“We shall fight them on the beaches…”

Sunt mai mereu un om indatorat cuiva.

Spre exemplu azi, acum, in aceasta seara, ii datorez din nou lui Vlad Zografi descoperirea unei parti dintr-un discurs de-al lui Churchill, despre care eu, ca o profana in domeniu ce sunt, nu stiam.

Nu insist cu detalii ce tin de situarea in context a discursului, pentru ca datele, in masura in care exista interes, sunt disponibile tuturor, asa cum mi-au fost disponibile si mie, daca nu in cartile de istorie, atunci macar pe internet.

Ca exercitiu de retorica – pentru ca, intr-o prima faza, pana cand mi-am lamurit pe deplin contextul istoric, pe mine asta m-a atras cel mai tare – partea aceasta din discurs e socotita a fi o izbanda, chiar daca vastele „laboratoare” ale internetului iti furnizeaza, la o cautare mai amanuntita, chiar si elemente ce tin de-o anume anecdotica a discursului, pe care, fara a avea posibilitatea sa le verific acum dintr-o alta sursa anume, le redau aici ca atare, nu doar pentru aspectul lor amuzant, ci si pentru ca se leaga de un alt subiect despre care mi-am propus eu sa mai scriu ceva in cele ce urmeaza…

Asadar, partea din discurs despre care se face vorbire:

Turning once again, and this time more generally, to the question of invasion, I would observe that there has never been a period in all these long centuries of which we boast when an absolute guarantee against invasion, still less against serious raids, could have been given to our people. In the days of Napoleon, of which I was speaking just now, the same wind which would have carried his transports across the Channel might have driven away the blockading fleet. There was always the chance, and it is that chance which has excited and befooled the imaginations of many Continental tyrants. Many are the tales that are told. We are assured that novel methods will be adopted, and when we see the originality of malice, the ingenuity of aggression, which our enemy displays, we may certainly prepare ourselves for every kind of novel stratagem and every kind of brutal and treacherous manœuvre. I think that no idea is so outlandish that it should not be considered and viewed with a searching, but at the same time, I hope, with a steady eye. We must never forget the solid assurances of sea power and those which belong to air power if it can be locally exercised.

 

I have, myself, full confidence that if all do their duty, if nothing is neglected, and if the best arrangements are made, as they are being made, we shall prove ourselves once more able to defend our island home, to ride out the storm of war, and to outlive the menace of tyranny, if necessary for years, if necessary alone. At any rate, that is what we are going to try to do. That is the resolve of His Majesty’s Government — every man of them. That is the will of Parliament and the nation. The British Empire and the French Republic, linked together in their cause and in their need, will defend to the death their native soil, aiding each other like good comrades to the utmost of their strength.

 

Even though large tracts of Europe and many old and famous States have fallen or may fall into the grip of the Gestapo and all the odious apparatus of Nazi rule, we shall not flag or fail. We shall go on to the end. We shall fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our island, whatever the cost may be. We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills; we shall never surrender, and if, which I do not for a moment believe, this island or a large part of it were subjugated and starving, then our Empire beyond the seas, armed and guarded by the British Fleet, would carry on the struggle, until, in God’s good time, the New World, with all its power and might, steps forth to the rescue and the liberation of the old.

Si continuarea, rostita in soapta, dupa cum se spune, la urechea unui coleg din Camera Comunelor:

And we’ll fight them with the butt ends of broken beer bottles because that’s bloody well all we’ve got!”

Am descoperit chiar, cu voluptate maxima, ca-i disponibila pe internet chiar si o inregistrare a acestui discurs, gazduita de The Guardian, asa incat oricine doreste, il poate asculta…

N-as fi stiut insa nimic din toate astea daca n-as fi avut curiozitatea, cum si ragazul, sa sap in arhive, in cautarea ultimelor articole care poarta semnatura lui Vlad Zografi, despre care am mai scris si aici, dar si pe fain.

Articolul despre ICR, spun drept, cu toata admiratia pe care i-o port autorului, nu mi-a parut dintre cele mai izbutite purtand semnatura Domniei Sale, poate pentru ca stilul aista (oleaca) de pamfletar nu-i vine tocmai manusa, ori poate ca-s eu subiectiva cumva si m-am deprins prea tare intr-un alt chip, si-atunci imi vine greu sa ma desprind de anumite „tipare” mentale pe care mi le-am presetat…poate…

Sau poate, caci m-am gandit si la asta, domnul Zografi e atat de stanjenit de mai noua sa ipostaza de „gazetar de nevoie al moravurilor USL-ului” incat nu-si poate intra intotdeauna foarte bine in rol, caci ii vine greu sa creada (ori sa isi reprezinte despre sine) c-a ajuns sa apere cu condeiul in mana – cum Churchill in exercitii de retorica odinioara – prezentul unei tari in care maneaua politica e-acum la loc de mare cinste.

Domnul Zografi „pacatuieste” poate tocmai prin aceea ca incearca sa vorbeasca pe intelesul tuturor (inclusiv pe intelesul USL-ashilor), desi nu-i vine tocmai lesne sa faca asta, lucru care se chiar vede, itindu-se, asa, printre randuri…

Articolul ca articolul, insa cand a venit randul comentariilor, aici se pot face, cum aproape de obicei, adevarate studii de caz…Am ras minute in sir citind unele dintre comentarii, dar mai ales citind si rascitind comentariul unei doamne entuziaste, succedat imediat de raspunsul stanjenit, insa de asta-data inconfundabil, al domnului Zografi.

Cum lesne se poate deduce din context, probabil, eu nu-l cunosc personal pe domnul Vlad Zografi, asa ca nu despre o admiratie fondata pe vreo solidaritate de ast’ gen e vorba aici.

Il stiu pe domnul Zografi insa din scrierile Domniei Sale, pe care le-am citit cu maximum de voluptate, si il mai reconstitui, dar asta doar asa, suplimentar cumva, pentru mine, din amintirile unei foste colege de-a Domniei Sale, care se intampla sa imi fie o prietena foarte apropiata si foarte draga.

In plus, exista chiar si o evocare mai cunoscuta, asa, semnata Gabriel Liiceanu, in care se vorbeste in termeni elogiosi, dar oleaca…”stranii”, cum si atipici, despre domnul Zografi, chestiuni care vin de se aseaza perfect peste relatarile de tinerete ale prietenei asteia a mele, care il descrie pe dramaturg ca fiind un solitar prin excelenta, oleaca ciudat, cu inadecvari la realitate specifice oamenilor foarte – foarte inteligenti si cu un spirit practic care tinde ingrijorator inspre…zero.

In relatarea lui Gabriel Liiceanu, lucrurile suna cam asa:

“Astăzi, la “După-amiezele cetăţii” găzduite de Institutul de Arhitectură, Vlad Zografi a vorbit despre “teatrul ca lume” şi m-am dus să-l ascult. În timp cevorbeşte, începe să se deruleze în mine, ca într-un enorm play-back, felul în care l-am cunoscut.Vlad Z. face parte dintre oamenii pe care specia nu poate conta. Nu-l va găsi niciodată acolo unde îl lăsase sau acolo unde, potrivit clişeelor ei, s-ar fi cuvenit să fie. A venit cîndva (în 1991?) în biroul meu de la Editură şi m-a întrebat dacă nu cumva am un post de corector pentru el, altminteri fiind obligat să plece la Paris pentru a-şi da doctoratul în fizică atomică. Am crezut, evident, că tipul nu era în toate minţile. De altfel, se legăna de pe un picior pe altul (fiind şi înalt, după cîteva minute am ameţit) şi avea o figură halucinantă, cu o meşă care îi cădea mereu pe frunte şi pe care de cîte ori o trimitea înapoi cu mîna, o însoţea parcă cu privirea, rămînînd apoi o vreme cu ochii pierduţi în nicăieri. Se poticnea înaintea fiecărei fraze, înclinîndu-şi, de cîteva ori la rînd, meditativ capul şi lăsîndu-ţi senzaţia că, înainte de a ţi se adresa, vorbeşte, sub forma unui mîrîit prelung, mai întîi cu el. I-am propus să îşi dea doctoratul şi pe urmă să mai stăm de vorbă. Doi ani mai tîrziu a reapărut în biroul meu, îmbrăcat parcă la fel ca prima oară, cu un pulovăr gri purtat în exces, cu pantaloni bej din catifea reiată boţiţi, cu nişte pantofi spectaculos de mari (să fi fost 47?), a căror culoare originară nu mai putea fi precizată, şi a reluat conversaţia din punctul în care se întrerupsese: “Eu mi-am dat doctoratul, dumneavoastră aveţi postul de corector?” Apoi a emis un rîs lugubru şi a adăugat: “Diploma de doctor de la Paris am ars-o. Nu mai sînt fizician. Am să fac literatură. Vreau să scriu teatru. Un post de corector m-ar păstra în sosul literelor. Şi, oricum, trebuie să am din ce să le pun copiilor mei o bucată de brînză pe masă.” L-am rugat să mă aştepte cinci minute în secretariat şi l-am sunat pe un prieten, profesor la IFA. Da, e un tip formidabil. Da, pe proiectul lui lucrase o echipă de cercetare la Paris. I se oferise acolo un post permanent. Refuzase. Nu, nu ştia de episodul cu arderea diplomei de doctor, dar dacă spusese, aşa era.A fost angajat pe post de redactor. De atunci a scris nouă piese de teatru, patru dintre ele s-au jucat pe cele mai bune scene bucureştene şi una urmează să fie montată în străinătate. A luat premii. A devenit cel mai important “dramaturg român în viaţă”. Are 42 de ani. (Gabriel Liiceanu – Usa interzisa)

Sau:

“Vlad Zo este copilul răsfăţat al Editurii. Citeşte enorm în toate direcţiile (literatură, ştiinţe,filozofie) şi cînd face fişa de prezentare a unei cărţi simţi subit nevoia să citeşti cartea. Mi-aduc aminte cum începea prezentarea volumului unui faimos neurolog american: “V-aţi gîndit vreodată cum arată să nu te poţi orienta pe lume decît spre dreapta, stînga fiindu-ţi pur şi simplu necunoscută? Cum ar fi să-ţi confunzi soţia cu o pălărie şi să încerci să ţi-o pui pe cap?Să stai de vorbă cu medicul şi să nu percepi, privindu-l, decît o barbă, un halat alb şi un stetoscop? V-aţi gîndit cît de subţire este peretele care desparte normalitatea de nebunie? Ei bine, citind cartea doctorului Sacks…”În schimb, Vlad Zo, spuneam, e un pericol în reuniuni de lucru şi nu are sens să-l chemi decît dacă vrei, aşa cum s-a întîmplat astăzi, să arunci adunarea în aer. Nimic din fiinţa lui nu se potriveşte cu un “cadru organizat”. Pînă şi ocuparea locului care îi revine la masa de discuţii se face prin detururi prealabile, prin pipăirea somnambulică a cărţilor şi a revistelor aflate pe masă, însoţită de comentarii absconse făcute sub forma unor mormăituri ininteligibile pentru ceilalţi, din mijlocul cărora ţîşneşte din cînd în cînd frîntură unei sintagme: “Lesbiene… Ia uitea! Lesbiene prin contract. Auzi, prin contract!” După care vorbele se pierd din nou în indeterminatul bombănelii şi al unui mîrîit prelung. Freamătul pe care fiinţa lui îl emite continuu îi cuprinde pînă la urmă pe toţi cei de faţă şi, în curînd, toată lumea începe să se certe cu toată lumea. Simţindu-şi forţa de disoluţie, redublează, devine ludic şi instigator. Are în ochi, peste masă, o colegă căreia îi face din cînd în cînd “pst! pst!” şi căreia la un moment dat îi strecoară: “Ce vrei, dom’le? Ce vrei? Poate că sînt mort! Poate sînt ca în Madagascar!” Manevra îi reuşeşte. În clipa aia toată lumea se opreşte, cu mine în frunte (simt că pierd firul), şi într-un glas întrebăm: “Dar cum e în Madagascar?” VladZo clipeşte fericit că a reuşit să ne deturneze de la tîmpeniile pe care le discutam, spune “În Madagascar?”, face o pauză lungă, ne zîmbeşte hîtru şi îşi degustă poanta bîţîind din cap: “În Madagascar? Păi uite cum e în Madagascar…” Simţim că ne sufocăm de curiozitate. “În Madagascar, la trei ani o dată, toată lumea dezgroapă cîte un schelet, dansează cu el o zi şi pe urmă îl îngroapă la loc. Poate că eu am murit şi că dansaţi cu mine!” Toţi cei de faţă încep să ţipe şi să vorbească în acelaşi timp, eu strig “linişte!”, după care şedinţa se duce naibii, pe scena în care Vlad Zo s-a ridicat de la masă şi îi arată fetei de vizavi care ar fi tehnica exactă a dansului cu scheletul.”

Ori, tot de-o seama, din “Usa interzisa”, un fragment citat dintr-o opinie de-a lui Vlad Zografi:

“M-am gîndit şi eu la chestia asta, îmi răspunde Vlad. Păi nu talentul e problema.
Talentul e o condiţie. Mulţi au talent. Şi Păunescu are talent să facă versuri.
Numai că un scriitor e mare dacă, dincolo de talent, reprezintă o conştiinţă.
Atenţie, «conştiinţă» nu înseamnă «moralitate», ci putinţa de a trăi pînă la
capăt pe firul netraficat al interiorităţii tale. Din cauza asta Panait Istrati,
Koestler sau Orwell nu sînt totuna cu Sadoveanu sau Petru Dumitriu.Vreau să
spun că o angajare istorică greşită ţine de conştiinţă, în timp ce o pactizare
cinică nu. Nici unul dintre cei de care ai pomenit nu reprezintă o conştiinţă şi
de-asta, pînă la urmă, ei nu sînt mari, indiferent de cît talent au. Cel mai bun
exemplu de conştiinţă pentru mine este Dostoievski.”               

Nu m-a surprins, asadar, ceea ce am citit in relatarea lui Vlad Zografi despre sine, cat m-a amuzat discrepanta dintre tonul politicos si oleaca pretios al doamnei, ingrijorata si excesiv, poate, preocupata de soarta ICR-ului si dornica sa puna umarul la redresarea acestuia, prin trimiterea unui laudatio despre domnul Zografi pe adresa anume a domnului Gabriel Liiceanu (de ce oare?!) si tonul firesc, de-o naturalete dezarmanta, care insoteste un refuz motivat cu argumente zdrobitoare, al domnului Vlad Zografi.

Dar iata:

Domnule Zografi, (scrie doamna)

Nu este prima oara cind ne incintati cu ironia fina. Pentru cei care va cunosc ca mine (macar din piesele de teatru) daca nu si din interventiile pe acest site – este clar ca nu va lipsi “cheia” de interpretare a articolului. Bine venit. Si clarificator, fara echivoc. Imi pun problema ce se va intimpla cu ICR in continuare, ca institutie. Quo vadis ? Daca dl Patapievici a fost denigrat si constrins sa demisioneze, inseamna ca destinul acestei institutii de bine, din putinele din tara noastra, este pecetluit? Ar mai putea totusi o conducere curajoasa si de exceptie sa redreseze lucrurile, macar aproape de ceea ce a insemnat ICR pina astazi, daca nu si mai mult? Si in acest context ma gindesc chiar la dv. domnule Vlad Zografi. Lasind la o parte asemanarea total accidentala a formatiei de fizician, ma gindesc la un suflu proaspat care sa aduca cu el ceva nou si puterea de a realiza lucruri pt. cultura romana. Personal cred ca aveti aceste atuuri, domnule Zografi, cred ca ati putea contribui mult, si mai mult inca decit ati vrea sa credeti. Eu va invit la o reflectie pe acest subiect. Nu sint putini cei care va cunosc din presa electronica. Imi imaginez ca un referendum – da, un referendum daca ar fi posibil – pt. functia de presedinte al ICR v-ar putea aduce in aceasta functie cu cea mai mare probabilitate, in orice caz cu avantaj net fata de multi candidati potentiali. Daca lucrurile ar fi cinstite ! In aceasta perioada de deriva, in care lucruri importante sint retezate fara ca nimeni sa miste un deget, va intreb cu sinceritate: credeti ca scrisori de adeziune, din partea mea si a multor alti cititori carora le pasa cu adevarat, catre domnul Liiceanu ca pirghie de influenta (sic!!! 🙂 ), v-ar putea apropia de conducerea ICR ?

 Va rog sa contati pe increderea noastra. Astept raspunsul dumneavoastra.”

Vlad Zografi raspunde:

“Stimata doamna, va multumesc frumos pentru cuvintele dvs, dar va rog sa tineti cont de cateva realitati elementare in ce ma priveste: in tot ce tine de latura practica a vietii ma descurc doar cu putin mai bine decat un mort; cred ca sunt suficient de lucid ca sa-mi dau seama ca n-am nici cele mai vagi calitati de om de actiune sau de organizare; am fost mereu subminat de propria mea subiectivitate, traiesc sub molozul obsesiilor, temerilor, visurilor mele. Sunt pur si simplu un scriitor – o spun fara orgoliu si fara dorinta de a ma eschiva, cam la fel cum un medic legist constata cauza decesului.

 Am intervenit in toata povestea asta oribila doar fiindca am simtit ca mi se da foc la casa – si vin si eu cu cate o lingurita cu apa. E reactia unui om amenintat, care n-are la dispozitie altceva decat cuvintele. Pe de alta parte, mi-e ingrozitor de draga acea “iresponsabilitate” care iti da libertatea sa scrii ce vrei si cum vrei – asta e firea mea adanca. Conditii exterioare, cu totul surprinzatoare pentru mine, m-au silit la o “responsabilitate” de care – daca as capata distanta – as rade in hohote. Adevarul este ca nu ma intereseaza absolut deloc politica sau administrarea culturii si sunt genetic bolnav de individualism. Ii admir pe cei care au reusit in directia asta, dar ei fac parte dintr-o alta specie decat mine.

 Tot timpul ma gandesc la teatru – sigur, asa cum il vad eu, un teatru greu de digerat si pe care n-am sa mai apuc probabil sa-l scriu. Cat priveste relatiile mele cu societatea, eu nu sunt decat carne de tun – poate de o calitate ceva mai buna – dar mai conteaza calitatea carnii de tun?

 Imi pare rau ca trebuie sa va dezamagesc: ca persoana cu responsabilitati sociale as fi un dezastru. Eu raman cu lingurita cu apa – si reascult zilnic discursul lui Churchill din iunie ’40, in parlamentul britanic: “We shall fight them on the beaches…”

Nu ca parc-ai fi in fata unui fragment din „Titanic vals” al lui Musatescu, acela cu „Va rog nu ma votati!” („Fraților! Vin în fața voastră pentru prima dată, ca să vă rog să m-ascultați… N-am să vă spui decât două cuvinte… Și acestea sunt: vă rog să nu mă votați! Să nu mă votați fiincă nu merit să intru în Parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi și nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint și să vă înșel buna credință?”), nu!, dar ceva cam tot de-o seama, ceva care, lecturat intr-o anume lumina, reveleaza tocmai teribila impietrire a majoritatii dintre noi in “formule” de gandire daunatoare de-a binelea, caci, dincolo de aceea ca „binele” nu-i poate fi facut cuiva cu de-a sila (iar asta-i un truism, o banalitate, fireste), rezulta limpede cat de conditionati suntem sa gandim intr-un fel anume, care leaga „recunoasterea valorii cuiva” de dorinta imediata de a-i “asigna” acestuia o functie anume, o pozitie, pe cat posibil mai importanta, in ierarhia de orisice fel (lucru care nu-i rau, in esenta, da’-i amuzant in context, cum si relevant, probabil, inclusiv pentru felul de a gandi al USL-ashilor, care se identifica pe ei insile ca fiind valorosi si-atunci ard de nerabdarea de a-si mai incredinta unii altora niste „pozitii” anume).

Am mai scris zilele astea, intr-un articol, ca-mi pare ca-i cumva simptomatic pentru romani sa-si clameze cu orice ocazie „valoarea”, ca intr-o confirmare a versiunii manelizate a acesteia, aceea cu „valoarea mea, valoarea mea” sau aceea cu „dusmanii-mi poarta pica, da’ n-au valoarea mea”. 🙂

Ei bine, iata!, avem acum de-a face cu un om care refuza sa i se recompenseze valoarea, pe motiv ca – si recunoaste asta cu sinceritate si naturalete maxima! – ii lipseste spiritul practic…

Ei bine, aceasta onestitate structurala, dublata de absenta oricarei infatuari anume, cum si de lipsa de pretiozitate cu care se raporteaza la propria „valoare”, corelate cu veleitatile de dramaturg ale Domniei Sale – acestea toate si nu altele! – sunt atributele care fac din Vlad Zografi intelectualul de la noi pe care il pretuiesc atat de mult!

Inutil sa zic din nou acum cat de dureros de dezamagitor a fost pentru mine, recent, sa citesc disputa dintre Petre Roman, fostul prim-ministru-vedeta si Andrei Plesu– fostul filozof-vedeta, disputa legata – cum altfel, nu?! – tocmai de „valoarea mea, valoarea mea” si in care domnul Plesu riposta la acuza de caracter minuscul venita din partea lui Petre Roman cu o formula de genul ca „e de preferat un caracter slab lipsei de caracter” sau asa ceva…

Ei bine, tocmai asta-i diferenta: in maneaua asta semi-culta care a devenit viata publica din Romania, mai exista – ferice!!! – voci care sa-si ingaduie sa zica simplu: „Imi pare rau ca trebuie sa va dezamagesc: ca persoana cu responsabilitati sociale as fi un dezastru.”

 

Advertisements

2 thoughts on ““We shall fight them on the beaches…”

  1. Pingback: Intelectualii romani – Viata si Opera. | ioana75

  2. Pingback: Din laboratorul sinelui: Prafpulberismul in cultura romana | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s