In care se vorbeste despre Macondo, dagherotipie si un alt fel de Aureliano Buendia

M-am trezit azi cu dorinta sa scriu ceva despre „Un veac de singuratate” a lui Garcia Marquez, care ma tot bantuie de cateva zile si nopti bune incoace, dar pentru ca am fost citata ieri pe Trilema ca fiind entitatea  – oficial ne-„membra a echipei” – cea depasita de tehnologie, nu pot trece chiar de tot asta cu vederea, aseara fiind eu lipsa, pe motive intemeiate de copchil un pic bolnav.

In absenta mea, vaz ca s-a purtat un fel de mica “bitcoin“-iada, care s-a invartit insa nu, nu in jurul „bitcoin-ului”, asa cum s-ar putea crede la o prima intentie, ci in jurul orgoliilor ranite ale unora, asa ca, in varianta ei finala, discutia a parut a fi mai mult una despre „fiinta noastra nationala” si alcatuirea ei intima, decat despre bitcoini anume.

Nu-s neaparat de acord cu faptul ca romanii isi propun sa fie cumva „draguti” mai inainte chiar de a-si fi propus sa fie „vii”. Sunt romani si romani, asa ca ma gandesc ca nu-i tocmai intelept sa generalizam. Pot fi insa de acord ca, in chip simptomatic aproape, romanii isi propun sa fie „valorosi” cu orice pret – orice va fi sa insemne asta – mai inainte de a-si fi deslusit onest, pentru mintea si cugetul lor, inainte de toate, ce va sa insemne aceea „valoare”.

Interactiunea mea cu mediul on line nu e foarte vasta, dar nici atat de limitata incat sa nu-mi ingaduie sa apreciez, ca o constatare (iar nu cu pretentia de concluzie, Doamne fereste!), ca genul acesta de comunicare „reveleaza” cateva tipologii extrem de interesante, despre care, la rigoare, cred ca s-ar putea comite o teza de doctorat izbutita (cu conditia sa nu fie ea un plagiat…)

Asa cum exista tipul entuziastului ori cel al snobului (care emuleaza oricand, orice ii pare a fi vrednic de a fi admirat, in ideea ca asta i-ar putea aduce un plus de prestigiu, de valoare ori de notorietate in „cercul sau stramt”), exista si tipologia troll-ului, tipologia mahalagioaicei, cea a pizdutei ieftine, cea a femeii care se vrea fatala si-i revoltata daca cumva nu-i perceputa ca atare, cum si, iata!, cea a managerului constipat, captiv in costumul lui de corporatist ca intr-un sarcofag de firma si care geme mai mereu, dar nu!, nu pentru c-ar cauta sa se deconstipe cumva, nu!, ci impovarat fiind de povara propriei lui semnificatii, pe care o percepe ca pe-o cocoasa (insa neaparat una temeinic brand-uita!, pe care el o duce in spate mai mereu, ca-i lipita de el si a devenit in timp parte din fiinta lui) sau ca pe o cochilie de melc, pe care, tot de-o seama, aista o duce in spate, fara sa realizeze macar ca ea ii strange uneori teasta si-i sufoca gandurile, bietele, atat de tare a aderat la cap aceasta cascheta calcaroasa care ii impietreste aproape orisice tentativa de a opina liber de constrangeri.

Mai exista, fireste, tipologia certaretului cu orice pret (care-i, imi pare, diferita de cea a troll-ului si e caracteristica multora din aceia care-s avizi de trafic, vazut cumva ca o consecinta a unui SEO izbutit), dar care nu i se potriveste deloc, indraznesc sa cred, orgoliosului domn Mihai din discutia de ieri despre Ciuciu Bond.

Si acum, inapoi la colonelul Aureliano Buendia din „Veacul de singuratate”  Marquez-ian, caci are si el, in felul dumisale, legatura cu Ciuciu Bond.

Ideea mi-a venit acum cateva zile, cand stand in miez de noapte cu oameni dragi pe o terasa amarata, uitata de lume, undeva in sinele ascuns al unui orasel prafuit de campie, aproape pustiu, si care pare sa se dizolve incet-incet subt povara propriei descompuneri, mi-am amintit de Aureliano Buendia si de Macondo (dar si de atmosfera din scrierile lui Tennessee Williams… 🙂 )

Dar mai cu seama de Macondo anume… dat fiind ca acum, pe Aureliano Buendia nu-l mai cheama Aureliano Buendia, ci in alt chip, si-i un om despre care, imi imaginez eu, in noaptea adanca a mintii mele, in epitaful de pe piatra funerara va sta scris, cioplit adanc, in cenusiul auster: „A fost un om in fata caruia Diavolul tacea…”. Atat.

Dar iaca, fara sa mai lungim vorba noastra de pomana:

„… Aureliano concepu formula prin care aveau sa se apere luni de zile impotriva pierderii memoriei. O descoperise din intamplare. Expert in insomnie, deoarece el fusese printre primii atinsi de ea, deprinse la perfectie mestesugul aurariei. Intr-o zi, cautand mica nicovala care-i servea la laminatul metalelor, nu-si mai aminti cum se numeste. Tatal sau ii spuse: „E o nicovala.” Aureliano ii scrise numele pe o bucata de hartie pe care o lipi la baza nicovalei: “nicovala”…In felul acesta era sigur ca in viitor nu-l va mai putea uita.

(…)Incetul cu incetul, studiind resursele nesfarsite ale uitarii, isi dadu seama ca va putea veni ziua cand vor recunoaste fiecare lucru gratie inscriptiei sale, insa nu-si vor mai reaminti la ce servesc. Se facu atunci mai explicit. Inscriptia pe care o atarnase de greabanul vacii era un model pentru felul in care oamenii din Macondo intelegeau sa lupte impotriva uitarii: „Iata vaca, trebuie mulsa in fiecare dimineata, ca sa dea lapte, acesta trebuie fiert si amestecat cu cafea pentru a se obtine cafea cu lapte.” Au continuat sa traiasca astfel intr-o lume fugara, deocamdata tintuita in cuvinte, dar care n-avea sa intarzie sa le scape fara intoarcere de indata ce vor fi uitat intelesul scrierii.

La intrarea drumului spre mlastina, se fixase o pancarta purtand numele de Macondo, iar pe strada principala alta care proclama: “Dumnezeu exista”. Nu era nici o casa in care sa nu se fi scris ceea ce trebuia pentru fixarea in memorie a tuturor lucrurilor, a tuturor sentimentelor. Insa un astfel de sistem reclama atata vigilenta si tarie de caracter, incat multi oameni cazura prada farmecului unei realitati imaginare create de ei insisi, care se vadi mai putin practica insa mai reconfortanta. Cel mai mult a contribuit la raspandirea acestei modificari Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasa de a citi trecutul in carti, asa cum pe vremuri citea viitorul. Pe aceasta cale piezisa, acesti oameni care nu dormeau incepura sa traiasca intr-o lume nascuta din alternativele nesigure propuse de carti, in care amintirea tatalui se identifica de voie, de nevoie cu cea a cutarui barbat de verde venit la inceputul lui aprilie, iar imaginea mamei cu aceea a cutarei femei de ghinda care purta un inel de aur la mana stanga, si cand cutare data a nasterii se reducea la ultima marti, atunci cand se auzise cantand ciocarlia in dafin. Aceste practici consolatoare il convinsera pe Jose Arcadio Buendia, care se hotari atunci sa construiasca acea masina a memoriei pe care o dorise altadata pentru a-si aminti de toate inventiile minunate ale tiganilor. Principiul masinii consta in puterea de a revizui in fiecare dimineata, de la inceput pana la sfarsit, totalitatea cunostintelor dobadite in viata. Si-o inchipuia ca pe un fel de dictionar cu miscare giratorie pe  care un individ asezat in axul ei putea sa o actioneze cu ajutorul unei manivele, in asa fel incat in cateva ceasuri sa defileze prin fata lui notiunile cele mai necesare pentru existenta.  Ajunsese să redacteze aproape patrusprezece mii de fişe când sosi pe drumul mlaştinei un moşneag bizar, cu clopoţelul melancolic al celor care dorm, târând după el o valiză pântecoasă strânsă cu ajutorul unor sfori şi o trăsurică acoperită cu zdrenţe negre. Se duse direct la casa lui José Arcadio Buendía. Deschizându-i uşa, Visitación nu-l recunoscu şi crezu că avea de gând să vândă pe ascuns niscai mărfuri, neştiind că nimic nu se mai putea vinde într-un sat care se înnămolise iremediabil în mlaştinile uitării. Era un moşneag foarte neputincios. În ciuda vocii sale frânte şi ea de incertitudini, şi a mâinilor lui care păreau că se îndoiesc de existenţa lucrurilor, era limpede că venea dintr-o lume în care oamenii încă mai puteau să doarmă şi să-şi aducă aminte. José Arcadio Buendía îl găsi şezând în odaia comună, făcându-şi vânt cu pălăria lui neagră, peticită toată, în timp ce citea cu atenţie şi compătimire inscripţiile fixate pe pereţi. Îl salută arătându-i multă prietenie, căci se temea ca nu cumva să-l fi cunoscut altădată iar acum să nu-l mai recunoască. Însă vizitatorul îi observă prefăcătoria. Se simţi dat uitării, victimă nu a unei uitări a inimii, care putea fi remediată, ci a unei alte uitări mai crude şi iremediabile pe care o cunoştea foarte bine, căci aceasta era uitarea morţii. Atunci înţelese. Îşi deschise valiza umplută până la refuz cu obiecte misterioase şi scoase din ea o cutie cu flacoane. Îi dădu lui José Arcadio Buendía să bea o substanţă de culoare îmbietoare şi în memoria acestuia se făcu lumină. Ochii i se umplură de lacrimi, apoi îşi dădu seama de absurditatea locului în care se afla, unde fiecare obiect era însemnat cu numele său, i se făcu ruşine de atâtea enormităţi şi prostii afişate pe pereţi şi până la urmă recunoscu, uluit, radios, plin de bucurie,persoana noului venit. Era Melchiade. În timp ce Macondo sărbătorea redobândirea amintirilor sale, José Arcadio Buendía şi Melchiade scuturară colbul de pe vechea lor prietenie. Ţiganul venise în sat, hotărât să rămână aici. Se dusese în lumea morţilor, într-adevăr, dar se întorsese deoarece nu putuse îndura singurătatea. Alungat din tribul său, despuiat de orice putere supranaturală drept pedeapsă pentru fidelitatea sa faţă de viaţă, hotărî să se refugieze în acest colţ al pământului, pe care moartea nu-l descoperise încă, pentru a se dedica punerii la punct a unui laborator de dagherotipie.”

Povestea cuprinsa in carte, ma gandesc, nu va este straina, iar cursul ei e, oricum, imposibil de narat, caci e inenarabil, in sensul acela in care ii este mai lesne la indemana dagherotipului decat cuvintelor sa desluseasca despre ce poate fi vorba in astfel de povesti incalcite pe care ne-am deprins a le numi, generic, viata.

Fapt este ca, pana in final, ne aflam pusi in fata unui alt gen de epigraf (caci de-asta si ziceam anume ca acum Aureliano Buendia nu-i Aureliano Buendia, ci-l cheama altfel si-i numaidecat altfel, da’-n rest…..:-) ):

Aureliano nu putu face nici un gest. Nu că ar fi fost paralizat de stupoare, ci pentru că în acea clipă miraculoasă începeau să i se dezvăluie cheile definitive ale lui Melchiade, şi văzu epigraful pergamentelor perfect rânduit în timpul şi în spaţiul oamenilor:

“Primul din spiţă este legat de un copac şi furnicile încep să se înfrupte din ultimul”.

În nici o clipă din viaţa sa nu fusese Aureliano atât de lucid ca acum, când îşi uită de morţii lui şi durerea după morţii lui, şi se apucă să închidă uşile şi ferestrele cu stinghiile încrucişate ale Fernandei, ca să nu se lase tulburat de nici o ispită a lumii, căci acum ştia că în pergamentele lui Melchiade era scrisă soarta lui. Le regăsi intacte printre plantele preistorice şi bălţile fumegânde şi insectele luminoase care făcuseră să dispară din odaie orice urmă de trecere a oamenilor pe pământul acesta şi nu avu puterea să le scoată la lumină, ci acolo pe loc, în picioare, fără cea mai mică greutate, ca şi cum le-ar fi găsit scrise în spaniolă sub razele orbitoare ale amiezii, începu să le descifreze cu voce tare. Era istoria familiei, redactată de Melchiade până în cele mai neînsemnate amănunte, cu o anticipare de o sută de ani. O scrisese în sanscrită, care era limba lui maternă, şi cifrase versurile pereche cu ajutorul codului personal al împăratului August şi cele fără pereche cu codurile militare spartane. Ultima pavăză, pe care Aureliano începuse să o întrezărească în ziua în care se lăsase cuprins de dragostea Amarantei Ursula, consta în faptul că Melchiade nu înşirase faptele după timpul convenţional al oamenilor, ci concentrase un secol întreg de episoade cotidiene în aşa fel încât toate să coexiste în aceeaşi clipă. Fascinat de această descoperire, Aureliano citi cu voce tare, fără să sară un rând, enciclicele cântate pe care Melchiade însuşi îl pusese pe Arcadio să le asculte, şi care erau de fapt profeţia executării lui, şi găsi vestirea naşterii femeii celei mai frumoase din lume, care avea să se înalţe la cer cu trupul şi cu sufletul, şi află venirea pe lume a celor doi gemeni defuncţi care renunţaseră să descifreze pergamentele, nu atât din pricina incapacităţii şi a nestatorniciei, ci pentru că încercările lor erau premature. În momentul acesta, nerăbdător să-şi afle propria sa obârşie, Aureliano sări un pasaj întreg. Atunci începu să se stârnească vântul, căldicel, abia simţit, plin de glasurile trecutului, de murmurele muşcatelor străvechi, de suspinele deziluziilor mai vechi decât nostalgiile cele mai tenace. Nu le dădu atenţie deoarece în clipa aceea era pe cale să descopere primele indicii ale fiinţei sale, în persoana unui bunic concupiscent care se lăsase târât din frivolitate printr-un podiş halucinant, în căutarea unei femei foarte frumoase pe care nu avea să o facă fericită. Aureliano îl recunoscu, continuă să urmărească drumurile ascunse ale descendenţei sale şi descoperi clipa zămislirii sale între scorpionii şi fluturii galbeni ai unei băi crepusculare, când un simplu lucrător îşi potolea patimile cu o femeie care i se dăruia din răzvrătire. Era atât de absorbit încât nu observă nici al doilea atac impetuos al vântului, a cărui forţă ciclonică smulse porţile şi ferestrele din ţâţânele lor, târî acoperişul galeriei de răsărit şi dezrădăcină temeliile. Abia atunci descoperi că Amaranta Ursula nu era sora, ci mătuşa lui, şi că Francis Drake nu luase cu asalt Riohacha decât pentru ca ei să se poată căuta prin labirinturile cele mai întortocheate ale sângelui, pentru a zămisli animalul mitologic care avea să pună capăt spiţei. Macondo era acum un vârtej îngrozitor de praf şi de dărâmături vânturate de furia acestui uragan biblic, când Aureliano sări unsprezece pagini pentru a nu pierde timp cu fapte prea bine cunoscute, şi începu să descifreze clipa pe care tocmai o trăia, descifrând-o pe măsură ce o trăia, prorocindu-se pe sine însuşi, că descifrează ultima pagină a manuscrisului, de parcă s-ar fi privit într-o oglindă de cuvinte. Atunci mai sări câteva rânduri pentru a depăşi profeţiile şi pentru a căuta să cunoască data şi împrejurările morţii sale. Dar înainte de a ajunge la versul final, înţelese deja că nu va mai ieşi niciodată din odaia aceasta, căci stătea scris că cetatea mirajelor va fi ştearsă de vânt şi alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”

Eh, tot la fel si noi, iubite cititorule, semintii inrudite si captive vremelnic intr-un Macondo autohton si prafuit, aproape uitat de lume, aflat parca pe buza inselator – linistita a unei lumi decompozite, care sta sa se prabuseasca in haul cascat de nevrednicia-i insasi.

Si-n huruitul de fond al unei nopti incinse si prafoase de august, printre guri de canal desfundate si parfum de regine – ale – noptii risipind decadent in aer chemarea lor venita din alte lumi, s-a fost infaptuit, cu dagherotipul lui Melchiade – tiganul, un cadru, unul singur, din filmul – nu, nu al unui veac, nu a zece veacuri, ci inca a mult mai multora pe-atat! Toate de singuratate.

Si scriu asta nu, nu cu intristare, nici cu amaraciune, cat cu liniste, cu linistea clipei de-acum, in care n-am ajuns inca sa sar paginile cat sa deslusesc clipa pe care tocmai o traiesc, descifrand-o pe masura ce o traiesc anume, de parca m-as privi intr-o oglinda de cuvinte…     

              

  

Advertisements

One thought on “In care se vorbeste despre Macondo, dagherotipie si un alt fel de Aureliano Buendia

  1. Pingback: “We shall fight them on the beaches…” | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s