Please don’t eat the daisies!

In varianta sa originala, „Please don’t eat the daisies” este un film cuminte, realizat in stilul anilor ’60, care isi transmite, intr-o maniera agreabila, caci nu-i nici indigesta, si nici crispata, mesajul sau moralizator.

De fapt nu, nu mesajul, ci mesajele moralizatoare, caci avem cate putin din fiecare: si o pledoarie pentru ierarhia valorilor reale ale familiei, ale comunitatii, dar si o pledoarie subtila pentru ierarhia valorilor, in general, si pentru onestitate (personala, cum si profesionala).

Infatisata ca atare, viata familiei Mackay, desi nu-i lipsita de oaresce conflicte, pare calma si senina, fiindca membrii ei – in principal adultii, caci in jurul tramelor din viata lor se invarte o buna parte din actiune, atunci cand nu-i vorba despre nazdravaniile copiilor ori despre dragalaseniile cainelui, care-i si el un membru al familiei – izbutesc, pana intr-un final, sa se orienteze „corect”, atat de corect incat nu pericliteaza echilibrul unei relatii trainice, nici pentru orgolii profesionale marunte, nici jucand totul la ruleta unor pasiuni ce-s nimic alt’ anume decat foc de paie…

O femeie inteleapta si echilibrata, mama de familie si sotie aproape model, iertatoare si abila, care stie sa-si aseze sotul si copiii inaintea orgoliilor proprii, o soacra indeajuns de cumpatata si de ponderata cat sa-si stie povatui corect fiica, fara a fi mai deloc partinitoare, dar care o si stie „reprezenta” anume, in fata unui sot ce se lasa confiscat, pret de catava vreme, de betia cea tulburatoare de minti a unui anume gen de notorietate (care nu-i, din cate poate parea, decat un soi de oglinda tulbure si foarte inselatoare) – toate acestea se regasesc, tratate fara incrancenari si fara prea multa ostentatie, ci cu naturalete, in cuprinsul filmuletului facut in anul 1960.

Una peste alta, un film cald si reconfortant, in felul lui, numai bun de vazut sambata sau duminica seara, in sanul familiei – a genului acela de familie mare si fericita, inchipuit de Hollywood si „stramutat” apoi, prin puterea exemplului, in sanul orisicarei familii americane care se respecta, ca o pledoarie pentru adevaratele valori ale unei lumi care acum, ei bine, acum…..nu (mai) prea este…

Eu l-am vazut demultisor, nu aveam, cred, 16 ani impliniti si, atunci, copila impetuoasa fiind, teribil de naravasa, cum si incapatanata si foarte voluntara, crescuta doar de mama si de doi bunici, am socotit filmul acesta o prostioara care nu prea are cum avea corespondent in realitate…

Mult mai tarziu, spre 30 de ani, am invatat sa apreciez si sa pretuiesc frumusetea si echilibrul clasic, iar cand am revazut filmul, acestea au fost lucrurile care, intr-un fel, m-au frapat: lipsa de ostentatie, frumusetea calma, senina, fara stridente prea mari, fara exagerari care sa-ti zgaraie retina, bunul simt si un anume simt al masurii care plac si conforteaza, cu atat mai mult cu cat nu se mai regasesc in cotidian.

Aceasta-i introducerea, cat ce priveste filmul, pentru ca in continuare oi zice cate ceva si despre „filmul” zilei mele de vineri seara, tarziu-tarziu de tot, atunci cand mi-am ingaduit si eu sa pot pleca pentru vreo trei ceasuri din casa, cel mic fiind oleaca bolnav de vreo doua zile incoace.

Noapte. Vantul adie usor si in aer se simte deja, un pic – un pic de tot, racoarea placuta a unei adieri prevestitoare de toamna. Cerul e plin de stele, luna e ca o felie de pepene, colorata in portocaliu – aprins si proiectata sus pe cer, pe cearsaful ei siniliu, intr-o tacere care nu-i intrerupta decat din cand in cand de cantecul greierilor.

Taxi. Soferul – un barbat la vreo 60 de ani – poate chiar mai bine, cu un aer de lup de mare batran si neinfricat. Incepe sa imi povesteasca de zor de cum urc in masina. Nu prea am chef de vorba, sunt obosita, dar…pentru ca oricum ne asteapta vreo 15 minute bune de stat laolalta si pentru ca oricum pare ca n-am de ales, accept…E limpede ca rolul meu va fi mai mult unul de ascultator, insa tot la fel de limpede imi este ca va trebui sa fiu un ascultator activ, caci domnul imi solicita din cand in cand – destul de des – consimtamantul.

Zic: „In Unirii, va rog” si ascult…Imi zice ca a avut pana mai acum cativa ani o firma de constructii care a mers foarte-foarte bine si ca a inceput sa-i scartaie afacerile acum vreo 3 ani, cam atunci cand a inceput criza. Ca a umblat prin aproape toata Europa si prin Turcia, Egipt si Afganisthan, ca a facut si carausie, ca sofer pe masini grele, de transport marfa, dar ca a facut si afaceri pe-acolo.

Ca atunci cand s-o aseza la pensie si cand n-o mai fi nevoit sa lucreze deloc are sa scrie sigur-sigur de tot o carte, pentru ca simte ca are foarte multe de povestit. Imi zice apoi ca a avut o amanta, mai in urma cu vreo 25 – 30 de ani, sotia unui domn destul de instarit, care a fost diriginte de santier undeva langa Orsova, parca, sau asa ceva, si ca el o sfatuia mereu pe asta sa faca un copil, pentru ca viata fara copii e goala si pustie, iar ea ii replica mereu ca nu-i timpul pentru copii, ca trebuie mai intai sa-si traiasca viata si poate dupa aceea…doar ca dupa aceea ea s-a imbolnavit subit de nu stiu ce boala si n-a mai putut avea copii si ca acum sotul i s-a dus de ceva vreme in pamantul cel galben – asa mi-a zis omul, redau intocmai – iar ea e o baba indoita in doua de mijloc, plina de aur, dar care s-a uratit foarte intre timp (deduc dupa toate astea ca respectiva fusese mai in varsta decat el, fiindca el arata inca destul de bine, chiar daca isi tradeaza varsta), care nu are pe nimeni si care traieste singura – cuc in apartamentul ei, dimpreuna cu doua matze, ca nu-i prea deschide nimeni usa si…cam asta…

Imi zice apoi, fara legatura cu subiectul dintai, caci sarea rapid de la un subiect la altul, manat parca de o dorinta de a-mi spune tot ce si-a planuit anume, inainte sa apuc eu sa cobor, ca patima betiei e una dintre cele mai urate pe care le poate avea un barbat si ca-l poate lesne duce pe aista la pierzanie, ca-i mananca precum lesia banii, dar si sufletul, si-l instraineaza de tot si de toate, pana si de cele pe care, poate, le-a avut candva.

Imi zice ca el a fost copil sarac, ca n-a avut bani sa mearga la facultate si ca a facut o profesionala pe vremea lui Ceausescu, ca seful de atelier tinea la el foarte tare si ca l-a tot indemnat, vazandu-l istet din fire, sa se duca la facultate, chiar si asa, mai tarziu, dupa ce va fi lucrat oleaca si-si va fi agonisit ceva banuti de buzunar, dar ca el n-a mai mers, nu pentru ca n-ar fi fost ambitios de felul lui, ci pentru ca s-a plafonat cumva si…sa stiu eu, domnisoara – imi zice – ca lucrurile, daca nu le faci la timp, apoi atunci…. nu le mai faci si poate ca-i chiar mai bine sa nu le mai faci, caci e un timp potrivit pentru toate…

Caci uite, imi zice, si schimba iarasi rapid subiectul, uite, actorii de la Hollywood, John Wayne, bunaoara, a facut un copil, a pus pe numele lui 1 milion de dolari, ca a avut de unde, a facut un al doilea, a pus pe numele lui 1 milion de dolari, si tot asa, pana mai spre batranete, dupa 70 de ani, la 72, parca, zice el – eu habar n-am de toate astea, asa ca tot nu-i pot verifica informatiile, dar el pare perfect convins de adevarul spuselor sale, asa ca… – a facut un alt copil (fiindca a putut sa-l faca, domnisoara, imi spune, de-aia l-a facut!) da’ apoi s-a indoit ca-i al lui si a suspectat-o pe cea care i l-a facut ca-l minte si a facut nu stiu cate teste de paternitate si cand, intr-un final, s-a dovedit ca-i al lui, i-a pus copilului pe nume un cec cu 6 milioane, domnisoara, pentru ca a putut si pentru ca a dispus! 🙂 Eh, si io pot, pot si eu sa mai fac acum un copil, ca pot, dar nu mai pot sa-l cresc, domnisoara, ca nu am ce-i asigura pana o fi el mare, asa ca, de-aia zic, lucrurile, daca nu le faci la vremea cuvenita lor, mai bine nu le mai faci deloc! Da’-i goala si urata si stearpa viata fara copii si nu prea are vreun sens!, intareste el din nou ideea, inainte sa treaca la alt subiect.

Pana am coborat, a gasit timp, in pripa, sa-mi mai spuna si un banc asa, mai deocheat un pic, de pe vremea lui Ceasca, a mai apucat sa-mi zica faptul ca lui ii place sa citeasca si ca, intr-o vreme, cand lucra pe santier in Libia, tot pe timpul impuscatului, citea cam tot ce-i cadea in mana, nu conta ca-i bun sau prost, pana cand a izbutit de si-a educat un pic gusturile si si-a deschis indeajuns mintile incat sa realizeze ca lui, desi-i istet din fire, ii lipseste clasa si stilul, ca atribute adica ale unei educatii pe care s-o fi primit de-acasa, la timpul cuvenit, si care sa fi apucat sa-i patrunda in sange…

Imi mai zice si ca „never say never” in viata, legat de nu mai stiu ce imi povesteste anume…

La coborare, mi-a multumit frumos ca l-am ascultat, mi-a zis ca rar gasesti oameni dispusi sa asculte tot ce ai pe suflet si ca sa fiu iubita, mai intai de Dumnezeu, si mai apoi de oameni!  Cam asta…

Am coborat in Unirii, la colt. Lume multa, tineri si foarte tineri, forfota mai ceva ca ziua, felinare aprinse, aceeasi luna – felie de pepene portocaliu-intens, agatata intr-un colt pe cer, cateva stele, ceva mai multi nori de culoarea cernelii inchise – inchise de tot, de asta-data greieri lipsa…

La o masa, pe o terasa, cativa amici si prieteni, amestecati, parte pe care nu i-am vazut de multisor, parte prezente constante in viata mea. Sticle de bere neagra, mucuri de tigara si o sticla de Sauvignon Blanc de Samburesti golita pe jumatate.

Ma uit in jur, ii privesc in ochi pe fiecare, cat sa pot intrezari singura cam care-i cursul povestii.

Ii vad ochii negri, lucind ca doi taciuni si inteleg numaidecat. Stiu cam care-i cursul, intuiesc cum anume s-ar putea incheia seara. Ma asez cat mai confortabil cu putinta in scaunul meu si incep sa ascult, fiindca stiu deja ca, in ciuda faptului c-am ajuns ultima, n-am pierdut prea mult…

–          Viata asta toata e fum, nimic nu exista cu adevarat, zice el, privind oarecum debusolat in jur, cu ochii – antracit, tulburati in apele lor adanci de trecerea nu se stie caror ganduri anume…

Pe masa e chemata sa odihneasca inselator inca o Samburoasa perversa, aurie, care da contur taios vorbelor si rascoleste adanc printre taciunii aprinsi care, daca stii sa-i privesti, sunt ramasite de suflet.

–          In definitiv, ai dreptate, suntem niste ratati cu totii, zice un altul, si, dupa un moment de tacere pluseaza, stie el prea bine de ce. Viata personala? Un rahat imens…Viata profesionala?! Asta nici ca mai conteaza, atata vreme cat exista alcoolul!…Nu?!

Pret de cateva clipe, se asterne o tacere adanca, rupta la ceva vreme de vocea lui oleaca guturala, de parc-ar fi trezit dintr-un somn adanc:

–          Homosexualii sunt aproape toti niste gunoaie umane, niste deseuri, niste dejectii…

–          Nu, nu-i chiar asa, tu esti om…ii zice unul, taraganand oleaca vorbele.

–          Mda…un fel de om…raspunde el, fara a parea ca pune prea mare pret anume pe spusele astuilalt.

–          Oare fericirea chiar exista? intreaba un altul, ca trezit din vis.

–          Voi n-aveti, draga, nici macar dreptul sa vorbiti despre fericire!, ii raspunde el scurt si caustic, fara a incerca sa-si indulceasca in vreun fel vorbele. Voi n-aveti fericire, ceea ce traiti voi, cu totii, nu-i fericire, e cel mult un proiect de fericire…

–          Chiar asa?

–          Da. Voi va tot plangeti in dreapta si-n stanga, dar in definitiv nu altii, ci voi sunteti de vina, voi n-aveti priceperea si nici arta iubirii, nu va pricepeti nici macar sa atingeti. Toata zbaterea asta a voastra indreptata catre sexualitate nu-i decat o tema goala, o porcarie fara margini, pentru ca sexul, asa cum il priviti voi, inhibat de niste chestii absolut mediocre si invatat din filme porno de doua parale, nu-i decat mecanica pura, e un cacat…

Tacerea din jur e grea ca o cortina de catifea, iar el este obisnuit cu asta, caci cortina de catifea aproape ca-i parte din viata lui.

–          Adica vrei sa zici ca eu sunt un cacat? intreaba la un moment dat altul, care-i mai curios din fire si care-i si psiholog de profesie, asa ca are, poate tocmai de aceea, tendinta de a psihologiza excesiv.

–          Da, mami, ce nu ti-e limpede?! Un cacat. Nu, nu un om, nu, aia-i deja prea mult, esti un cacat, un produs al omului, rezultatul unui proces de descompunere, un produs rezultat al digestiei, nicidecum un om. Ca sa fii om, trebuie musai sa te trezesti dimineata si sa simti ca esti om. Sa stai in fiecare dimineata cu inima ta in palme si sa te intrebi cui ii poti darui azi din ea…

–          Adica…ce vrei sa zici? Ce-ar trebui sa ai in viata?

–          Nu, nu, nu! Nu intelegi nimic, nimic din tot ce-ti spun, zice el, agitand aerul din jur cu mainile, nervos, si fumand tigara dupa tigara. In viata nu asta-i tema, sa ai ceva. Nu trebuie sa ai nimic. Trebuie sa ai cel mult declic.

–          Si intelegere fata de tine…

–          Da, si intelegere, dar nu musai fata de tine, cat fata de ceilalti. Si da, sa te iubesti pe tine, asa cum esti. Dar iubirea asta fata de tine nu inseamna sa-ti bagi degetul in cur si sa te masezi la prostata.

–          Nu, n-am zis io asta, nu-s asa de dobitoc…

–          Nu-i vorba de dobitoc, e vorba ca n-ai generozitatea trairii…majoritatea nu-s decat niste eterni aspiranti la a deveni niste babe extrem de bine conservate la 40 si mai bine de ani…

–          Da’ daca esti un rahat si constientizezi asta si aspiri sa-ti depasesti conditia, te poate ajuta ceva sau cineva din afara?

–          Nu, mami, asta-i o prostie, e o prostie din seria alora cu „exista Mos Craciun”. Majoritatea asteptam sa vina cineva din afara si sa ne rezolve problemele cu noi insine. Rezolvarea nu-ti poate veni decat din tine si de la tine, in afara nu-i nimic de care sa te agati si care te-ar putea salva.

–          Adica eu sunt asa, ca o flegma?

–          Da, ca un fel de flegma…zice el, cu regret cumva…

–          O flegma uscata atunci cand bate vantul si care se hidrateaza la loc atunci cand vine ploaia…Asta-nseamna ca, dintr-un punct de vedere, macar ca gay sunt aproape perfect…ca-s versatil.

–          Nu, mami drag, asta-nseamna ca esti o flegma… o flegma si nimic mai mult… Nu ti-am zis ca noi, homosexualii, suntem  aproape cu totii niste ratati, niste neterminati?…

–          Mda…pana aci te pot urmari…pana aci te inteleg…asa cred si eu…asa simt si eu…

–          Nah…si cand esti ca o alimentara mica si ieftina, in care se poate vinde aproape orice, n-ai nimic mai mult ca substanta decat acei  1 – 2  metri patrati chinuiti pe care sa te poti desfasura…atat…Problema ta este ca nu ai o plaja a trairii, a sentimentelor, care sa iti confere o anume noblete…n-ai, adica, nimic nobil in tine, nici ceva care sa-ti fi fost dat ca atare, la nastere, de ma-ta si de tac-tu, si nici ceva care sa fi dobandit tu intre timp, printr-un efort de-al tau anume…Te trezesti dimineata si esti asa, ca o vaca…

–          Da’ vacile nu pot sa zboare si ele, cateodata?, intreaba un altul, perfect desincronizat, defazat cu totul fata de directia de-acum a discutiei.

–          Ba, pot…da’ le lipseste credinta in zborul lor si curatia…altfel ar putea chiar sa zboare…

–          Crezi?

–          Da, eu asa cred…ca ar putea…

–          Asta-i o viziune asa…de artist…

–          Nu, nu-i vorba ca de artist sau nu, e vorba ca tu, la cum gandesti, si daca ti-ar da Dumnezeu 200 de ani de trait pe pamantul asta, tot la fel i-ai trai si tot la fel ai gandi si tot aceleasi greseli le-ai face…Tu nu esti creativ in nici un fel, tu esti etern repetitiv…Iar asta, privit intr-o lumina anume, e un pacat, un mare pacat…Tu nu intelegi un lucru….ca in functie de vibratia pe care o ai atunci cand atingi lucrurile, lucrurile se modifica, nu raman neschimbate… Asa ca, la o adica, o vaca ar putea chiar sa zboare! Io stiu ca tu acum faci misto de mine, ca zici ca-s beat, da’ sa stii ca nu-i asa, io-ti vorbesc serios…da’ tu nu ma poti urmari, pentru ca esti conditionat mintal sa nu-ntelegi lucrurile astea…

–          Adica io-s ala, cacatul de care am vorbit, raspunde celalalt, aprinzandu-se oleaca.

–          Da, tu! Nimeni nu se poate hrani din tine la modul spiritual. Poti cel mult sa te ajuti tu pe tine si sa te hranesti tu din tine, ca hrana organica ce esti, adica, sa incerci sa-ti fii tie de folos…asta-i ceea ce ai putea sa faci tu pentru tine, eventual, daca ma-ntrebi…

Celalalt, e limpede, nu-l urmeaza in rationamentul asta al lui. Se vede de la o posta ca-i deja ranit, ranit in orgoliul lui, si ca pandeste momentul potrivit cat sa i-o intoarca, sa se „razbune”, adica.

–          Cine-ti da tie dreptul sa-mi vorbesti asa? Sa ma judeci tu pe mine? Esti un poponar amarat, la fel ca noi toti! ii replica furios.

–          Vezi ca ai si tu tot mentalitate de servitoare, ca X? Vezi ca nu esti cu nimic diferit? Ti-am zis…Nu-i vorba de asta…nu-i vorba ca cine-mi da sau nu dreptul…Numa’ o servitoare buna-i asa ca tine, se stie fute cu toti stapanii si se fute cu ei si le-o ia in gura ca sa-i mearga ei bine…Tu nu stii sa fii stapan, n-ai cum, iti lipseste vocatia…

–          Aha! Si tu stii? il intreaba celalalt, ironic cumva.

–          Da.

–          Invata-ma si pe mine, atuncea…

–          Nu pot, ca asta poate pleca doar de la tine…

 

Restul de vorbe si-au topit cumva intelesul, si l-au diluat, in a nu stiu cata sticla de Samburoasa…

S-a fumat mult, s-au rostit sudalmi deopotriva, s-au spus vorbe grele si pline de naduf, s-au strigat singuratati (iar nu din acelea de-o clipa – doua, nu!, ci, in lumina brumei de intelegere pe care ti-o poate oferi numai perspectiva unor legaturi de suflet indelungate, care dureaza de ani buni, singuratati din acelea moleculare, care afecteaza faptura pana in miezul ei adanc, launtric).

 ………………………………………………………

–          Darul meu, mami drag, nu-i cuvantul, aud invariabil, la finalul serii, pentru a nu stiu cata oara.

 

Ar putea fi…ar fi putut fi… imi spun in sinea mea, caci inspre in afara nu se-aude nimic, ar fi de prisos…Iar daca nu cuvantul, atunci un altul, inca mai pretios de-atat, pentru care s-a fost infaptuit anume harul…Dar pe care,  intr-un acces de orgoliu mai mare chiar decat ratiunea insasi, l-ai topit, l-ai distilat, l-ai inecat, in patimi si tristeti incomensurabile si fara leac…

Imi spun toate astea in gand, pentru mine, in timp ce cuget, deopotriva, cat de concreta-i in clipa asta gandirea mea anume si cat de Kate Mackay ma aflu uneori…

Se intampla, subt  povara concretetii clipei, sa iti apari in ochii lucizi ai propriei minti ca fiind altul decat crezi tu ca esti, imi zic…Sau?

Realitatea intrece uneori fictiunea…

Si-atunci ce-ti mai ramane alt’ decat…please don’t eat the daisies!    

       

            

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s