Intelectualii romani – Viata si Opera.

Ideea „excursiei literare” de azi mi-a venit din mai multe surse anume, dovada – ne-necesara, caci e fapt stiut deja! – a cat de incalcite pot fi caile gandului…

Cautand mai serile trecute sa reconstitui din fragmente portretul lui Vlad Zografi surprins de Gabriel Liiceanu in “Usa interzisa”, am recitit, pe nerasuflate, intr-o singura noapte, aproape toata cartea, al carei continut nu-mi era deloc strain, dar ale carei detalii, in vartejul timpului, mi se mai decolorasera in memorie.

Sunt acolo, intr-o devalmasie, fragmente extrem de izbutite, de-o gingasie a sentimentelor aparte, cum si fragmente asupra continutului carora nu mi-am propus sa opinez aci, caci am in minte deja schita unui articol viitor.

Cum mai toate cartile lui Liiceanu, si aceasta este, printre altele, o poveste de iubire – povestea prieteniilor lui indragostite si ziditoare de sine, reflectata in oglinda ochilor scriitorului, traducator valoros de filozofie germana, el insusi filozof aspirant, poticnindu-si insa undeva sistema, pe drumul intortocheat care il leaga pe un director de editura (fosta politica) de un iubitor de parfumuri fine si de incaltaminte de cea mai buna calitate, cu escala in mini-parcul de masini foarte scumpe, rasfatate cu nume tandre, de alint.

Nu i-as face domnului Liiceanu o vina din aceea ca-i plac micii de la “Cocosatu’” si ca descrie si domnia sa (la fel cum si domnul Plesu, in alte contexte), in detaliu, mesele copioase de acolo, in companii alese si placute, cum cea a profesorului Setlacec si a lui Andrei Plesu.

Intelectualii mananca si ei, nu-i asa? Intelectualii iubesc si ei, nu? Au si ei dreptul sa se bucure? Au si ei acces la bucuriile marunte ale vietii?

Mda…au, fireste ca au acces la toate astea!…imi spun.

Numai ca gandul care ma bantuie pe mine de ceva vreme si caruia i-am si dat glas deja in cateva randuri pana acum e legat de aceea ca nu, biografia unui intelectual (acela anume cu aspiratii de a deveni candva “bibiliografie”) nu-i facuta din relatarea insumata a unor episoade ce tin de „la joie de vivre” si de exercitiul lui “bien-etre” comis in compania oamenilor dragi, ci-i facuta din altceva, mult mai concret de-atat, in sensul acela al interogatiei formulate de Andrei Plesu aici, dar ramasa cumva, chiar si din partea varfurilor de lance ale auto-constituitei noastre elite intelectuale, la stadiul de proiect: suma de accidente biografice, „proiect de opera”, promisiune de “bibliografie”.

In sensul acesta, imi amintesc cum Mircea Popescu, autorul Trilemei, l-a numit la un moment dat pe Andrei Plesu “primul blogger al tarii”. Intre proiectul unui “blogger”, insa (si chiar al unui blog insusi) si ceea ce ar trebui macar sa fie proiectul – pe termen lung – al unui “tiitor de scoala” e o diferenta…ori macar ar trebui sa fie…Despre lipsa de asteptare, insa, si despre “cine n-are batrani sa-si cumpere“, puteti citi un articol de arhiva aici.

Sa incerc sa revin la sirul vorbelor mele acum…

Noroc ca diaristica de la noi nu ofera si date foarte concrete despre preferintele culinare ale domnului Patapievici (domnia sa fiind in acest sens ceva mai rezervat.) Asa incat, printre prezentele mai concrete, reflectate in scrierile de maturitate – tarzie ale domniilor lor, care abunda de referinte cu privire la gusturile in materie de gastronomie si parfumerie, marochinarie, pelleterie si vestimentatie, in general, ori altele asemenea, prezenta fostului director al ICR-ului ramane, in ochii publicului cititor, una, prin contrast, ceva mai diafana, mai eterata…Imi este mai dificil de intuit, mie, in calitate de cititor, ce digera stomacul domnului Patapievici seara, in timp ce imi este aproape nefiresc de familiar continutul blidului din fata domnilor Plesu si Liiceanu…

Eu vad in toate astea nu neaparat niste chestiuni pentru care acesti domni sa fie facuti vinovati, caci nu despre asta-i vorba aici. In definitiv, fiecare dintre noi savuram compania placuta a prietenilor, insotita de un pahar de vin bun sau de o masa copioasa, asa ca nu, nu aiasta-i pricina de indignare ori motivul nedumeririi mele….

Vad insa in aceasta aplecare a noastra – y compris a pretinsilor nostri intelectuali si oameni de cultura –  niste semnale aproape simptomatice si relevante pentru ghiveciul calugaresc din blidele culturii noastre, cu prelungiri pre-digerate indoielnic inspre blidele sociale si politice, economice si de orisice alta natura…

Nu-i numai la noi asa, si in sensul aista mi-am amintit indata si am cautat prin arhive de o discutie initiata de Bogdan despre o carte de-a lui Paul Johnson si intitulata chiar asa: „Intelectualii”.

Cartea aceasta citata mai sus e amplu si extrem de variat documentata si, amintindu-mi de ea in acest context, am simtit nevoia sa reiau cateva fragmente macar.

Eu n-am recitit partea despre Rousseau (cea care a facut obiectul schimbului de opinii dintre Bogdan si diabolus interpolator), ci aceea despre Hemingway, care debuteaza cu niste referinte extrem de incalcite la Ralph Waldo Emerson, fondatorul transcendentalismului, desemnat – in chip amuzant pentru mine, cumva – drept primul curent filozofic american (de gandire originala cu orice chip si pret, as adauga eu).

Nu impartasesc chiar intrutotul parerea lui Diabolus interpolator cat priveste faptul ca „Intelectualii” lui Johnson isi propune in mod deliberat, adica, sa darame niste mituri. Mie imi pare mai degraba ca acolo unde cartea se dovedeste extrem de simplista in concluzii (ca sa nu zic amuzanta de-a binelea – caci  domnul Johnson dovedeste o verva nebuna in a furniza concluzii, ceva de speriat!), e vorba despre o forma de umor cu-atat mai…”debusolanta” cu cat mi-e teama ca nu cumva acesta sa fie unul involuntar!

Eu socotesc ca ea, cartea, nu-i grozav de bine scrisa si nici nu-i teribil de priceput construita. In alt chip, insa, ea este destul de meticulos documentata si, din punctul de vedere al indatoririi de documentarist si mai putin de comentator a jurnalistului (care-i o masura a unui jurnalism obiectiv, specie care la noi nu se mai prea practica, din pacate, si nici nu stiu sigur daca s-a practicat la scara larga candva…), cartea se prezinta chiar binisor.

E lesne de observat, si asta la o prima vedere chiar, ca exista in cuprinsul ei multe bucati extrem de amestecate, de informatie „buruienoasa”, neindeajuns prelucrata, asa incat, in loc sa-l limpezeasca pe cititor, mai degraba il confuzeaza si il imping de la spate inspre a cerceta si alte surse anume, dinspre partea carora sa i se traga, eventual, o lamurire mai deslusita si mai cuprinzatoare.

Pe mine, bunaoara, m-au deranjat foarte acele incursiuni in aspectele ce tin de o anume pudibonderie tampa legate de viata intima a lui Emerson, situate in debutul capitolului despre Hemingway. OK, am inteles, era acolo o tentativa de a plasa totul intr-un context, cel al unei pudibonderii nationale, ce contureaza profilul unei natiuni edificatoare indesine a proiectului unei Lumi Noi si a proiectului unei noi morale si, in acest sens, eu – cititor trebuie sa inteleg cat mai bine cu putinta contextul de moravuri in care familia Hemingway a gasit cu cale sa-si educe progeniturile s.a.m.d. Doar ca…doar ca…raman cu cateva semne de intrebare referitoare la valoarea documentara, corelata nefast cu izbanda integrarii in text a unei astfel de documentatii, cat si cu niscaiva nedumeriri pe fondul problemei, asupra carora nu mai insist aici…

Una peste alta, insa, nu, asta nu-i o carte de tipul „myth-busters”, cat  o tentativa de a zugravi vietile unor oameni – socotiti de catre cei din jur si de catre ei insile a fi niste intelectuali – asa cum au fost ei, neidilizati, necosmetizati, cu referinte clare, precise, la preferintele lor sexuale ori de alta natura, dar fara genul acela, parca, de pedanterii usor snoabe, care abunda in paginile „Usii interzise”.

Si atunci m-am gandit ca astea toate, diferentele, adica, vin din aceea ca, in cazul „Intelectualilor” lui Johnson, vorbim macar despre niste intelectuali cu opera (indiferent ce anume ar presupune asta, de la politica la literatura, cu escala prin alte posibile „halte”), pe cand in cazul intelectualilor de la noi, viata insasi – adica biografia lor, iar in unele cazuri auto-biografia insasi, cu unele „inflorituri” de stil ori de alta natura – isi propune sa se substituie „operei”, aspirand sa devina „opera” insasi, ceea ce-i, fireste, un non-sens, un produs contra-firii de-al contemporaneitatii noastre culturale aproape inexistente, intrucat pana si antebelicele noastre perioade culturale, cu bruma de cultura romana cata au putut ele furniza, au produs exemple cat de cat demne de luat in seama de „X-ulescu – viata si opera”.

Pe cand acum, nu!, acum avem – oh!, vai!, cu mici, foarte mici exceptii! – doar „Y-ulescu, viata. Viata ca opera sau opera ca viata” sau asa ceva…        

Si-atunci, brusc, mi-a venit in minte fragmentul ce urmeaza, si despre care am aflat tot recent ca este printre putinele din Caragiale (alaturi de „Situatiunea”) ce-a fost tradus in limba suedeza.

Asadar, iata, mai jos, Caragiale – opera (cu radacini in viata, fireste, dar asta-i cu totul si cu totul si cu totul altceva…):

http://www.observatorcultural.ro/DE-RECITIT.-Intelectualii*articleID_26483-articles_details.html

P.S.: Iar apropo de tendinta aceasta a noastra de a trivializa cumva totul sau de a “confunda”, in chip pagubos, viata cu opera si injuria sau calomnia cu aspra consideratiune critica, insa intemeiata pe niste argumente credibile si de sine statatoare in picioare, pe mine m-a surprins oleaca, spre-o pilda, de dimineata, cand citind in pripa presa am constatat cati comentatori au sarit s-o atace pentru spusele sale pe Monica Macovei, iar nu pe fond, cat pe-o forma, “implantata” cumva in mentalul colectiv de-o sama de lucratori prin tot felul de trusturi de presa anume (si care isi revendica, pesemne, invatatura, de la acelasi izvor cum aceia, odinioara, care il contrau pe Eminescu, dar nu cu argumentele unor ne-izbanzi literare, cat cu cele ale unei pretinse boli si ale unor alte pretinse inclinatii anume, dar care, adevarate sau false – putin conteaza!, n-aveau vreo legatura pe fond cu scrisele lui anume… )

 

 

 

Advertisements

One thought on “Intelectualii romani – Viata si Opera.

  1. Pingback: Din laboratorul sinelui: Prafpulberismul in cultura romana | ioana75

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s