Randuri disparate despre o anume anecdotica a absentei

Cumva in prelungirea unor articole anterioare, dar si a unei discutii pe care s-a intamplat sa o port ieri, la ceas placut de seara, azi m-am trezit chitita sa abordez un subiect in care, cu certitudine, mi-oi prinde oleaca urechile, doara numai ca sper sa-mi fie aiasta macar cu o bruma de folos.

Azi e ziua de nastere a tatalui meu. Asa s-a intamplat sa se lege lucrurile, iar nu pentru c-as fi decis eu asa, ci pentru ca uneori viata-i astfel, ciudat-imprevizibila in infaptuirea aproape diabolica a unor planuri parc’-anume urzite spre a ne da niscaiva batai de cap…In fine, aista-i lucrul care acum si aici conteaza cel mai putin anume.

Fapt este ca, din cei 63 de ani pe care el ii implineste astazi, impreuna am petrecut doar 4, iar restul ce s-au scurs de atunci a fost doar desfasurarea, in paralel, a unor drumuri petrecute intr-un context temporal sincronizat, cumva – cumva, dar perfect desincronizat afectiv, din motive ce-s numeroase si greu de etalat, cum si de discutat aici.

De vazut, stiu bine, tin minte asta, ne-am mai vazut de atunci de exact patru ori. Atat. De comunicat – am comunicat in treacat, telefonic, in cateva randuri, la ocazii speciale pentru mine sau pentru el, si intotdeauna la initiativa mea.

Destul insa cu accidentul aista biografic. Sa revenim acum la alte imprejurari, straine de persoana mea.

Discutia pe care am purtat-o, in parte, aseara pornise de la posibilitatea sau nu de a discerne daca intre parinti si copii poate fi vorba despre existenta unui „pre-contract”, a unui cadru oarecum normat, adica, care sa stabileasca, asa, nesemnat – neparafat (insa, totusi, “statuat”, cumva) obligatiile si indatoririle pe care fiecare dintre parti anume le-ar putea avea, la o adica.

Stiu ca nu putem imagina situatii ipotetice, pe care sa le alimentam, apoi, cu fantezia noastra bogata, si care sa corespunda unor orizonturi de asteptare ce-s unele mai… „idealiste”, altele mai sentimentale din fire, in timp ce altele-s mai obiective si mai pragmatice (in sensul acela pozitiv, adica, pe care il are pragmatismul, de raportare cat mai obiectiva cu putinta la un subiect anume ).

Teritoriul juridic imi este perfect inaccesibil, in absenta unei riguroase alfabetizari a mele in acest domeniu. Bruma de cunostinte de care dispun ma face sa imi inchipui, eronat poate, ca pentru copiii ce-s produsul unei casnicii –  a unei relatii, adica, intre doi parteneri, consfintite de legile anume ale unui stat – exista stipulate acolo, in baza relatiei “contractuale” incheiate de cei doi viitori genitori, niste drepturi de care copiii pot beneficia pana la atingerea varstei maturitatii depline.

Sigur ca legile – oricat de riguroase ar fi ele, ori poate tocmai de aceea! – nu pot norma asezarea in niste cadre anume a unor relatii ce implica si afecte! Nu poti norma sentimentele ori adancimea lor, nu-i chip sa faci asta, n-ai cum!, ele exista sau nu exista, si-n rare cazuri pot fi cel mult cultivate, educate, dar…

Premiza discutiei de aseara era ca pruncul ce s-a nascut, s-a nascut intr-o relatie pre-existenta intre doi parteneri, conventional legati prin infaptuirea asta numita „casnicie”, iar tatalui i s-a cerut acordul legat de venirea pe lume a primului prunc – un baiat – cum si legat de venirea pe lume, la putin timp dupa aceea, a unui al doilea prunc – o fetita, de asta-data. Cam asa se intampla pe vremea lui Ceausescu in mai toate familiile, erau cam doi pruncii care „cimentau”, prin aparitia lor, temelia „celulei de baza” a societatii…bla bla…si alte clisee asemenea…

Nu-i chip ,asadar, in cazul propus discutiei noastre, sa vorbim despre un „abuz” comis cumva asupra vointei tatalui!

Cuplul, facut din doi intelectuali – nu ca asta ar avea o importanta prea mare, desi, la o analiza, asa, mai in amanunt si facuta destul de la rece, pare c-ar avea!  – se dovedeste destul de solid incat sa reziste pana in zilele noastre, cand baiatul e trecut binisor de 40 de ani, fata – de asemenea si cand pe lume au avut ragaz a aparea intre timp si niscaiva nepoti.

In toata aceasta ecuatie ce pare asezata in tipare „ca la carte”, intrebarea asupra careia eu solicit lamurire – caci n-am izbutit cu niciun chip sa o aflu singura – este care anume ar trebui sa fie rolul tatalui in toata povestea asta?

Sigur, dincolo de acela traditional (cultural) consacrat, de a aduce bani in casa, de a asigura, adica, in masura posibilitatilor, sustinerea financiara a familiei. In afara, poate, si de acela de a-si etala ocazional autoritatea paterna – si anume atunci cand situatia o chiar impune – sau de a oferi, fie si numai prin puterea exemplului personal, pilde care sa serveasca educatiei progeniturilor, in tot acest proces indelungat, dificil si sinuos care-i conturarea individului adult in sine?

In ce masura, mai precis, rolul acesta de furnizor pasiv, cumva, de astfel de „servicii”, pe care cultura familiei – ca model traditional, adica – i l-a incredintat cumva si la care tatal consimte – uneori entuziast si rasufland cumva usurat, fara a da semne macar ca ar asipra catre o largire a sferei atributiilor si competentelor personale in ce priveste implicarea in viata progeniturilor – este unul benefic echilibrului viitor al copilului – de sex masculin sau feminin – in devenirea sa ca adult?

Si, inca mai departe de-atat, in ce masura absenta tatalui ca furnizor de afect – intr-o maniera comparabila, dar antepusa cumva prezentei uneori de-a dreptul sufocante a mamei – lasa urme de nesters asupra profilului psihologic si afectiv al viitorului adult?

Sau in ce masura „abuzarea” emotionala (ori, in cazurile mai grave de-atat, chiar fizica) a mamei (si prin ea, implicit abuzarea emotionala a copilului, care locuieste, cel putin o vreme, in spatiul psihologic al mamei) de catre un tata care, fie si inconstient – ori din ratiuni ce tin de subconstient, poate, caci sunt compensatorii cumva pentru „limitarile abuzive” la care tatal este supus, chiar si in baza unui context cultural  – are un impact pe termen lung in ce priveste sanatatea afectiva a viitorului adult?

Sunt constienta – chiar si in baza exemplului personal mai sus evocat –  de faptul ca, la modul metaforic cumva rostuind lucrurile in cuvinte, sunt absente care, la o evaluare in perspectiva, se dovedesc mai benefice si mai de impact (si au, anume, un potential formator infinit mai insemnat) decat o suta de prezente. Stiu asta.

Mai stiu si ca, rational vorbind, cum si implicand in subiect toate mecanismele ce tin de functionarea unui intelect pe cat posibil sanatos si echilibrat, nu ai cum sa aduci in discutie, ca probatorie in vreun fel sau altul, conditional – optativul: „dar daca n-ar fi fost asa si ar fi fost altfel, atunci cum ar fi fost?” Nu-i intelept si nici posibil de incadrat in vreo matrice, spre a fi supus unei analize cat de cat logice si argumentate, caci nu poti, e limpede, rescrie trecutul, nici cu instrumentele prezentului si nici macar daca, prin absurd, ai dispune de un condei care sa imite, ca o copie la indigo, adica, unealta cu care s-a fost scris trecutul.

Astea fiind zise, mi-e limpede cumva de ce intrebarile mele nu-s deloc rezonabile, caci discutia se poate purta numai si numaidecat in planuri logice, cum si temporale diferite, ceea ce, din punctul de vedere al unor…”cautari” literare poate ca are sens, insa din punct de vedere al unui demers logic – nu!

Imi ramane doar sa constat, cu titlu de remarca personala, adica, cum sunt pe lumea asta absente care se dovedesc prezente si invers si cum se pot combina astea doua intre ele, la o adica, in chip paradoxal, generand tipuri (si tipologii) umane atat de diverse, insa mereu si mereu, prin ceva anume, etern – repetitive, in baza unor mecanisme „formatoare” pe care, daca le-ai dibuit macar o data in viata, le poti “reconstitui” aproape fidel la nivel mental, ca intr-o confirmare ne-necesara (caci survine, oare, pentru a cata oara?!) a faptului banal ca nu-i nimic, dar aproape nimic, nou sub soare!

A, si stiu, stiu prea bine asta, ca, in ce ma priveste, intotdeauna – dar absolut intotdeauna!!!-  cand voi fi asezata in fata unui iepure cu un picior beteag voi cauta sa ma pozitionez in acea parte a iepurelui anume care sa-mi ingaduie sa zic: „Uite ce iepure sanatos!” (si asta in baza unui dat de-al meu natural, cumva, care nu-mi ingaduie sa fac altfel, desi am in vedere – caci nu-s complet oarba! – si piciorul beteag, dar niciodata ca pe o proba a imperfectiunii insasi, cat ca pe o promisiune a unei posibile viitoare si iminente vindecari…Iar asta, poate, da!, in baza unei absente din viata mea devenita, in timp, prezenta…)

P.S.: Ah, si sa nu-mi uit si de cele cateva referinte… „livresti”, caci intamplarea face sa-mi fi amintit, in contextul anume al discutiilor despre Caragiale si fiul sau, cum Caragiale senior nu s-a dovedit a fi un tata tocmai bun (si nici macar, se pare, nu l-a recunoscut dintru inceput pe fiul sau, Mateiu).

Fapt este ca aceasta situatie a creat in epoca si inca tarziu dupa aceea posibilitatea nasterii unor istorioare ce tin de-o anecdotica aparte, care pune pe seama acestor „rataciri” intr-ale relatiei tata-fiu aplecarea excesiva a lui Mateiu catre a-si confectiona, chiar uzand de armele pasiunii sale pentru heraldica si de „suportul” fast asigurat de un mariaj cu o femeie cu vreo 25 de ani mai in varsta – un trecut nobiliar – ca descendent dintr-o pretinsa familie de nobili maghiari, Karabey-ii anume.

Tot de aici, din aceste eterne cautari aiuritoare si oleaca amuzante – pe care, sigur, un fin psiholog le-ar putea talmaci cumva-cumva intr-o cheie a unei absente convertita in prezenta, desi eu una, bunaoara, n-as fi tocmai sigura si n-as putea pune prinsoare, adica, cum ca ar fi asa sau n-ar fi asa…  – vin si suspiciunile legate de pretinsele aplecari homosexuale ale lui Mateiu Caragiale, subiect nu foarte intens dezbatut, de altfel – oricum mai putin dezbatut decat „masonereala” acestuia, bunaoara – dar care a ramas, cumva, sub semnul unei banuieli imprecise, alimentate de pedanteria si finetea detaliilor consemnate in „Remember” – care-i o lucrare destul de ciudata si de aparte a lui Mateiu Caragiale, iar nu neaparat prin valoarea ei literara… – si care a fost, se pare, singura lucrare a unui autor de literatura din Europa de rasarit care a figurat intr-o antologie de proza scurta cu tematica homosexuala publicata in America.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s