Din laboratorul sinelui: Prafpulberismul in cultura romana

Nu, titlul aista nu-i unul original, l-am preluat din paginile “Usii interzise”, despre care tocmai am marturisit ieri ca am recitit-o aproape din scoarta in scoarta, intr-o singura noapte, caci uitasem multe dintre nuantele care odata mi-au placut atat de mult.

Si, pentru ca sunt multe fragmentele care pot aduce oleaca de lumina asupra situatiunii actuale in care ne aflam, ca “descalecatori” directi – multi dintre noi – din scolile de umanioare din Romania, m-am gandit ca e un exercitiu util de reimprospatare si de limpezire a unor ganduri (pentru mine, in primul rand, dar si pentru toti cei care-or mai fi dornici sa o faca) sa citez aici, cu generozitate, cateva fragmente asupra carora atentia mea a zabovit indelung…

Mai intai de toate, asta cu prafpulberismul vine dintr-o discutie purtata de autorul cartii cu doi dintre valorosii lui prieteni, Monica si Virgil Ierunca, si este, se pare, propunerea lui Virgil Ierunca referitoare la posibilul titlu al unei teze de doctorat despre cultura romana, care ar fi putut analiza, adica, prafpulberismul culturii noastre, si anume de la Miron Costin pana in contemporaneitate.

Mai apoi, ce m-a frapat inca o data cu asupra de masura, parca, este faptul ca Liiceanu are, chiar are, un cult al prieteniei, al ceea ce el numeste, ca si concept, prietenie-indragostita, iar in privinta aceasta poci zice ca il urmez indeaprope, caci structural sunt si eu intocmai plamadita, poci trai cu iubire, chiar daca stiu, caci am apucat a intelege, la maturitate, ca nu poti trai numai si numai din iubire.

E, si-aici si vine, cumva, motivul “galcevirii” mele mute (si, iata, abia in lunile din urma – asternuta pe hartie, in scris, adica) cu cei doi domni, Plesu si Liiceanu, ale caror carti, am spus-o, o repet, mi-au fost, daca nu repere fundamentale, atunci macar echivalentul firului rosu cultural, pe care l-am urmat fidel, in ideea sa nu ratacesc cumva calea pe care mi-o trasasem cu de la mine chemare (initiativa) si asta in absenta unor repere concrete, vivante, adica, fiindca, din nefericire, scoala timisoreana de stiinte umaniste, pe care m-am caznit intr-un final a o urma, mi-a oferit putine, prea putine modele (mi-e si groaza sa zic ca mi-a oferit modele aproape deloc…)

Pactizarile acestea conjuncturale la care s-au dedat intelectualii ante-citati de-a lungul celor 20 si mai bine de ani de istorie post-decembrista, modul – macar aparent – in care au girat, prin atitudinea Domniilor Lor – veridicitatea motto-ului „Nous sommes ici, aux Portes de l’Orient…”, toate astea m-au facut sa ma intreb, mereu si mereu  si mereu in ultimii ani, in ce masura sunt (pot fi) intelectualii niste repere autentice si in ce masura „tradarile” lor (si inteleg prin asta mai mult felul in care acestia isi „abandoneaza”, fie si vremelnic, calea, pentru a  pribegi pe alte carari, inselatoare parca, pe care istoria ti le aseaza provocator in cale) sunt ori nu justificabile in vreun fel…

Aveam in minte un fragment scris de Liiceanu in carte si l-am regasit, iata, de vreme ce l-am citat si mai serile trecute, cand cu articolul despre Vlad Zografi:

M-am gîndit şi eu la chestia asta, îmi răspunde Vlad. Păi nu talentul e problema. Talentul e o condiţie. Mulţi au talent. Şi Păunescu are talent să facă versuri. Numai că un scriitor e mare dacă, dincolo de talent, reprezintă o conştiinţă. Atenţie, «conştiinţă» nu înseamnă «moralitate», ci putinţa de a trăi pînă la capăt pe firul netraficat al interiorităţii tale. Din cauza asta Panait Istrati, Koestler sau Orwell nu sînt totuna cu Sadoveanu sau Petru Dumitriu.Vreau să spun că o angajare istorică greşită ţine de conştiinţă, în timp ce o pactizare cinică nu. Nici unul dintre cei de care ai pomenit nu reprezintă o conştiinţă şi de-asta, pînă la urmă, ei nu sînt mari, indiferent de cît talent au. Cel mai bun exemplu de conştiinţă pentru mine este Dostoievski.”

Este acesta raspunsul lui Vlad Zografi la o intrebare de-a lui Liiceanu despre constiinta si pactizarea intelectualului (sau a pretins-intelectualului dintr-un spatiu cultural anume) cu Diavolul, reprezentat de mai stiu eu ce tentatii marunte de-ale istoriei, in sensul discutiilor la care am mai facut referire, cele de la Ateneul Roman, cu Herta Muller sau cu Adam Michnik.

Ochiului intransigent al Hertei Muller ori a lui Adam Michnik le-a parut a fi gestul de pactizare tacuta a celor doi o alternativa – vinovata, e limpede – cu Diavolul rosu si cu ceea ce a urmat dupa el in istoria incerta si inca tulbure a spatiului romanesc contemporan.

Andrei Plesu a justificat atunci, intr-un gest de solidaritate care transcende constiinta si face apel la prietenie si iubire, ceea ce el a numit „Gabriel si cu mine suntem un soi de Stan si Bran”, argument care nu-mi pare insa a fi vrednic sa stea in picioare, caci astfel, fiecare dintre noi, oricand, ne putem scuza micimile si lasitatile, justificandu-le fata de noi ori fata de cei din jur, in gesturi care, umbrind ratiunea si logica argumentului de bun-simt, pot leza grav sinele altor oameni, la fel de insemnati ca si noi, la fel de valorosi ca si noi, la fel de solidari ca si noi, dar care nu fac parte din universul nostru imediat, din universul, adica, al prieteniilor noastre indragostite… Ceea ce…imi apare, intr-o anume lumina, cruda, a fi un fapt destul de grav, caci iubirea si prietenia nu-s chemate sa scrie istorie, ele fac istorie, caci pun umarul la ea, scriind pagini semnificative din cronicile noastre personale, doara numai ca, raportate la scara macro-istoriei, ele sunt “umbrite” de bataia larga de aripa a unor concepte inca mai generoase de atat, cu cat actioneaza resorturi, deopotriva, general-umane, cu referire la responsabilitatea sociala sau altele asemenea, care sigur, asa, la o prima lectura, pot parea vorbe mari, aruncate in vant, si goale de continut, dar care, imi pare mie, nu-s deloc asa, caci omul e cu atat mai vrednic de sine si de apelativul de „fiinta superioara” (acela, anume, care migreaza in campul nostru imediat dinspre campurile intinse ale filozofiei insasi) cu cat se dovedeste a fi mai responsabil…Sau nu?!

In fine…Ce am cautat sa spun cu toate astea este ca in plan uman inteleg perfect genul acesta de solidaritate care face ca anumite pactizari mute cu Diavoli conjuncturali sa poata fi justificate cu armele unor exercitii de retorica ce muta atentia toata a cititorului pasionat asupra unor elemente ce tin de gingasii ale sufletului…

Liiceanu, spre o pilda, are in cuprinsul „Usii interzise” gingasii dezarmante si pagini de onestitatea carora eu chiar nu ma indoiesc defel si care sunt adevarate dovezi scrise ale unor povesti de iubiri ale sufletului, care il leaga pe acesta pret de-o viata de oameni carora, iubindu-i, nu-i atat de orb incat sa nu le poata identifica si „caderile” ori derapajele, dar de care ii vine greu sa se desprinda, pentru ca ii leaga un alt soi de liant, un ciment ce nu-i solubil in „solventi” din acestia…sociali, ca sa le zic asa…

Si acum cu citate ample, urmand ca in zilele ce vin sa si comentam mai pe larg…

Iata, spre exemplu, portretul din farame al prieteniei de-o viata cu Andrei Plesu:

După vizita făcută într-o zi de septembrie în Rombachweg pe urmele trecutului heidelberghez din anii ’80, i-am scris lui Andrei un e-mail în care îi povesteam ce comoţie provocase în mine reîntîlnirea cu cei care fuseserăm atunci. Cu el trăisem timpul acela şi pesemne că atunci ajunseserăm să fim cel mai aproape unul de celălalt. Scriindu-i, îl convocam în fond, nostalgic şi comemorativ, din străfundul afecţiunii mele pentru el, către împlinirea noastră de atunci. Mi-a răspuns astăzi, iar rîndurile lui mi-au încălzit inima şi totodată m-au întristat ca o după-amiază de duminică.

“Era inevitabil―în calitatea ta de «nostolog»―să recuperezi Rombachwegul de-acum 20 de zăpezi. Îmi amintesc şi eu fiecare detaliu al vieţii noastre de atunci: romanticele tale spitalizări, în timpul cărora erai, uneori, stingherit de aspectul meu de Gastarbeiter meridional, desanturile comune prin magazine în care mă înţoleai cu forţa, prietenii episodici (Ursula, soţul şi fiul, doctorii proaspăt azilaţi, cu nevasta aia crocantă, familia din Karlsruhe, cu fiul zărghit, incapabil să piardă la «Yams»), escapada pariziană, masa cu Horia la mensa, plonjonul experimental la un film porno, în timpul căruia tu ai adormit, Scarsdale-ul şi cîte şi mai cîte. Eşti sigur că―dincolo de farmecul retro―vîrsta aceea trebuie regretată? În ce mă priveşte sînt invidios numai pe timpul pe care îl aveam atunci dinainte şi pe care acum nu-l mai am. Pe scurt, regret că nu mai am astăzi viitorul de atunci. În rest, desigur că noi, în ipostaza 1983, am murit. Dar nu simt nimic special dinaintea acestui mormînt deschis. Nu ştiu nici eu de unde îmi vine forma asta de răceală. Poate din visul acela straniu pe care îl povesteşti undeva în Jurnal: îţi apăream îmbrăcat elegant, cu o mină afabilă, dar mort. Mă întreb uneori dacă nu cumva ai visat însăşi firea mea, pecetea ei. Dacă nu cumva sînt ceremonios şi mort, cordial şi cu inima rece.Eşti, totuşi, dintre cei foarte puţini care mi-au fisurat răceala, pînă într-atît încît pot fi capricios, gelos şi frustrat ca o gagică. Mă bucur că îţi merge atît de bine la Heidelberg şi, deşi nu crezi, admir furorul tău heideggerian. Sigur că e «dement şi inutil»! Dar am sfîrşit prin a vedea în asta o virtute, pentru care te invidiez. Cu adevărat dement şi inutil e modul cum îmi umplu eu zilele. Continui să risipesc fiecare secundă şi să nu adun decît ceea ce se adună de la sine, în arbitrarul unor zile oarbe.”

Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată. Viaţa alături de el pare întotdeauna o pictură făcută cu pastă groasă, opusul absolut al imaginilor îndelung vernisate, misterioase şi melancolice. Numai că bucuria taclalei, aparenţa dăruirii integrale în ceremonialul petrecerii, indiscreţia trăită şi justificată ca refuz al ipocriziei, în sfîrşit, senzaţia pecare o lasă neavizaţilor că trăieşte ca o mănuşă întoarsă, maschează de fapt un eu distant,enorm de pudic şi lesne de rănit. De aceea, cînd scrie, se evită şi tot ce îşi are originea în intimitatea fiinţei lui este deturnat către un registru impersonal. Jurnalul de la Tescani este un concentrat de inteligenţă, rafinament şi stil, dar nimeni nu va găsi în el nici măcar urma unui drum către sufletul lui Andrei. Autorul unui document presupus confesiv nu există acolo ca individ. Îmi imaginez uneori, pe fondul acestei  inhibiţii întreţinute, o spovedanie a lui şi o bănuiesc devastatoare. M-am întrebat de nenumărate ori dacă, dincolo de experienţa unică pe care am trăit-o laolaltă (cea cu Noica), de reperele împărtăşite ale unei moralităţi sociale şi de un anumit mod pofticios de a trăi viaţa, mai există ceva care, stilistic, ne-ar putea uni. Pentru că tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decît el şi cu mine. Adevărul este că, diferiţi fiind, ne-am trăit unul pe altul ca spectacol şi că fiecare dintre noi a fost, presupun, capabil să preia de la celălalt, fără ca neapărat să o recunoască, sugestia pentru o componentă a existenţei care îi lipsea. Dacă datorită lui am cîştigat enorm în planul expresiei, eliberîndu-mă ludic şi atingînd, în interiorul însuşi al naturii mele crispate, acel grad de cabotinism fără de care comunicarea socială şi scrisul de o anumită factură nu sînt cu putinţă, Andrei, în schimb, a trăit, cred, prin mine o anumită cădere în gravitate pe care formal nu a experimentat-o şi pe care la mine, temîndu-se de ea, a ironizat-o.Hazul acestei prietenii născute din diferenţă este cu atît mai mare cu cît, de cînd mă ştiu, mi-am căutat prietenul care să însemne altul meu identic.

Ce crîncene prietenii visam în adolescenţa mea! Cît de tare mi-am aşteptat, asemeni lui Ghilgameş pe Enkidu, fratele de cruce! După ce Noica a hotărît, ca într-o căsătorie care se pune la cale peste capetele celor direct implicaţi, că “urmează să ne împrietenim” şi ne-a pus, aşa zicînd, în faţa faptului împlinit (într-o zi de duminică, în apartamentul din Berceni în care locuia la sfîrşitul anilor ’60, ne-a adus pe unul în faţa altuia, declarîndu-ne prieteni), şi eu şi Andrei am continuat să ne căutăm în chip spontan asemănătorii. Atît cît i-am găsit, fiecare, n-am făcut decît să ne contemplăm prin ei, încă o dată, nepotrivirile. Distanţa dintre noi devine şi mai vizibilă prin ceea ce ne-am ales, separat, ca prieteni. (Singurul nostru prieten comun a fost Horia Bernea.) Dacă nu am reuşit niciodată să ne dezbinăm prin însăşi neasemănarea noastră, ne-au dezbinat în schimb opţiunile în prietenie ale celuilalt. Misterios rămîne, oricum, acest lucru: bombănindu-ne şi plîngîndu-ne unul de altul, ne-am preferat pînă la urmă celor cu care, mai mult sau mai puţin, semănam.  Uneori îmi spun: cum poate să încapă într-o relaţie atîta diferenţă? Dar tocmai asta este splendoarea prieteniei  mele cu el: îl pot iubi “aşa cum e”. Ceea ce înseamnă: diferit de mine.

Sau – niste fragmente inca si mai lungi, cu multe-multe interogatii si notari de-o fragilitate a trairii aparte, unele dintre ele deschizand camp pentru o serie intreaga de consideratii:

I-am dat lui Andrei în urmă cu zece zile paginile de pînă acum ale acestui “jurnal de convalescent” şi întrucît în curînd va pleca în vacanţă în Elveţia (de unde promite să revină cu paginile “despre îngeri” încheiate) ne-am văzut ca să-mi comunice observaţiile lui. Una dintre ele mă provoacă în mod deosebit. “Incepi ― uite, 3 mai 2001 ― cu o lungă înjurătură la adresa limbajului filozofiei, pentru ca apoi, pe 20 septembrie, cînd la Heidelberg te declari absorbit de verificarea traducerii lui Heidegger, să ajungi la glorificarea «codului» filozofiei. Ceea ce înseamnă că nu mai ştiu de unde să te iau. Spui că eşti liber de filozofie, în timp ce tragi după tine cu alură de ocnaş ghiuleaua „Fiinţă şi timp.”

Observaţia, avînd toate aparenţele că este întemeiată, ratează însăşi “poanta” cărţii. Totul, aici, începe cu o boală pe care o numesc “prăbuşirea sistemului de iluzii”. Iar prima iluzie care se prăbuşeşte în “sistemul” meu este, nu întîmplător, tocmai filozofia, aşa după cum primele semne de recuperare şi de reconstrucţie a iluziei încep, aşa cum era şi firesc, în epicentrul însuşi al prăbuşirii cînd, la Heidelberg, constat că sînt din nou capabil de halterofilie metafizică. Faptul că interpretarea unui text dificil redevine pentru mine o preocupare, că pot să mă dedic “codului” filozofiei şi să recuperez sensul gratuităţii şi al “nebuniei” ei, este, în contextul “medical” al cărţii, primul semn al unui început de vindecare. Recuperarea sistemului de iluzii prin reintrarea în filozofie echivalează cu recăpătarea poftei de mîncare. Iar terapia supremă, medicamentul administrat “din umbră” şi care totodată contracarează efectele castratoare ale “codului” practicat în exces sînt tocmai paginile acestea.

În ele este diagnosticată o boală care ne spune cît de şubredă este în fond sănătatea condiţiei umane. Descrierea unei astfel de boli încearcă să arate ce s-ar întîmpla dacă luciditatea ar pune stăpînire pe vieţile noastre, ce s-ar întîmpla dacă nu ne-am mai putea “droga” cu nimic şi dacă tot ce înseamnă “valoare” şi “sens” s-ar dizolva în lumina crudă a indiferenţei suverane. Nebunia, în această perspectivă, este tragica neputinţă de a-ţi pierde minţile. Nebun e cel văduvit de proprietatea de a se investi în zadar şi care ştiind, aflînd, înţelegînd, optează pentru imobilism şi melancolie. Nebun e lucidul, scepticul, omul care nu mai are capacitatea de a fabrica, pentru el şi pentru ceilalţi, iluzii. Aşa înţelese, paginile acestea sînt o punere în gardă asupra supremului pericol care ne pîndeşte: cel de a fi în toate minţile.

Si cateva randuri despre concretetea – prea – sufocanta a istoriei:

(…) Astăzi, la “Forumul Naţional al Culturii”, desfăşurat la Ateneu, Preşedintele nostru, trecînd în revistă starea domeniilor culturii, a început cu cartea. Iar cartea, a constatat domnia sa, este făcută de edituri private, adică de societăţi comerciale care urmăresc un profit. Treacă-meargă, asta e. Numai că acest profit ― şi asta deja nu mai poate fi trecut cu vederea ― “este obţinut pe seama cititorilor şi autorilor”. Trecem peste sub-tema diabolizării profitului, dragă celor care şi-au trăit cea mai mare parte a vieţii în economii ale falimentului ţinute în viaţă de economiile mondiale ale profitului, şi ne oprim la categoria “pe seama căreia” obţin editorii cei veroşi profiturile. Aceasta este în primul rînd categoria cititorilor. De pe urma cui, te întrebi, şi-or obţine editorii din Vest profitul? A bicicliştilor? Oricum, în viziunea Preşedintelui, faptul că editorii “obţin profit pe seama cititorilor” pare profund imoral. Numai că atunci e deopotrivă imoral că fabricanţii de pantofi obţin profit pe seama celor care s-au decis să nu umble desculţi, iar fabricanţii de prezervative de pe urma celor care fac amor şi care s-au hotărît să nu-şi asume anumite riscuri. Generalizînd, e imoral să obţii profit de pe urma celor care cumpără şi utilizează un produs. Sînt abuzaţi economic consumatorii de crenvurşti, de cuie, de hîrtie igienică, de şireturi de pantofi, de scaune, de scobitori, de ciorapi sau de bere. Iar aceştia din urmă sînt abuzaţi încă o dată dacă beau berea într-o crîşmă sau la un restaurant. Toţi utilizatorii de ustensile sau de servicii de pe lumea asta sînt abuzaţi economic de către cei care le pun la dispoziţie ustensilele sau serviciile. Şi cum fiecare abuzat într-o direcţie este abuzator în alta (fabricantul de pantofi “profită” cînd vinde pantofi, dar e abuzat de către fabricantul de bere de fiecare dată cînd bea bere), visul secret al Preşedintelui nostru ar fi să desprindem producţia, comerţul şi consumul din societatea omenească de ideea de profit. Gîndirea Preşedintelui nostru nu este absolut originală. Ea se apropie de aceea a Curţii din Boston, care judecă un om pentru crima de a fi făcut un profit de 6 pence la un şiling. Omule cît pe ce să fie excomunicat, dar scapă în cele din urmă cu o amendă de 200 de lire. Biserica preia cazul şi pastorul din Boston îşi construieşte cîteva predici pe ticăloşia celor care fixează ca ţel al activităţii economice ― profitul.  Sîntem în 1639. Dar editorii nu se mulţumesc să facă profit doar de pe urma cititorilor, ci, potrivit Preşedintelui, şi de pe urma autorilor. După ştiinţa mea, în România, ca peste tot în lume, un autor semnează cu editorul său, nesilit de nimeni, un contract în care autorul, în cazul în care cartea se vinde sau în proporţia în care ea se vinde, primeşte o sumă între 7% şi 10% din valoarea ediţiei. Aceasta este şi suma care îi rămîne editorului în chip teoretic sub formă de profit. Lăsăm deoparte faptul că riscurile legate de producerea cărţii revin integral editorului. Şi totuşi, Preşedintele nostru crede că editorii “sug sîngele” cititorilor şi autorilor deopotrivă.

Ceea ce ar însemna că atunci cînd public la Humanitas o carte a lui Pleşu, Patapievici, Cărtărescu, Monica Lovinescu etc, eu îmi exploatez prietenii, de vreme ce fac profituri “pe seama lor”. Ba sînt atît de schizofren, încît cînd apare la Humanitas un volum al meu, îmi sug sîngele în calitate de editor şi am sîngele supt în calitate de autor. Doamne, unde ne-a adus capitalismul ăsta! Pe vremea Preşedintelui, cîştigau doar autorii care erau dispuşi să mănînce rahat, pe cînd astăzi cîştigă doar autorii de succes. Ce vremuri am ajuns să trăim!

Si, in cele de mai jos, randuri despre concretetea unor interogatii, de asta-data mai…filozofice:

Cum poţi să afli, din tine, ceva ce n-ai ştiut niciodată? Cum poţi să înveţi pur şi simplu scriind?Faptul uluitor al scrisului este că el explicitează, articulînd-o, o cunoaştere prealabilă (infinită) de care eu nu sînt conştient pînă în clipa scrisului. Fiecare pagină scrisă este aducerea la suprafaţă a unui fragment din această cunoaştere şi astfel smulgerea lui din propria mea “uitare”. Numai că această uitare este originară (nu presupune căderea mea dintr-un lucru pe care înainte I-am ştiut), este o uitare (infinită) coextensivă cu suprafaţa cunoaşterii prealabile (infinite) de care nu sînt conştient atîta vreme cît nu scriu. Concluzia este uluitoare: nu poţi şti, afla, învăţa etc. decît în măsura în care scrii. Situaţia este diferită de cea descrisă de Platon în Menon (tînărul sclav care se dovedeşte că ştie demonstraţia unei teoreme geometrice în măsura în care cineva din afara lui îl ajută să aducă conţinutul ei, ascuns pînă atunci în mintea lui, la lumină). Scriind, noi înşine sîntem cei care extragem fragmente din pre-ştiinţa îngropată în noi. Desigur, a accede la acest “scris de escavare” reprezintă o performanţă la care nu îmi dau seama cum se ajunge. Spre deosebire de “scrisul de însăilare”, compilatoriu şi exterior, care plimbă cunoştinţe dintr-o parte în alta, „scrisul de escavare” e singurul autentic pentru că pune în joc dezgroparea unui conţinut de cunoaştere care îţi aparţine în mod propriu.(Platon, Kant şi Heidegger ― cei trei gînditori ai transcendentalului ― sînt cei care au aşezat structura omului pe enigma prealabilului). Scrisul este un mod de a te concentra asupra a ceea ce nu ştiai că ştii (asupra a ceea ce ştiai fără să ştii că ştii). Pesemne că sîntem atît de ignoranţi şi proşti pentru că ajungem atît de rar la “scrisul de escavare”, la exploatarea zăcămîntului de ştiinţă prealabilă pe care stăm fără să ştim.

(…)Vorbele teribile ale oamenilor mari unii despre alţii, mai ales cînd sînt lansate “cu drag”,de pe platforma unei prietenii consacrate de o viaţă. Numai aşa injuria poate să devină cordială, pentru că se bucură de imunitatea iubirii care o precedă. Cioran despre felul în care Noica nu şi-a “valorificat” experienţa de viaţă: “a trecut prin comunism ca un turist prin Infern”. Noica despre aforismele lui Cioran: “sclipitoare ca un fulger după care nu mai vine tunetul”.

Ori, cu revenire oleaca la “politic”:

Observaţia Hannei Arendt că “plebea”, the mob (“gloata”, “vulgul”), spre deosebire de”popor”, este cupa istoriei în care se colectează reziduurile tuturor claselor sociale, este scursura acestora, şi tocmai ea este vînată şi manipulată de haimanalele politice care o flatează şi în care plebea, apoi, se recunoaşte. Prin acest pact făcut între declasaţii societăţii şi cinicii guralivi este apoi zdrobit şi aliniat poporul, componenta onestă a societăţii, care nu se poate apăra nici prin vorbe obraznice, nici recurgînd la violenţă. Concluzia este că cele mai apărate (stabile) sînt societăţile care, din cauza bogăţiei, nu au plebe (ca Elveţia sau Norvegia) şi cele mai expuse, societăţile sărace şi “plebeiene”, ca România etc.

Si cu referire concreta la destinul propriu si la pseudo-ratarea girata de Noica, “drama” personala de care, se pare, Liiceanu e perfect constient:

Drama mea, ca să zic aşa, “destinală”, este că întîlnirea cu Noica, pe cît de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atît de nefastă mi-a fost în planul vibraţiei de fiinţă. Jurnalul de la Păltiniş a reprezentat, paradoxal, prima răzbunare nevrotică faţă de o tutelă care mă pregătea pentru “construcţia unei opere” în vreme ce eu aş fi vrut să învăţ cum se dă glas unei vibraţii. Iar răzbunarea (inconştientă) era aceasta: cel care îşi sublimase vibraţia proprie într-un discurs ontologic (discurs ce termina prin a face vibraţia de nerecunoscut) şi care, ca maestru, era pe cale să facă acelaşi lucru cu discipolii lui, devenea personaj într-un “scenariu vibratoriu” care îl ucidea tocmai pentru că era un scenariu nevrotic şi bazat pe iubire. Fondul meu nevrotic se răzvrătea tocmai scriind o carte în care, cu ajutorul iubirii, îl suprimam pe Noica în calitate de instanţă culturală represivă. Şi nu este întîmplător că prima carte în care, după aproape 20 de ani, îmi recuperam în mod explicit vibraţia şi nevroza, poartă titlul-manifest Declaraţie deiubire. Îi datorez de aceea lui Noica în egală măsură naşterea alfabetului meu cultural şi enorma întîrziere pe drumul întîlnirii mele cu vibraţia proprie. Aici întretăierea mea cu Cioran, în 1983, ar fi putut să joace un rol (l-am întîlnit atunci de trei-patru ori), dar ea a fost contracarată masiv de Noica după revenirea mea în ţară. “L-ai văzut pe Cioran?”, m-a întrebat. ― “L-am văzut.” ― “Şi ce ţi-a spus?” ― “Mi-a spus să nu mai citesc sistematic şi, dacă se poate, o vreme să nu mai citesc deloc.” Noica a pălit. Am crezut că i se face rău. “Măgarul!”, a izbucnit după o vreme, “asta a găsit să-ţi spună, el care a citit biblioteci!” Spumega de furie. Acum ştiu că el nu avea cum să înţeleagă, dar eu ar fi trebuit să pot. Din păcate am înţeles cu o întîrziere de aproape 20 de ani. Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea “idei originale”, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti. “Ideile” nu fac doi bani dacă nu sînt efectul final al corzii vibrînde. Cu cît vibraţia acestei corzi este mai intensă, cu atît premisa existenţială a scrisului este mai bine asigurată. Bineînţeles că a împinge această vibraţie pînă în planul expresiei presupune un alfabet cultural, dar nu “cultura” este aici decisivă. “Era îmbibat de la 20 de ani ― spune Noica despre Cioran ― de iluziile acestea ale dezabuzatului, pe care nu le poate alimenta decît cultura.” Fals! Cultura n-a făcut decît să-i ofere lui Cioran reperele pentru găsirea expresiei proprii, dar fondul nevrotic al dezabuzării a fost anterior oricărui demers cultural şi l-a însoţit pe Cioran ca semn al forţei sale pînă la sfîrşit. Iar cînd “demersul cultural” nu este conectat la o “nevroză”, adică la o vibraţie de fiinţă, şi este cultivat în sine, atunci autorul acela va fi culturalmente util, dar va risca să poarte cu el peste tot în lume, ca pe propria-i umbră şi ca pe un blestem, darul de a plictisi.”

Si:

Andrei crede că poate rezolva prin deriziune, şarjă şi apel la venerabilitatea problemei un impas care face parte din însăşi reţeta noastră de fabricaţie. Cînd l-am numit odată neonest (şi a tresărit) nu m-am referit la caracterul lui, ci la consecinţele formaţiei lui. De aia e bună filozofia şi Andrei plăteşte cu această “neonestitate intelectuală” fronda ― din care şi-a făcut un program de viaţă ― la adresa filozofilor. Ar fi “avut ce face” cu Kant şi Heidegger. S-a ferit însă instinctiv ca cineva să-i tulbure certitudinile şi “liniştea ezoterică”. Ne-am rezistat unul altuia dintr-un “orgoliu al domeniului” prost înţeles.”

Dar în fond de ce nu are Andrei ce face nici cu Hegel, nici cu Kant, nici cu Heidegger, nici cu Husserl şi, la o adică, nici cu toată filozofia modernă? Interesant nu este cazul lui, ci cazul cazului lui, aşa cum în această poveste, care a reapărut la suprafaţă o dată cu seminarul Guenon, interesant nu este cazul meu, ci cazul cazului meu. (Pentru că în fond, de ani de zile de cînd ne cunoaştem, Andrei îmi plimbă pe sub nas cîte o farfurioară: o mîncărică cu îngeri,alta cu Corbin, alta cu Eckhart, alta cu Sfinţii Părinţi. Iar eu gust de ici, de colo, şi foamea mea e şi mai mare, tristeţea mea e şi mai mare, disperarea mea e şi mai mare.) Dar despre ce este vorba?Plecăm de la premisa că toţi am vrea să ştim ce e cu noi. Iar “ce e cu noi” înseamnă, de cînd lumea, că vrem să ne cunoaştem culisele: am fost distribuiţi, cu toţii, pe scena vieţii, rămînem şi jucăm pe ea o clipă, apoi ieşim din scenă pe partea cealaltă. Cine ne-a distribuit în rolul vieţii? De unde, venind, ne-am făcut intrarea în scenă? Ce se întîmplă în culisele prin care am intrat? Şi apoi, ce se întîmplă cu noi după încheierea spectacolului? Cum arată culisele prin care ieşim? Incotro ne ducem? Toate religiile lumii, chiar şi cele mai pricăjite, în măsura în care presupun un “cult al morţilor”, nu s-au îndoit o clipă că există un “pe urmă” şi un “dincolo”. Toate presupun rupturi de nivel, praguri, treceri, tărîmuri diferite, vehicule, luntraşi, zei psiho-pompi. Toate presupun desprinderi ale sufletului de trup, apoi călătorii ale sufletului, halte şi etape. Există o morfologie a peisajului străbătut, o cronologie a acestei călătorii, un punct terminus al ei. Pe scurt, toate religiile dezvoltă o scenografie a lui “apoi” şi “dincolo”. În marile religii lucrurile se complică,apar articulaţii între “aici” şi “acolo”, armonii subtile, oglindiri, ierarhii, unificări succesive, stări ale fiinţei, principii crescătoare şi descrescătoare, verticale care unifică planurile, raporturi între manifest şi nemanifest, cosmogonii subtile, proiecte ale divinităţii, cicluri ameţitoare, vîrste. În acest spectacol grozav, în această panoramare extremă a fiinţei, omul îşi capătă un tîlc, viaţa lui prinde sens, nu mai există scenă şi culise, cortina rămîne definitiv ridicată peste Spectacolul Lumii… Fragmentul care sîntem îşi găseşte locul în întreg, scara pe care avem de urcat se desfăşoară în faţa ochilor noştri, raporturile dintre centru şi periferie, dintre sus şi jos se precizează, nu mai putem trăi la întîmplare, sîntem orientaţi, ştim încotro mergem şi încotro trebuie să mergem, primim un cod, credem în valori, pe scurt căpătăm un rost şi sîntem rostuiţi― articulaţi ― în albia lumii. Fiecare religie mare îşi are metafizica şi apoi morala ei. Dar cum ajunge omul în posesia acestor vaste icoane ale lumii? Cum ajunge el să se raporteze la ele ca “imagini” reale, subzistente, ba chiar dotate cu grade supreme de fiinţă? Pe ce poartă a minţii noastre au pătruns ele în noi, de vreme ce prin experienţa fiecăruia dintre noi ele nu pot lua naştere? Răspunsul este: prin revelaţie. Dar cum revelaţia nu este o stare comună de conştiinţă, ci dimpotrivă una de graţie, de iluminare şi rapt, ea nu poate surveni decît în indivizi izolaţi, excepţionali şi aleşi. Aceştia, fondatori de religii, profeţi sau sfinţi, au ajuns în contact direct cu divinitatea şi astfel au intrat în posesia unui adevăr revelat  care în cele din urmă este consemnat ca atare şi devine text sacru.

Textul sacru, care este străjuit,interpretat şi transmis mai departe prin oficiile specializate ale unor slujitori ai divinităţii, este depozitarul adevărului revelat şi el oferă, pentru restul oamenilor, pentru cei care nu au avut privilegiul întîlnirii cu divinitatea, certitudinea în privinţa unor “stări de lucruri” la care ei nu au altminteri nicicum acces. Religiile se bazează astfel pe o oligarhie a cunoaşterii.

Nu există o stare comună a revelaţiei şi nu oricine are rendez-vous cu divinul, nu oricine poate fi transportat şi răpit, pentru a spune apoi ce a auzit sau văzut “acolo”. Accesul la Spectacolul Lumii are loc, pentru marea majoritate a oamenilor, prin delegaţie şi ei trebuie să-l creadă pe cel răpit, sau textul revelat, pe cuvînt. Nimic nu este de verificat, totul trebuie crezut.”Problema” pe care o ridică revelaţia este că ea nu face parte din subiectivitatea universală a subiectului. Ea este, chiar, opusul acesteia: ea este o facultate excepţională şi validarea ei nu se poate face ― de către cei ce nu au parte de ea (şi aceştia dau regula) ―decît printr-o acceptare binevoitoare ce nu are nevoie de dovezi. Acea mînă de oameni aleşi (după criteriul insondabil al graţiei) fac o experienţă care nu e decît a lor, pătrunzînd pe teritoriul lucrurilor pe care îndeobşte nu le vedem ― şi tocmai aceasta este revelaţia ― pe cînd ceilalţi trebuie să creadă ceea ce primii, graţie revelaţiei, au văzut şi ceea ce nu poate exista decît ca domeniu al credinţei. Credinciosul, cum spune Luther, prin chiar credinţa sa, este făcut “prizonierul lucrurilor pe care nu le vedem”. Ecuaţia credinţei se bazează în cele din urmă pe bună-credinţă. Să ne imaginăm,simplificînd lucrurile, că un om are privilegiul de a fi astfel situat încît să poată vedea ceea ce se petrece într-un spaţiu la care ceilalţi nu au acces. El este, de pildă, supraînălţat pe o scară sau urcat în vîrful unui copac şi poate privi de acolo ceea ce se petrece într-o încăpere situată la etaj. Alţi oameni stau jos şi nu pot vedea ce se întîmplă în încăperea de la etaj decît graţie relatării celui care vede. Relatarea pe care acesta le-o face cu privire la cele ce se petrec în încăpere trebuie crezută pe cuvînt. Pentru a fi “credincioşi”, cei ce nu văd trebuie să-i facă credit celui ce vede, în speţă să accepte că relatarea lui este corectă. În cazul credinţei lucrurile se complică mai mult, pentru că cel ce dezvăluie, cel ce are revelaţia nu împărtăşeşte ceea ce “vede” pe măsură ce vede, ci după ce viziunea a avut loc în deplină solitudine şi ca urmare a unei retrageri asumate din lumea obişnuită a celorlalţi. El spune nu numai ce a văzut, ci spune mai întîi că a văzut. Ceilalţi nu au asistat la momentul cînd persoana aleasă vedea ceea ce pentru ei era nevăzut. Revelaţia nu presupune viziunea şi relatarea în direct. Cel ce vede vede fără martori şi relatarea lui este secvenţă în raport cu momentul cînd a văzut. Buna lui credinţă nu trebuie pusă la îndoială în două sensuri:credincioşii trebuie să-l creadă pe profet atît în privinţa întîlnirii lui cu Dumnezeu, cît şi în privinţa acurateţii dezvăluirilor sale. Dar de ce oamenii acceptă în acest caz să creadă cu atîta încrîncenare lucruri care sînt cu totul neobişnuite şi perfect neverificabile, în vreme ce în atîtea alte cazuri ei se lasă cu greu convinşi de lucruri infinit credibile şi susţinute cu probe şi argumente extrem de convingătoare? Pentru simplul motiv că există un avînt al cunoaşterii care face ca fiinţa umană să nu se poată limita la obiectele pe care i le dă experienţa. Există în noi, spune Kant, o nevoie cu mult mai înaltă decît “silabisirea în marginea celor ce apar”. Ba chiar omul vrea să se simtă liber de regula pe care i-o impun simţurile şi conceptele intelectului. El are nevoie de o cunoaştere care vine nu de jos,ci dintr-o raţiune supremă care, într-un timp imemorial, s-a livrat celei omeneşti, făcîndu-i dezvăluiri senzaţionale cărora nu le corespunde nici un obiect vizibil. Şi totuşi, Kant, tocmai în măsura în care a recunoscut acest avînt, s-a simţit obligat (ca să spunem aşa din motive de onestitate intelectuală, filozofică şi critică) să-l stăvilească şi să arate pînă la ce punct anume este el îndreptăţit ― ceea ce înseamnă: pînă la ce punct îi corespunde posibilitatea cunoaşterii şi o cunoaştere reală ― şi din ce punct anume avîntul acesta devine total necontrolat, în măsura în care unei probleme reale nu-i poate corespunde nici o cunoaştere reală.

Or, aici intervine divorţul meu faţă de amicii mei. Zona aceasta, a posibilului tulburător,această cupă fără fund a transcendenţei în care pot fi turnate în neştire cele mai crîncene credinţe, toate speranţele, spaimele şi fantasmele noastre, mă tulbură şi pe mine aşa cum pe Kant îl tulbura uşurinţa cu care Swedenborg făcea excursii în lumea “de dincolo”. Şi Kant şi Heidegger aveau o instrucţie religioasă mai profundă decît are un intelectual umanist astăzi şi totuşi o enormă onestitate intelectuală îi împiedica să facă din Dumnezeu şi credinţă realităţi la îndemînă care le asigură celor ce participă la ele un grad de onorabilitate simetric cu dispreţul care îi acoperă automat pe cei care nu “au acces” la ele şi care îndrăznesc să se întrebe, să nu ştie, să pună la îndoială. Or, pe mine tocmai siguranţa celor care s-au înstăpînit pe Dumnezeu mă face să ridic glasul (exemplul lui Guenon e tipic), lipsa lor de precauţie, complicitatea lor în ignoranţă, uşurinţa cu care îşi apropriază nevăzutul, felul în care vorbesc despre el plescăind de plăcere, scamatoriile la care se dedau de îndată ce intră în arena lui, felul competent pe care şi-l arogă în organizarea văzduhului, promptitudinea cu care descriu, schematizează şi fişează absolutul sub pălăria unei “ştiinţe sacre” ce investighează non-naturalul ca şi cum l-ar avea pe masa de disecţie. De ce toate astea cînd eu pot să port în mine “frica de Dumnezeu” fără să bat cîmpii despre “Fiinţa Supremă”, “posibilul non-manifest” sau “non-manifestabil”,”arborele sefirotic” şi alte constructe asemenea menite să astupe hăul fatalei noastre ignorante? Toate aceste construcţii somptuoase menite să combată resemnarea în finit şi să ne satisfacă apetitul ezoteric seamănă teribil cu palatele din povestirile orientale care sînt purtate prin văzduh avînd ca simplu suport un covor fermecat. La ce bun travaliul solemn al unor gînditori care, timp de un secol şi jumătate, au încercat să arate pînă unde se pot întinde pretenţiile de cunoaştere ale unui spirit prins într-un corp, dacă tipi cu inteligenţa lui Andrei sau Horia preferă gargara guenoniană unei lucidităţi virile?Cum poţi, onest intelectual fiind, să pui în locul unei ignorante riguros întemeiate şi metodologic asumate un surogat de cunoaştere?

Unei probleme reale― care e tîlcul nostru de fiinţe muritoare? ―nu-i corespunde o cunoaştere reală.

Asta e tot. La întrebarea de mai sus nu se poate răspunde în chip pertinent. Ce decurge de aici? Obligaţia de a mima că un răspuns e cu putinţă şi de a-i taxa de imbecili pe cei care nu se pretează la pantomima mea?

În fond, nevoia mea de a scruta “absolutul” este la fel de aprigă pe cît este cea a lui Andrei, numai că, stilistic vorbind, eu sînt confiscat de un soi de “scepticism gascono-oltenesc”: prefer să fiu disperat decît escrocat. La bursa valorilor mele, cultivarea precauţiei mefiente şi grija de a nu fi păcălit (“calul” care e mereu în pericol de a-mi fi furat este însăşi luciditatea mea) tind periodic să devină virtuţi supreme. De aici senzaţia că demisolul fiinţei mele este locuit de un d’Artagnan melancolic, adică de o natură infantilă, ludică şi combativă, pe care a fost altoit spiritul bănuitor, acru şi dezabuzat al unui Hamlet fără proiecte şi fără speranţe. Din cauza aceasta, aşezarea mea în existenţă este, poate, mai dramatică decît aceea a amicului meu: ea nu lasă nici o clipă senzaţia că raportul dintre văzut şi nevăzut poate fi gîndit în termenii unui conflict rezolvat.

În timp ce eu mă dau cu capul de pereţii închisorii mele, Andrei pare să ştie ceva despre spaţiul care se deschide de îndată ce ar urma să străpungi zidul închisorii. Deşi nici eu, nici el (şi nimeni vreodată) nu l-a străpuns (decît în direcţia unei morţi făra feedback), el se poartă ca şi cum acest lucru ar fi posibil şi ca şi cum Cineva ar fi pitit în trusa condiţiei umane, înainte de a ne fi trimis în excursie pe pămînt, şi harta evadării noastre de aici.

(…)Tocmai din cauză că locuia în România ca într-un ţinut ce făcea parte dintr-un vast imperiu ţărănesc originar, aşa după cum făceau parte din el Grecia, sudul Franţei sau cel al Italiei, Bernea nu a avut niciodată complexe de “român” şi nu şi-a propus niciodată “să fugă”sau “să rămînă” în Occident. Avea, după cum a spus un prieten despre el, “geniu etnografic” şi datorită acestuia descoperise locul geometric al tuturor etniilor europene şi îşi făcuse din el o patrie-construct cu ajutorul căreia era liber, în adîncul fiinţei sale, de România politică şi conjuncturală. România adevărată era pentru el una dintre “ec – sta – zele” acestei patrii europene originare. De aceea se plimba prin ea ca printr-o uriaşăurmă.

Muzeul Ţăranului Român este mulajul acestei urme. El este un muzeu european, cel mai european din ţara noastră, şi este gîndit ca o cheie, singurul soi de cheie plauzibil pentru a putea deschide prima dintre porţile Europei şi a pătrunde astfel în ea. Dar lumea în care m-am întors după o absenţă şi o asceză de trei luni m-a luat în primire şi altfel: prin ceea ce s-ar putea numi mahalaua înţeleasă ca o categorie stilistică a societăţii româneşti. Dar ce este mahalaua astfel înţeleasă? În istorie se iau decizii, în mahala deciziile se amîna. În istorie se înfruntă destine, în mahala lumea se ceartă şi se împacă. În istorie se înfăptuieşte şi se progresează, în mahala totul este agitaţie şi lumea stă pe loc. Istoria are propriul ei discurs, în care lucrurile se ştiu şi se spun fără ambiguităţi, în timp ce în mahala domneşte zvonul, bîrfa şi poanta. În istorie, spaţiul public are solemnitate şi poate genera”spirit obiectiv”, în mahala, graniţa dintre public şi privat se pierde şi familiaritatea şi bătutul pe burtă pot submina şi “dezanşanta” cele mai sacre instituţii ale statului. Cînd, într-o schiţă a lui Caragiale, trenul regal se opreşte pentru 25 de minute în orăşelul Z şi notabilităţile oraşului se strîng pe peron pentru a saluta familia regală, una dintre doamnele urbei, după cîteva minutede conversaţie cu Regina, îi spune acesteia la despărţire “soro” şi îi recomandă “să se păzească pe drum de răceală”. Nu vreau să spun prin asta că România nu are istorie, ci doar că prestigiul mahalalei este atît de mare la noi, apele ei, umflate tot timpul, se revarsă periodic şi invadează cu atîta forţă lumea istoriei, încît aceasta cu greu mai poate răzbate la lumină pentru a se afirma ca lume a istoriei.

Din cauza aceasta, cine se uită astăzi pe scena politică a României cu greu poate spune unde se termină mahalaua şi unde începe istoria şi, tot din cauza asta, ziaristul, şi nu istoricul, este figura emblematică a lumii în care trăim. Sigur, pentru că în fiecare dintre noi stă la pîndă un mahalagiu, poţi oricînd să vii cîteva zile în România, să-ţi faci cura de mahala şi să te simţi bine. De aici şi o anumită încîntare pe care o resimt cei care vin din afara lumii noastre şi plonjează pentru scurtă vreme în ea. Pentru că “în lumea lor” istoria se face cu oameni care leşină cotidian de plictiseală, în timp ce în jurul nostru se petrece veşnic “ceva”, pentru că sîntem o lume de petrecăreţi şi petrecători ai timpului, ei au senzaţia, venind aici, că trăiesc în cîteva zile cît au trăit ani la rînd în lumea lor. În timp ce eram la Heidelberg, un prieten din Frankfurt, român plecat în urmă cu 20 de ani, a aterizat pentru cinci zile la Bucureşti. A fost găzduit, prin nu ştiu ce concurs de împrejurări, în casă la Dinescu. Şi de aici i s-a tras totul. Mai întîi a asistat la a doua nuntă a fiului cel mare al lui Pleşu, divorţat de prima soţie şi reînsurîndu-se tot cu ea, cu tot fastul cuvenit, doi ani de zile mai tîrziu. Ineditul situaţiei a fost marcat de un chef cu lăutari şi lume multă, în satul Mînăstirea de lîngă Dunăre. A urmat alt chef cu lăutari la “moşia lui Dinescu” din satul Cetatea, lîngă Calafat. Apoi, pentru că se împlinea un an de la apariţia revistei Plai cu boi şi, deopotrivă, pentru a mediatiza sponsorizarea unei “tabere de artişti” care, vreme de două săptămîni, au fost ţinuţi de Dinescu pe mîncare şi băutură ca să facă “ceramică de Cucuteni”, la “Lăptăria lui Enache” de pe terasa Teatrului Naţional, s-a organizat o expoziţie cu chef mare,cu primarul Băsescu şi cu sute de invitaţi. Ca happening, un “episod scenic” ― fete goale puşcă, pictate din cap pînă în picioare “cucuteneşte”, adică în falduri spiralate negre şi maro. Din nou lăutari, băutură la discreţie ― palincă şi vin din podgoriile lui Dinescu ― şi Dinescu însuşi cîntînd cu foc, la microfon, romanţe. Ameţit de ceea ce văzuse şi trăise ― “în 5 zile cît în 15 ani”, mi-a mărturisit la telefon ―, amicul din Frankfurt, de cum a ajuns acasă (şi deja de pe aeroport), a făcut o viroză reactivă cu febră de 40 de grade. Dezimunizat complet după cîteva decenii de spaţiu aseptic german, organismul omului nostru, proiectat din istorie în mahalaua istoriei şi cufundat compact în ea vreme de cinci zile, a clacat. Sigur că nu în orice loc din România amicul meu ar fi trăit acelaşi lucru. Şansa lui a fost de a fi nimerit în centrul însuşi al unei realităţi care între timp şi-a definit stilul şi a căpătat prestigiu. Pentru că Mircea Dinescu este simbolul şi purtătorul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezintă în viaţa de zi cu zi, dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau în revista porno-politică Plai cu boi, născută din această mahala şi întreţinînd-o, la rîndul ei, cu fast, abjecţie şi talent.

Ieri seară la telefon Andrei îmi “brifează” întîmplările de ultimă oră din “lumea noastră”.

Printre care: în urmă cu o lună, Colegiul “Noua Europă”, institutul de excelenţă pe care îl conduce Andrei, primeşte vizita fondatorilor nemţi şi elveţieni. Se întîmplă că, în acele zile, Başkirov dă un concert la Ateneu. Musafirii lui Pleşu sînt fericiţi să fie invitaţi la concert, iar după concert au ocazia să-l cunoască personal pe Başkirov, invitat la o petrecere ― cum altfel?― acasă la Dinescu. Măcar şi lucrul acesta este menit să le tulbure bieţilor musafiri habitudinile pentru că dacă la ei acasă se pot duce la concertul unei celebrităţi, nu înseamnă că după aceea au prilejul să o privească de la un metru-doi în timp ce aceasta mănîncă “o icră” şi dă pe gît o ţuică. Însă ce să mai zici cînd, intrînd în casă, nemţii şi elveţienii dau cu ochii de Ion Iliescu, “pe care, explică Dinescu, l-am invitat ca să aibă Başkirov cu cine vorbi ruseşte”. Preşedintele românilor se întreţine relaxat şi jovial cînd cu unul cînd cu altul dintre musafiri, în timp ce cele două gărzi de corp sînt gonite de Dinescu în bucătărie cu un “ce staţi, bă, aici, că nu-i face nimeni nimic lu’ ‘mnealui. Ia căraţi-vă în bucătărie că v-am pregătit acolo de haleală!” După scurtă vreme, cei doi pot fi văzuţi în bucătărie mîncînd o iahnie de fasole, dezorientaţi, speriaţi şi melancolici. În cele din urmă, Preşedintele dă semne că doreşte să plece, Mircea îl însoţeşte pînă la maşină încercînd să-i strecoare în mînă un bidonel cu vin din podgoriile lui de lîngă Calafat. “Nu, Mircea, lasă…”, spune Preşedintele încurcat. “Lasă, bre, se încheie dialogul de adio, dacă nu bei matale, bea coana Nina.” Amuţit, staff-ul germano-elveţian al Colegiului “Noua Europă” asistă din capul scărilor la scenă. Au trăit şi ei într-o zi cît în zece ani la ei acasă. Bine am venit în patrie!”

si

Andrei a primit astăzi premiul Joseph-Bech pe 2001, “în semn de recunoaştere a strădaniilor sale pentru unificarea europeană”. La NEC, “lumea bună” a Bucureştiului, cu toată pigmentaţia de rigoare: C.T. Popescu în cămăşuţă albă cu mînecă scurtă, sfidînd ca de obicei micul “ştaif” al sărbătorii. Gabriela A., veşnic în întîrziere, trăgînd după ea o sacoşă din care îi cad lucruri stranii în momentele cele mai nepotrivite. Miniştri, ambasadori, televiziuni etc. Laudatio e făcută de eseistul elveţian Iso Camartin, un tip deştept cu mutră de şoricel,care îşi construieşte discursul plimbîndu-l pe Andrei, post-mortem, prin paradis, infern şi purgatoriu. Andrei, care şi-a exploatat dintotdeauna surplusul de greutate pentru a obţine efecte comice, asumîndu-şi dezinvolt tema, îi mulţumeşte spunînd că e prima oară în viaţă cînd cineva l-a făcut să simtă că n-are corp. “Ceea ce, pentru un om obişnuit să tragă după el 120de kg., nu este, trebuie să recunoaşteţi, puţin lucru.

“Durerea mea în ce-l priveşte pe Andrei: nu m-a lăsat niciodată să înţeleg că ar şti cine sînt.”

(…)Faptul că Andrei, Paleologu şi chiar Djuvara, la un moment dat, au pus umărul ca să meargă revista Plai cu boi e o dovadă a relativismului şi a superficialităţii, ca să zic aşa “civice”,care îi caracterizează pe intelectualii români în zilele noastre. Andrei a mers pînă acolo încît o vreme a acceptat ca numele lui să apară în caseta onorifică a redacţiei. Şi asta “din prietenie pentru Dinescu”! Ca şi cum prietenia cere sacrificii dezonorante. Ironia e că Andrei scrie despre “obscenitatea publică” într-o revistă care o ilustrează din plin. Grav e nu că revista există (de vreme ce supravieţuieşte, ea e necesară), ci că există şi cu girul acestor oameni. Cînd scriu despre Andrei în aceste pagini (cînd mă cert cu el, cînd sînt rău cu el, cînd mă supără şi îl bombăn), scriu ştiind că fac recurs la un capital inepuizabil. Cred că asta este o prietenie: o provizie care a evadat din regnul cantităţii şi care, părăsind devenirea, înmărmureşte la un moment dat, învinsă de propria ei acumulare. Sînt un “întîrziat”, un postcoce (opusul unui precoce), mă “coc”, adică, în toate privinţele,cam cu zece ani mai tîrziu. De aceea sînt mereu în urma vîrstei pe care o am, adică sînt mereu tînăr.

Sau, in cele mai din urma, cateva consideratii despre o anume perceptie a Erosului :

“Simt nevoia să revin la anvergura analizei din Stadiile imediate ale Erosului şi la fineţea distincţiei pe care o face Kierkegaard între cele “două perioade” ale Evului Mediu. Pînă la creştinism, problema raportului dintre “carne şi spirit” nu se pune cu această acuitate. În afara metaforei sufletului ca atelaj înaripat din Phaidros-ul lui Platon, în care prezenţa calului rău(simţurile) scăpat din hăţurile vizitiului (spiritul) antrenează după sine căderea sufletului în condiţia terestră a devenirii, anunţînd motivul păcatului creştin, nici din literatura greacă, nici din cea latină nu-mi vine în minte un exemplu care ar putea ilustra conflictul cărnii cu spiritul. Kierkegaard îl pune pe acesta în seama “primei perioade” a Evului Mediu cînd “spiritul”, de pe poziţii creştine, este dispus să dea bătălia decisivă cu “carnea”. El nu-i cere acesteia intrarea în asceză, ci doar acceptul de a se lăsa asistată de el, de spirit, tocmai pentru a nu pierde idealitatea ca garanţie a evitării “multiplicităţii particularului” (căderea în devenirea platoniciană). Amour courtois nu este un suspin ascetic, ci varianta sensibilă (frumuseţea ca reflex al divinului) de acces la ideal. Pentru că iubirea este escaladare către Unu şi ideal,obiectul dorinţei care provoacă ascensiunea trebuie să fie la rîndul lui unic şi irepetabil. Monogamia nu decurge aici din comandamentele unei morale, ci dintr-un jurămînt de credinţă care implică fidelitatea slujirii pînă la capăt. Femeia este fanta care se deschide în zona vizibilului pentru a lăsa extraordinarul să pătrundă în lume. Cîtă vreme există un plan ascensional şi o axă a verticalităţii garantate de prezenţa spiritului, femininul nu poate fi redus la un element comun şi nu poate deveni obiectul repetiţiei. Numai că în “perioada a doua” a Evului Mediu, spiritul, am văzut, pierde bătălia cu carnea şi se retrage din lume. Cea mai bună ilustrare pentru această consimţire a înfrîngerii sale o reprezintă Decameronul lui Boccaccio, pe care Kierkegaard îl ignoră sau pur şi simplu nu-l pomeneşte. Eliberarea cărnii de sub tutela represivă a spiritului este celebrată acum în chiar locul specializat al ascezei, în mînăstire, printre călugări şi călugăriţe, iar pseudo-mutul care se aciuieşte într-o mînăstire de maici şi care, epuizat de asiduitatea maicilor insaţiabile, termină prin a ieşi din convenţia rolului asumat şi vorbeşte― “Nu mai pot!” ―, nu este altceva decît  un Don Juan neantrenat, un Don Juan care nu rezistă şi care nu poate încă întruchipa libertinajul ca victorie a cărnii şi ca eliberare de spaima păcatului. În ciuda rebound-urilor puritane periodice(care culminează cu epoca victoriană), terenul este de-acum liber pentru un timp căruia îi aparţin deopotrivă Casanova, de Sade sau faimosul Gruppensex contemporan.”

si

“Concepţia lui Kant despre salivaţie, transpiraţie şi masturbaţie. Kant credea― pe principii metafizice, evident ― că trupul trebuie, cu excepţia celor două funcţii de evacuare, să-şi conţină, menţină etc. interioritatea în vederea unei homeostaze perfecte.  Altfel spus, să nu cedeze din substanţele pe care le conţine. “Să nu scuipi!” nu era, de aceea, un comandament al bunei purtări, ci al unui principiu de sănătate conştient de el. Secreţiile organismului trebuie păstrate în circuit şi nu evacuate. În consecinţă, nu e bine nici să transpiri. Şi cînd, în faimoasele sale plimbări cronometrate, Kant simţea cel mai mic început de transpiraţie,făcea imediat o haltă sub un pom şi îşi relua doar după cîteva minute deambularea. Evident,cea mai preţioasă era substanţa spermatică. Ea trebuia păstrată cu sfinţenie în interiorul corpului. Risipirea ei echivala cu o sinucidere în etape discrete, diminuare a forţei vitale şi a facultăţii de judecare. Căsătoria şi, în genere, femeia nu aveau ce căuta în viaţa unui filozof. Cît despre masturbaţie… Ea era echivalată cu păcatul suprem şi împingea trupul în paragină extremă. Kant nu-i pomeneşte niciodată numele şi cînd se referă la ea o face prin perifraze. Ce-ar fi resimţit oare, citind best-seller-ul masturbatoriu al lui Houellebecq?”

Si o scurta repozitionare a Erosului intr-un context istoric anume:

“În sfîrşit, o ultimă perspectivă, de astă dată cu conotaţie “politică”, asupra masturbaţiei. În 1988, Andrei Pleşu îi trimite secretarului de partid pe Bucureşti cu propaganda şi cultura (“tovarăşul Croitoru”?) o amplă scrisoare pe tema “aşa nu mai merge” (maşinile de scris trebuiau înregistrate la miliţie, orice contact cu străinii era interzis etc). Răspunsul “organelor”este o maşină a Securităţii care i se postează în faţa casei, cu program non-stop, în trei schimburi. În “schimburi” sînt  cînd doi “lucrători”, cînd unul singur; în genere, flăcăi ce se plictiseau de moarte, “coansaţi” în cîte o “Dacie” vreme de opt ore. Andrei, la rîndu-i, nu foarte în apele lui, stă în casă şi citeşte Shogun, un roman-fluviu cu intrigă japoneză medievală, foarte la modă atunci. Şi, din cînd în cînd, îşi supraveghează supraveghetorul. Iese pe scara interioară a apartamentului, prevăzută cu o lucarnă care-i oferă o perspectivă neaşteptată asupra tipului aflat în maşină: pe scaunul din dreapta, deschis şi cu faţa în sus, romanul Shogun. Tînărul securist lăsase o clipă romanul din mînă (“ne uneşte aceeaşi lectură”, s-a gîndit o clipă Andrei) şi se masturba de zor în maşina trasă pe trotuar, privind, hăituit, în toate părţile.”

Si-acum, spicuiri din carte care nu fac referire in niciun chip la persoana lui Andrei Plesu, ci la relatia cultivata de Liiceanu cu discipolii, prin raportarea, cumva, in amintire, la modelul lui Noica, pe care, asa cum s-a putut vedea in fragmentele consemnate prin citarea lor abundenta mai sus, il percepea ca fiind un soi de „schiloditor al propriei vibratii”:

“Bogdan mă însoţeşte la cumpărături şi alegem împreună un rose din podgoriile freiburgheze, un vin de Baden (excelent, îmi garantează Bogdan, atins în chip vizibil de orgolii locale), care, cădem de acord, va însoţi în mod ideal fileul de Barsch pe care urmează să-l pregătesc la cuptor cu sos de vin, lămîie, capere, ulei de măsline şi o lingură de creme fraîche.

Pentru a doua cină, de astă seară, mi-am programat un sote de piept de curcan cu Sherry, legume preparate chinezeşte şi un orez Thai parfumat cu iasomie.

(…)A venit ieri de la Freiburg, unde pregăteşte un doctorat cu von Herrmann (Aristotel în gîndirea lui Heidegger)― Bogdan Mincă. Are 27 de ani, vîrsta lui Flipi, cu care a fost de altfel coleg la şcoală de la 13 la 18 ani. Îl ştiu, aşadar, de copil, mi-a fost apoi student la Bucureşti la Filozofie, unde s-a împrietenit cu Cătălin, iar acum vine să ne vadă la Heidelberg şi să petrecem un week-end împreună. Face parte din mîna aceea de copii excepţionali care află în primul an de facultate cîte ceva despre Platon, Heidegger sau Noica, care dau, cuminţi, examene cu tine şi pe care îi regăseşti după licenţă, şcoliţi în Germania, Anglia sau Franţa, tobă de carte, la curent cu ultimele noutăţi bibliografice şi cu care abia mai poţi ţine pasul cînd intri în cotloanele”deceniului fenomenologic” la Heidegger. La Freiburg, Bogdan a studiat limbile clasice şi îmi amintesc cînd l-am întîlnit într-o pauză de curs la facultate, cu trei-patru ani în urmă: se întorsese de la Freiburg cu o zi înainte, şi în preziua plecării tocmai dăduse un examen de greacă. Pe bancă, în sala de examen, pe studenţi îi aşteptau două pagini: una conţinea un text homeric în greacă şi alta o pagină din Aristotel în germană. Textul lui Homer trebuia transpus în germană, iar cel al lui Aristotel trebuia readus la loc, în greacă. Studenţii nu aveau voie să consulte dicţionarul. Erau singuri, cu două foi goale,faţă în faţă cu Homer şi Aristot. Bogdan îmi scrie de altminteri din cînd în cînd, de Paşti sau de Crăciun, cîte o epistolă în elină…A sosit aşadar ieri, zvelt şi plăcut îmbrăcat (facem rapid o trecere în revistă a celor mai bune mărci de pantofi: Todds, Sioux, Clarks, Snipe) şi, cînd intră în casă, am aceeaşi senzaţie ca atunci cînd îl revăd pe Flipi: spaţiul se luminează brusc, intră în vibraţie, iar palpitul acestor”copii”, neliniştea lor de cai de rasă, freamătul pe care îl răspîndesc în jur te trimit, toate, la un amplu zvon al existenţei în măruntaiele căreia pare că, prin ei, se pregăteşte ceva, ca în preliminariile revărsării unui vulcan, cînd totul fierbe în vederea izbucnirii finale, a isprăvii careva ţîşni cîndva, îngropînd lumea sub fierbinţeala ei. Spectacolul acestui clocot în mers, al acestei promisiuni îl fascina pe Noica atunci cînd ne privea şi îl făcea să exclame, cu o vorbă pe care atunci nu o înţelegeam deloc, “ce frumoşi sînteţi, dragii mei!”. Alunec fără să vreau,privindu-i pe Bogdan şi pe Cătălin, în psihologia înduioşat-melancolică a lui Noica cel de atunci,sînt simultan Noica şi ei şi retrăiesc pentru o clipă, cu termenii schimbaţi, un scenariu pe care îl ştiu atît de bine. Şi totuşi era mai simplu să fiu eu cel “de atunci” (sau ei “cei de acum”): atunci eram tot doar aşteptare şi primeam, pe cînd acum se aşteaptă de la mine şi trebuie să dau. Şi mă întreb, scotocindu-mă febril prin buzunarele existenţei mele, dacă am ce. Bogdan a venit cu o cameră video şi, pentru că are veleităţi regizorale, visează în secret că cele trei zile se vor aşeza singure în suita unui film. Îmi spun, totuşi, că trebuie să-l ajut şi că timpul nu trebuie lăsat “de capul lui”. Aşadar, o dată mai mult,ce am eu de dat, confruntat cu această întîlnire dintre firescul timpului şi nevoia noastră de a-l struni şi a-l articula? Dar lucrurile se rînduiesc aproape de la sine, ritmîndu-se pe trei trepte ca tot atîtea ek-staze ale vieţii: gastronomie, joc, filozofie.”

Si:

Seară cu Sorin, Cătălin şi Bogdan (sosit de la Freiburg pentru o lună în Bucureşti). Le gătesc limbă cu sos de maioneză, smîntînă şi andive, piept de pui cu gutui, prune şi mere la cuptor, apoi încheiem cu “caşcavaluri”. Ne simţim bine, limbile se dezleagă, chiar şi sfioşenia lui Sorin Lavric se estompează cînd şi cînd şi atunci un gînd neaşteptat apare abrupt la lumină,ca o secvenţă scăpată fără explicaţie din chinga unui demers ocult, ca un ţipăt repede înăbuşit al unei gîndiri trădate. Cred că e omul cel mai inaparent din cîţi am cunoscut.”

Iar pentru finalul incursiunii noastre literare de azi, iata si un decupaj dintr-o viziune onirica:

Nu-mi place să notez vise. Şi totuşi. Am visat că intram la Opera din Viena (toalete somptuoase, aur, catifea) însoţit de o superbă vacă roşcată, curată şi şamponată şi, în plus,portabilă. Cînd mi se părea că urcă prea încet scările care se deschideau din foyer, o luam sub braţ, deşi dimensiunile ei rămîneau cele ale unei vaci normale. Nu mai ţin minte dacă o adusesem pentru că trebuia să facă parte din spectacol sau pur şi simplu o adusesem ca să asiste la el.Am ieşit la fel de demn şi de firesc precum intrasem şi, bineînţeles, nimeni nu părea să se mire sau să ne dea vreo atenţie specială.”

 

–          Va urma –

 

Advertisements

3 thoughts on “Din laboratorul sinelui: Prafpulberismul in cultura romana

    • Bine te regăsesc! Uite, că m-a chiar surprins mesajul primit de la tine, să tot fie vreo 2-3 luni bune de când nu am mai avut răgazul să intru pe blog. Păi…motivul e lesne de înțeles: lipsa de timp și oboseala, amândouă adunate. Plus o chestiune profesională care mi s-a ivit acum vreo 8 luni și mai bine așa, ca din senin, și care s-a dovedit cronofagă…Tu ce mai faci? Văz că zici că viața e frumoasă (ceea ce îmi dă motive să cred că ești bine)! Cât despre blogosferă, nu știu ce să zic?! O fi frumoasă sau urâtă, asta nici nu prea contează, poate, dar cu certitudine există voci ale blogosferei care-s chiar frumoase! 🙂 Pentru mine extrem de important s-a dovedit a fi, deopotrivă, raportat la structura mea umană, și caracterul interactiv, posibilitatea aceasta de comunicare liberă de constrângeri. Voi reveni pe blog, asta cu certitudine, doar să găsesc timpul necesar – probabil că voi valorifica din noi perioada aceasta a concediilor, iar blogul meu va deveni un blog deschis vara 🙂 Nah! Cam asta pe moment…Mulțumesc că ai trecut pe aici! Numai bine! P.S.: Ah, după cum lesne poți observa, am dat curs promisiunii făcute ție și am reușit, după îndelung exercițiu, să scriu cu diacritice…:-)))

      • Nimic nu-i este imposibil unei fete care exersează! :))

        Vară plăcută, sunt curios ce o să mai postezi. 🙂 Iar legat de blogosferă, eu o văd nu ca pe o mare cu insule frumoase, ci ca pe o comunitate. Insulele sunt continente de fapt, între ele există pământ. Asta le dă forță, le face să nu se scufunde. 🙂 Tu ești cam singurică aici…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s