce-i perfect posibil, cum si plauzibil, dar care nu face din „Faust” ceea ce el este, adica literatura de cea mai buna factura.

Textul aista e despre esente, despre distilarea unor sensuri, pana cand ajungi, adica, sa vehiculezi, in esente numai, conceptele lor, si-atunci „eternul feminin” e acea disponibilitate catre iubirea deplina si desavarsita care zace – neexploatata uneori – in fiecare dintre noi in parte, femeie sau barbat, si-si asteapta sansa la afirmare si manifestare plenara.

Ca distiland in ast’ chip ajungi sa vorbesti despre sfintele pocaite si despre corul baietilor veseli care faciliteaza accesul sufletului lui Faust in cer, asta-i cu totul si cu totul altceva, si-i menit anume spre-a face textul oleaca mai accesibil, ancorandu-l de niste referinte culturale (si de-un context al unei mitologii / iconografii tributare cumva, in chip firesc, poate, si reprezentarilor crestine, dar nu numai lor)

Nu m-am apucat sa disec intreg textul, mi-ar fi luat prea mult timp si n-as fi avut acum energia necesara, dar m-am aplecat foarte atent asupra finalului si…iata!:

„Unde-ncurcat şi rece, spiritul nătîng

Se zbate-n marginile simţurilor,

Ca în dureri de lanţuri, care strîng.

O, Doamne, mulcomeşte-mi mintea zbuciumată,

Şi luminează-mi inima-nsetată !” – este ruga lui Faust.

Si apoi, ca intr-o prelungire a Divinei Comedii – si ea literatura de cea mai buna factura! -, ceea ce eu socotesc ca „Faust” chiar este, avem zugravit asa:

„Nouraş de dimineaţă

Trece prin belşug de cetini,

 înăuntru viu palpită

 Duhuri tinere, mici prietini.” – cu referire la acel nivel intermediar – regiunea de mijloc – unde salasluiesc „sufletele” pruncilor ce s-au trecut din lume inainte de a gusta ce-i viata si inainte, deci, ca infaptuirea concreta a acestei lumi sa le fi devenit accesibila simturilor lor eterate, pentru ca iata ce urmeaza:

„Spune-ne,

părinte, cine

Suntem, spune, Bune!

 Fericirea noastră mare

Este lină, de minune.” – canta corul baietilor fericiti.

Si mai apoi, raspunsul:

„Voi născuţi la miezul nopţii,

 Treji în duh pe jumătate,

Voi pentru părinţi pierduţii,

Dar dobîndă-n sfere-nalte

Pentru îngeri! Dragi îmi sunteţi,

 Să-mi veniţi deci mai aproape!”

Cum concretetea ( “Sunt copaci şi stînci acestea, / Fluviu ce-n adîncuri cade, / Şi-cu-nvălurare drumul / Şi-l scurtează prin cascade.”) – materialitatea lumii, adica – le este nu doar greu accesibila, cat si cumva imposibil de „purtat”, caci se dovedeste prea grea pentru simturile lor eterate, stravezii (“Ce măreaţă e vederea, / însă locul e prea sumbru, / Şi ne scutură cu groază. / Dă-ne bunule, iar-drumu’.”)  , urmeaza indemnul:

 „Inălţaţi-vă spre cercul

Unde creşteţi nevăzuţi,

Unde-a Domnului prezenţă

întăreşte oaspeţi mulţi.

Au şi duhurile hrană

Ce în eter pur pluteşte:

Revelaţia iubirii,

Ce în larg se dăruieşte.”

Si apoi, corul baietilor cantand, fericiti si despovarati de” materialitatea” insasi (asta apropo de accidentele materiale…):

„Mînile daţi-vă,

Horă încingeţi,

Dorul vi-l stingeţi.

 Cînte privirile,

 Sfinte simţirile! învăţămintele

 Cele divine

 Să vă pătrundă,

 Ca în senine Ceruri, înalt

 Să vedeţi pe Cel lăudat.”

Si-acum, in trepte, gradand incredintarea purtarii sufletului lui Faust de catre ingeri :

 „Salvat de rău e duhul.

Ce-a străbătut văzduhul.

Cine cu zel s-a străduit,

Poate să fie mîntuit.

Şi dacă dragostea de sus

Ea însăşi i s-a-mpărtăşit,

L-aşteaptă cete îngereşti

Cu bucurii nepămînteşti.

Rozele, ce le primirăm

 Din curate mîni, albite,

 De la sfinte pocăite,

La izbîndă ne-ajutară,

Să desăvîrşim lucrarea,

 Răpind sufletul-comoară.

Risipirăm, răi fugiră,

Dracii chiar, cînd nimerirăm.

Şi în loc de iad, pedepse,

Chinul dragostei simţiră.

Chiar Satan, bătrînul meşter,

Fost-a-n inimă muncit.

 Jubilaţi, c-am izbîndit!

Rămîne pămîntesc un rest

 Greu de purtat.

Chiar dac-ar fi de-azbest

 Nu e curat.

Cînd un puternic dura

Stihiile din necuprins”

Si apoi, iara, corul baietilor fericiti care-i conduc mai departe sufletul, ce-i unit inca cu resturi materiale, dar e asemenea fluturelui ce se opinteste sa se elibereze din captivitatea crisalidei:

„Cu bucurie

Va să-l primim,

E-n crisalidă

Dovezi dobîndim

Că şi noi suim.

Despoiaţi-l de scame

Ce-l mai îmbracă.”

Urmeaza apoi rugaciunile in sir adresate Fecioarei preacurate, Maicii celei care salasluieste in cer, si care-i femeie doar ca intruchipare a unor atribute ce tin de esente si personifica iubirea nesfarsita, cea fara de limite. Sunt multiple aici referirile la jertfa, la smerenie si umilinta – caci este evocat inclusiv episodul spalarii picioarelor cu pletele  -, iar trimiterile din text sunt facute, din cate se pare, catre mai multe Marii: Fecioara cea nascatoare, dar si Maria Magdalena si  Maria Egipteanca.      

 „Cîteşitrele

 Tu stăpînă-ndurătoare,

Care şi de păcătoase

Mari te îngrijeşti, şi care

Tot cîştigul pocăinţei

îl sporeşti prin veşnicie

 —Dă iertare şi acestui

Suflet bun, ce doar o dată,

S-a uitat pe sine, iată,

Şi-a greşit fără să ştie.” – este ruga lui Marianus, din  celula cea mai înaltă şi mai curată, ca o confirmare cumva a unei alte ziceri pretioase din mitologia crestina, conform careia inca mai cu folos decat ruga pacatosului insusi in ochii Celui Desavarsit e ruga venita din partea unuia care se roaga, iar nu pentru el, ci pentru tine, spre a-ti mijloci.

Si-acum, din nou, corul baietilor fericiti, ca-ntr-un alt fel de confirmare a faptului ca rugile ce-s facute pentru acela al carui suflet se inalta (caci, iata, intre timp s-a fost rugat si Margareta “pentru iubitul cel din zori, care se-ntoarce printre nori”) au fost auzite si sufletul muritorului a trecut de „cercul” in care ei, baietii fericiti, salasluiesc:

„Ne-ntrece, ne-ntrece,

Crescînd puternic.

El grijii fidele

Răspunde-i cucernic.

Noi grabnic am fost

Luaţi din viaţă,

Dar el a-nvăţat

 —Acum ne învaţă.”

Si:

„Cel nou nu ştie ce-i cu el.

Nu bănuieşte sfînta ceată,

Aşa de mult el e la fel.

De pămînteşti el se desprinde,

Din învelişul vechi îmi iese,

Şi în veşmîntul său eteric

S-arată-n chip de tinereţe.

Dă-mi voie a-l povăţui,

Il mai orbeste noua zi.” – ca venind din partea Margaretei.

Iar finalul:

Mater Gloriosa

“Ridică-te spre sfere mai înalte.

De te presimte, te urmează.”

Doctor Marianus

(se roagă aplecat)

“Spre privirea salvatoare

 Ridicaţi-vă privirea,

Voi cei gingaşi prin căinţă,

 Spre un chip prea-fericit

 Schimbe-vi-se blîndă firea.

 Tu Fecioară, Maică, tu regină,

 Tu zeiţă, dă-ne graţie deplină.”

 Chorus mysticus

“Tot ce-i vremelnic

E numai simbol.

Inaccesibilul

Faptă devine-n ocol.

Inefabil deplinul

Izbîndă-i aci.

Etern-femininul

Ne-nalţă-n tării.”

– Sfarsit

Eu una am facut copil, cum poate face chiar orisice proasta anume, am facut si salata de vinete (din aceea in care, spre a-i testa limitele, am adaugat in pripa, asa, si niscaiva ardei kapia din aceia grasi si dulci-dulci de tot, carnosi, pe care i-am perpelit mai intai pe gratarul incins si i-am tocat apoi binisor, spre a-i incredinta apoi urzelii nebunesti plamadite din vinete si ulei de masline). Am cetit chiar pe undeva ca mai exista o „versiune” a astei salate, cu radacini greco-turcesti, care adauga pastei asteia si nuci macinate si branza. Am baut si-un pahar de vin, ca mi-a fost pofta. Am vrut chiar sa-l impart – paharul -, dar nu mi s-a aratat (nu-i bai, alta data!)    

Insa, oricum as fi privit textul aista de mai sus, si oricum m-as fi raportat la el, nu-i deloc un text despre o femeie care-i apta sau nu sa faca plozi si nici despre un mar! Si nici macar despre tantari. 🙂 E, la un moment dat, insa, despre un purece. Insa nu, nu acela de aici, ci numaidecat altul, insa tot cam la fel. 🙂

P.S.: Prilej cu care am recitit, cu voluptate nebuna, aproape intreg textul, cum si prefata, scrisa cu o mana dibace de catreTudor Vianu si care abunda si ea de referinte culturale dintre cele mai diverse si utile spre intelegerea nu doar a contextului, cat si a vastei munci de elaborare care sta in spatele unui proiect literar atat de vast, de ambitios si izbutit.

In ce priveste etapa de documentare pentru “nasterea” personajului, am spicuit un portret de-al invatatului pe care Vianu il citeaza:

Aceasta este (…) ceea ce îţi pot spune cu deplină siguranţă despre omul pe care îl aştepţi cu atâta curiozitate; nu vei găsi în el un filozof, ci pe un nebun vanitos şi insolent. Acest palavragiu şi înşelător ar trebui să primească o pedeapsă corporală, pentru a face să înceteze odată lăudăroşeniile lui criminale şi duşmane bisericii.” :-)))

Cat despre conturarea universului aspiratiilor personajului, iata:

Mlădiţa, creşterii menită,

s-a răpus

Şi laurii lui Apoloh pe fruntea

Cea înţeleaptă-i pârjoleşte focul.

Pierdut e Faust.

Cugetaţi căderea-i

Ce ne învaţă, oameni iscusiţi:

Să nu râvniţi la cele ce-s oprite.

Pe cel adânc, îl duce adâncimea

Să creadă că mai mult e-n stare-a face

Decât ce e îngăduit de Domnul.”

Poate tocmai de-aceea, iata!, imi pare ca-i adevarat – si ca-i chiar scriitura de cea mai buna calitate! – si ce s-a fost comis in scris aci:

The devil bowed his head because he knew that he’d been beat.

And he laid that golden fiddle on the ground at Johnny’s feet.”

 

 

 

Advertisements

2 thoughts on “Despre Mefisto si exterminarile conceptuale sau Un protest pasnic pe adresa salatei de vinete

  1. ce-si asteapta randul si sansa la a da in parg si la a rodi, ca intr-o implinire a unei meniri de-a lor ancestrale si care le este, tocmai de aceea, perfect la indemana, caci le este intrutotul accesibila in virtutea unui dat natural.

    Partea aia mi-o placut, frumos spus.

    Ma bucur s-aud ca suferi de implozie 😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s