Si caii se-mpusca, nu-i asa?

Titlul, e limpede, e o referinta la un film american care mie mi-a placut si are cam tot atata legatura cu profetii, care se mai incurca si ei, nu-i asa?, cata au si vrabiile care, uneori, malai viseaza.

Cum lesne se poate deduce, asadar, randurile de mai jos sunt si ele o implozie rezultata ca urmare a consumului nerationalizat (adica la discretie) a unui set de texte puse la dispozitie cu generozitate pe Trilema.

Mai intai si-ntai de toate, sa zic, ca sa nu cumva sa-mi uit, ca Ion Baiesu a fost candva, cam pe la 18 – 20 de ani ai miei, unul dintre autorii pe care ii placeam pentru verva lor nebuna, cum si pentru hazul lor si pentru felul in care amestecau, printre vorbe deocheate, injuraturi si… „Magdalene de ce minti”, ziceri uneori miezoase despre felul nostru de a fi ca neam, despre fibra noastra nationala, adica.

Intre timp, am imbatranit, cum s-ar zice, dar nu, nu m-am dezis de tot de Ion Baiesu, ci am avut suficient ragaz cat sa il “diger” oleaca mai bine, asa incat sa-mi apara – cu lumina pe care in minte, cum si-n cuget, ti-o poate picura numai si numai perspectiva – ca Baiesu, la fel ca multi altii, de altfel, la fel ca fiecare dintre noi in parte, poate, n-a scris mai multe carti, ci una singura, pe care a tot scris-o si rescris-o, pana cand a izbutit sa scoata dintr-insa intreaga substanta catre care aspira (adica atata cat i-a fost ingaduit sa spuie, intr-o epoca in care se purta ne-spusul si in care mai orice sa facea cu perdea si poate tocmai de aceea era inca mai acatarii ostentativ decat daca s-ar fi facut la lumina deplina, intrucat presupunea, pentru a tine perdeaua tensionata cum ai tine o cortina lasata, in spatele careia se fac ultimele pregatiri pentru sunetul gongului, un intreg aparat „ochiul si timpanul”, specializat anume in a iscodi ce-i in spatele cortinei).

Lui Baiesu, ca si lui Augustin Buzura, pe care eu l-am citit in liceu cu patima, le-au iesit de minune tipul securistului, cum si tipul trepadusului ieftin, cum si tipul intelectualului valoros, dar care-si inmormanteaza valoarea undeva intr-un colt uitat de lume (de regula pentru ca nu consimte sa devina membru de partid ori pentru ca ii displac funciar laudarosenia si lingatoriile de orice chip).

O seama de personaje pitoresti, mai mult printre cele secundare decat printre cele din prima linie, si-au facut, asadar, cuib, in cartile lui Baiesu si ale lui Buzura, iar cine nu a facut cunostinta cu ele mai deloc, la vremea lor, adica, nu prea isi poate da seama ce-a pierdut anume…Deh!, ale tineretii!…..

Cat ce ma priveste, eu sunt indeajuns de batrana incat s-o  fi intalnit pe Nela – din Balanta – pe la 16 – 17 ani ai mei si sa-l fi indragit foarte pe Mitica, atat de tare incat si el e printre aceia vinovatii care mi-au schimbat perceptia asupra a ce va sa insemne barbatul adevarat, acela pe care, dupa aceea, aveam sa-l caut pretutindeni prin lume si sa-l intalnesc doara numai si numai in cateva locuri…

In vremea aceea, Maia Morgenstern era si ea mai tanara si avea in sine un soi de patima, insa oleaca mai curata si mai de alta natura decat patima de-acum, care-i parca prea plina de incrancenare, prea asumat – histrionica, imi pare, ca venind cumva din partea unei actrite mature care isi poarta parca prea ostentativ prin lume persoana devenita intre timp personaj, cam cum ai lipi pe chipul unei papusi o alta fata, care nu-i tocmai a ei si care, pe cale de consecinta, nu-i sade chiar bine.

Pe atunci, ea avea o forma de curatie neincrancenata, chiar si a chipului, nu doar a trairii, si, desi Pintilie isi pune actorii sa joace si scene complet dezinhibate in raport cu ceea ce fusese pana in 1990 cutuma (canonul) timpului, Maia Morgenstern izbuteste performanta de a nu parea in respectivele ipostaze complet nenaturala ori vulgara…

Ce vreau sa zic cu aceasta lunga introducere este ca Nela si Mitica sunt tot un soi de Suzi si Mot, doar ca mai izbutiti si mai trecuti prin procesele de distilare / rafinare ale condeiului lui Baiesu. Ei nu-s inzestrati, cum cei din urma, cu o voluptate a lenei si a mizeriei (despre care aflam din consemnarea lui Baiesu ca lui Suzi si lui Mot le-a devenit o a doua natura. Pesemne ca, in epoca, conotate si comentate astfel, scriiturile de aceasta factura puteau trece drept critica de moravuri, care infierau lenea si deci, prin insasi aceasta virtute a lor, puteau trece drept educative), dar sunt inzestrati cu o voluptate a melancoliei si a unei nefericiri structurale, cumva fara margini, care transpare lesne din urzeala personajelor…

Nu m-a impins nimeni sa opinez pe marginea textelor colate in articolul lui Mircea Popescu si, daca o fac totusi, o fac in baza unei chemari de-a firii mele, care ma indeamna sa scriu, caci intrevad acolo o urzeala anume, care nu-i lipsita nicicum de o logica a succesiunii, asa cum ar putea parea la o prima vedere.

Mie tocmai fragmentul citat din Baiesu imi apare ca fiind, daca nu o justificare, macar o posibila explicatie plauzibila pentru „ratacirile” fara busola ale Profetului pe campii politicii de la noi.

Repet, nu gasesc in asta o scuza si nici o justificare, pentru ca, daca lucrurile ar sta cu-adevarat asa, atunci ar insemna ca-i trist, trist de tot si ca ne-am putea lejer declara falimentul ca neam si, eventual, am putea pune in dreptul granitelor, acolo unde scrie acuma “Vama”, bilete, cum in usa spiteriilor ori la barbier, pe vremuri, pe care sa sada mandru, scris cu litere groase, de-o schioapa: „Inchis” (cu completarea, eventuala, „pentru dezinsectie / pentru deratizare”)

Cand traiesti aproape toata viata in preajma minciunii, ajungi sa fii un mincinos. Cand traiesti toata viata intr-o mizerie, ajungi uneori sa te socotesti un mizerabil si sa te comporti ca atare. Cand traiesti toata viata inconjurat de hoti, e mare minune, iaca!, daca nu te apuci si tu sa furi, macar din cand in cand si macar cate ceva, cat sa vezi daca iti iese si tie, ca si alorlalti.

La fel ,si daca traiesti o viata intreaga printre vise, poti ajunge, vlaguit si bolnav, deplin incredintat de satietatea reala a visului tau, sa te hranesti cu ele, fara sa vezi ca-s mincinoase si fara sa-ti constientizezi (ori poate ca da…) profunda nefericire. Iaca spre exemplu personajele noastre, Suzi si Mot, iaca spre exemplu si Profetul…

Caci nu-i chip ca el, Profetul, om fiind si acesta si din carne faptura purtandu-si pe la tribunele diverselor intalniri de pe unde isi inalta vocea ba impotriva liberalilor, ba impotriva consevatorilor, dupe caz si imprejurari, nu-i chip, zic, ca Profetul sa nu fi suferit si el de boala asta, care-i un fel de maladie nationala, cumva, extrem de actuala, din cate se pare, daca analizam fie si in pripa scena politica actuala.

Luat in deradere si ridiculizat de unii, cum si de altii, dezamagit, fireste, de cei in care isi investise asteptarile, dar inzestrat cu un simt al umorului iesit din comun, atat cat sa-i poata ingadui sa raza cu dezinvoltura atat de el, cat si de ceilalti, Caragiale va fi ajuns, poate, la un moment dat, in ipostaza celui care isi bate joc nu, nu doar de ei, de ceilalti, pe care oricum i-a nemurit, in moravuri, in scrierile sale, cat si de el insusi, insirand pe la diverse ocaziuni „cuvinte goale, ce din coada au sa sune”, intr-un deplin dispret fata de cerintele unei minime consecvente morale…

Dar, pana la urma, ce-i morala?, dragii miei, intr-o societate care n-are nici macar printipuri, carevasazica ca nu le are!…Morala e si ea o chestiune de timp, zice din paginile unei alte carti valoroase o dama trecuta prin viata devenita matroana de bordel (si despre care am si facut in trecere vorbire mai zilele astea…)

Lui Caragiale nu-i lipsea nu doar umorul, cat nici simtul crud, acela al unei raportari cinice, as zice, la realitatea propriei valori. Nu stiu daca-i un element legat de-o anecdotica anume sau e fapt real, dar in liceu, proful de romana, care era un mare iubitor de-al lui Caragiale, ne povestea despre disputele repetate dintre Caragiale senior si fiul sau, Mateiu, care era oleaca snob, asa, si-atunci taica-sau, ca sa-l necajeasca, ori poate doar ca sa-l readuca cu picioarele pe pamant, ii arata mereu pe frunte, unde Mateiu avea o tesitura, ca acolo-i locul unde bunii si strabunii lor dusesera tava si ca-i neam de servitori, adica…fapt care, din cate se pare, juniorului, dornic a-si ignora conditiunea, ii displacea profund…

Asa incat, fara pretentia de a epuiza concluziunile cauzelor, caci ele vor fi fiind, pesemne, mult mai multe, eu cred ca scriitorul, de-i facut sa fie scriitor, nu-i musai si cu orice chip si-un foarte vrednic politician, decat numai in cazuri fericite. Tot de-o seama, profetul – despre care se zice, eronat, iata!, ca nu-i profet in tara lui – nu-i musai sa sada mereu deasupra profetiilor sale, cat supt acestea, ca-ntr-o confirmare, peste timp, a veridicitatii lor aproape depline…

Nu citez acum din textele indicate de Mircea Popescu, n-ar fi decat un exercitiu pleonastic, de supra-citare. Cine doreste, se poate impartasi cu voluptate din savoarea lor literara – de pamfletar desavarsit, adica…Caragiale pare ca glumeste chiar si-atunci cand vorbeste serios si pare ca vorbeste serios chiar si atunci cand glumeste ori ia in deradere…

Zisele sale curg uneori de-o seama cu zisele personajelor sale, intr-o demonstratie de vigoare nesecata a unui izvor de vorbe spuse de-a valma, din care e imposibil sa nu te alegi cu ceva anume…

Iaca, pe final, doar atat:

Credință, talent, merit, onoare, sentiment? – le cumpăr pe toate – am cu ce!

 Fraternitate? – gheșeft și chiverniseală!

 Egalitate? – impertinență față cu distincțiunea, cu meritul și cu talentul! J

 Libertate? – bani, insultă și reteveiu!

Iată marele partid colectivist, urmașul partidului liberal clasic! Iată continuatorii patrioților vizionari  de odinioară – toxice partide ale unor bătrâne idei generoase.”

 Si, de cealalta parte:

În privința mângâierii ce și-o fac cum că vântul ar bate în toată Europa la conservatori, — și că ar fi chemați și dumnealor, chip și seamă tot conservatori, de fatalitatea împrejurărilor să vie la putere, — și în privința alăturării și potrivirii ce o fac între partidele conservatoare din Franța și Englitera cu partidul dumnealor, avem de observat că această mângâiere și această alăturare și potrivire sunt de-a dreptul ridicole, ridicole până la a inspira milă.”

Si caii se-mpusca, nu-i asa?

 

  

Advertisements

2 thoughts on “Si caii se-mpusca, nu-i asa?

  1. Pingback: Balanta, adica Stejarul pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s