Despre Mefisto si exterminarile conceptuale sau Un protest pasnic pe adresa salatei de vinete

“Suntem iarăşi la hotarul puterii noastre, acolo unde înţelegerea omului poticneşte. De ce te însoţeşti cu noi, dacă nu eşti în stare a te ţine de-nsoţire? Ai vrea să zbori, dar nu eşti sigur că ameţeala nu te ia în vîrtej. Ţi-am intrat sub piele noi, sau tu nouă?” (Mefisto – “Faust”)

Ca sa nu fac salata din acest text scris cu patima, la necaz, oi incepe cu un inceput anume – acela care mi se pare a fi cel mai insemnat – si abia apoi oi continua cu alte inceputuri, si ele la fel de insemnate, dupa cum urmeaza:

Eu nu cred ca nu se poate face si nici ca nu este literatura de calitate.

Dupa cum nu cred nici ca “Faust” este numaidecat o poveste despre iubire si despre cereri…nerezonabile in prea-plina lor concretete, ca sa zic asa.

Cred, insa, ca, sub presiunea conditionarii noastre culturale, am fost invatati mai toti sa gandim lucrurile intr-un fel anume si sa asezam iubirea pe un soi de piedestal – intr-un demers simptomatic, cum si elocvent in raport cu incapacitatea noastra de a o atinge ori de a-i patrunde si epuiza sensurile, cum si rosturile. Ne-am deprins, adica, a lectura mai toate lucrurile intr-o cheie anume, asa ca prea lesne ne apare cum ca (si) „Faust” ar fi / este despre iubire, aceea, mai concreta si mai anume, dintre un barbat si o femeie, cea inspre care multi aspira si despre care s-au scris valuri-valuri de cuvinte, curgatoare mai cu toatele inspre o aceeasi directie, ca intr-o confirmare, parca, a faptului ca despre lucrurile ce ne sunt cumva insuficient (ori nu pe deplin) accesibile suntem tentati sa vorbim cel mai mult, intr-un soi de obstinatie oarba de-a crea apropieri prin cuvinte, care apropieri sa faciliteze, mangaind – si maculand – coaja lucrurilor, patrunderea, prin „violarea” – duioasa, cumva, insa tot violare s-ar chema – esentelor.

Stiu, poate parea – sau poate chiar este! – o prostie ceea ce am scris mai sus.

Eu nu cred insa ca „Faust” nu este literatura de cea mai buna factura, cum nu cred nici ca „Faust” este o poveste facuta numaidecat despre iubire, in sensul acela, adica, in care doctorul ii cere lui Mefistofele ceva fraged de futut ori alte celea facute anume numai spre-a poseda si-a fi posedate.

Poate parea asa, sigur ca da, caci trec prin scena agale si cateva personaje feminine, ce-si raspandesc, printre versuri, dulceata parfumata a trupului lor cu rotunjimi imbietoare si isi poarta cu gratie faptura facuta din coapse fragede si pantec ce-si asteapta randul si sansa la a da in parg si la a rodi, ca intr-o implinire a unei meniri de-a lor ancestrale si care le este, tocmai de aceea, perfect la indemana, caci le este intrutotul accesibila in virtutea unui dat natural.

Continue reading

Razboiul si crud-precara lui talmacire sau Eseu despre patima amazoanelor

Cu randurile ce urmeaza ma mentin cumva in acelasi registru initiat de articolul anterior, doar ca incerc sa  merg oleaca mai departe si sa acced macar inspre niste cauze.

Am avut in urma cu ceva vreme un vis, un vis straniu, pe care atunci nu l-am inteles, asa ca l-am transcris aici aproape ca atare si l-am talmacit atat cat m-am priceput.

In lumina discutiilor de ieri, acum lucrurile imi apar oleaca mai limpede, mai deslusit.

Mai zilele trecute stiu c-am chiar intrebat daca femeile sunt vrednice au ba sa lupte in transee, intr-un eventual razboi, pus  in slujba unor cauze, adica. Raspunsul, venit din partea unui om pe care nu-l socotesc deloc profan, a fost ca da, pentru ca doar femeile stiu si ele sa moara, la fel cum stiu si barbatii!

O, da! mi-am spus eu atunci si am chiar consemnat asta, caci asa si este, iar bruma de experienta acumulata pe parcursul unei formari profesionale care a implicat pret de 11 ani si mai bine relationarea directa cu suferinta oamenilor mi-a confirmat ca femeile chiar se pricep sa moara si o fac uneori cu mai multa demnitate (iar nu, nu resemnare!) decat unii barbati. Stiu ca situatiile nu-s tocmai comparabile, razboiul e una, iar boala e cu totul alta, insa, privite dintr-o anumita perspectiva, infruntarile “corp la corp” cu un inamic (vazut sau nevazut, cunoscut ori necunoscut) sunt tot un soi de razboaie (de asta mi-am si ingaduit la un moment dat sa apelez cancerul ca fiind razboiul nostru cotidian)

Dincolo de toate aceste divagatii, ce tin de-un context care-i strain cumva discutiei noastre de azi, articolul de ieri al lui Mircea Popescu vorbeste despre razboi la sensul lui propriu – cu trimiteri si analize raportate la exemple si imprejurari istorice – si, prin comentariile sale din discutia cu spyked, se pozitioneaza (aproape) in contemporaneitate, prin evocarea experientei Afganistanului ori Vietnamului, fiecare cu elementele lor de specificitate locala, ca sa zic asa.

Acum, din nou, o scurta paranteza: nu o data mi s-a intamplat sa aud, mai cu seama din gura barbatilor, un lucru cu care eu personal sunt de acord si  pe care, cat priveste “primordiile” lui, l-am chiar evocat aici pe blog, cu intentia de a reveni. Zic ei, barbatii, ca femeile – mamele, adica – nu (prea) stiu creste prunci, prunci de sex masculin. Excesiva tendinta catre cocolosire, cultivarea unei dependente bolnave – cum si bolnavicioase -, limitarea orizontului viitorului barbat – azi pruncul care tatoneaza curios limitele lumii, din aproape in aproape, prin raportarea lui curata si netematoare la ele, cultivarea unui intreg univers al fricii si al fricilor, in mare  parte nefondate, care-s mai mult o prelungire a mamei decat un bine facut lui, copilului, iata asa, la un prim inventar facut in fuga, o serie de deservicii majore pe care mama, in iubirea ei disperata, le face pruncului sau, viitor barbat.

Continue reading

Didina, Ionel si Gigel sau posibila dizertatie despre trista echitate sociala

Inspirata de o discutie purtata asta-noapte cu Mircea Popescu, mi-am urmat firul gandului, spre a mi-l limpezi ca pentru mine, si iata ce-a iesit din asta…

Cum orice infruntare de idei cu Mircea Popescu tinde sa devina o provocare din seria  jocului cu focul, imi asum dintru inceput posibilitatea de a ma pozitiona in eroare si, pe cale de consecinta, riscul de-a ma arde. Oi face-o insa cu convingerea deplina ca prin asta pot merge fie si numai cu o jumatate de pas mai departe, ceea ce, analizat in perspectiva, e tot un castig, asa ca…

Discutia a pornit, ca din partea mea, de la dezbaterea unei aparente inechitati sociale care ar impiedica  tineretul studios si aspirant catre a-si slefui oleaca spiritul sa acceada la lumina calauzitoare a actului artistic de calitate – ca-i Opera sau teatru sau orice altceva, asta mai putin conteaza pentru discutia de fata – in conditiile in care, intr-o Romanie paupera cum este cea in care traim la momentul de fata, directiunile teatrelor ar decide ca-i strategic corect, cum si oportun, sa sporeasca pretul biletelor, de la – sa zicem – 50 de lei maximum maximorum, cum sunt acum, pana la…500 de lei, cum sugereaza Mircea Popescu, spre a putea obtine din asta inclusiv fondurile necesare pentru realizarea unor montari izbutite – fapt ce implica profesionisti autentici, personal auxiliar de valoare, chestiune reflectata finalmente in calitatea costumelor, a decorurilor etc. etc., adica a montarii in sine.

Continue reading

Sfantul mieu si cumintile lui tarfe triste

“Nimeni să nu se amăgească la gândul că va dura ce-şi doreşte mai mult decât tot ce-a fost.” ( poem de Jorge Manrique)

Orasul era trist, cenusiu si prafuit in acel inceput de ianuarie in care, printr-un accident al destinului, am apucat sa-l cunosc.

Trecusem doar de cateva zile de hotarul primei zile din an si, asa cum se-ntampla de obicei in astfel de imprejurari, mai totul era in amortire in targusorul de provincie pe care, tot asa, printr-o intamplare fericita, amandoi il locuiam.

Lumea pe strazi era putina, iarna nu-si intrase deloc in drepturi in acel an, era mai degraba o toamna lunga si neinchipuit de trista, care nu-ti ingaduia nici macar rasfatul aramiu al frunzelor cazute covor-fosnitor pe jos, pentru ca ne-ndepartaseram indeajuns de mult de octombrie incat auriul lor bolnav, de miere poleita cu aur, sa arda stins si sa se prefaca in cenusa.

Ne-am dat intalnirea seara, dupa ceasurile 18.00, la o cafenea din centrul boem al targusorului, cu un nume cu rezonante istorice, de pe-o straduta tot la fel, vestita pentru ca era cumva loc de intalnire pentru multi altii ca noi – idealisti in cautarea unor alte idealuri asemeni lor…

Continue reading

Din laboratorul sinelui: Scufundarea in trecut (II)

Cand traiesti mai multa vreme in preajma mortii, de-ti sufla in ceafa rasuflarea ei racoroasa, ajungi sa pui mai mult pret pe valoarea cuvintelor, caci vezi cu ochii tai cum se-ntampla sa pleci, sa pleci adica pentru totdeauna, si sa-ti ramana cuvinte nerostite in gat, ca un blestem pe care n-ai apucat sa il intorci inca asupra lumii, asupra celorlalti…

Proful de romana a plecat asa, discret cum a trait, intors cu fata la perete, ca intr-o forma de refuz a lumii. Ajunsese in ultimele saptamani la mai putin de 45 de kilograme, dintr-un om svelt, cu o tinuta impecabila, cum era, aproape ca il puteai purta pe brate ca pe un copil si-i puteai simti oasele cum strapung pielea trupului firav. Mintea i-a ramas insa limpede pana aproape in ultimul moment, cand boala, mai perfida decat el anume, a decis sa-l faca sa abdice de la realitate…toate bolile care mistuie pancreasul sunt asa…blestemate pana la Dumnezeu si ’napoi!…asa incat, in ultimele lui ceasuri, pe nimeni din preajma nu mai recunostea si, intors cu fata la perete, cu trupul micit si alb si firav, cu pielea cum e pergamentul si cu degetele subtiri, aproape cum sunt picioarele unui păianjen, striga ca prin vis: „mama, ma-ma, mama, nu ma lasa, nu ma lasa…” orice va fi fost sa insemne asta…

N-am apucat atunci sa ne spunem chiar totul, dar am recuperat intre timp, caci n-a fost zi care sa treaca si-n care, intr-un fel sau altul, sa nu-l fi simtit in preajma, cu zambetul lui fin – ironic si cu aplecarea-i oleaca misogina, exact atata cat sa te deprinda cu un pretios simt al masurii proprii

Cam de-atunci dateaza si incapatanarea aiasta a mea de a ma stradui sa pun  lucrurile in cuvinte, drept marturie pentru ceea ce-am simtit ori am trait candva…

Continue reading

Intermezzo de vara: Despre verile indiene si despre stapanirile cu folos

Amintirile verilor noastre fac parte din prezent, in sensul acela in care ele pot modela plastilina prezentului cu degetele lor fierbinti si datatoare de sensuri.

Nimic nu-i mai viu, asadar, si mai prezent in noi decat o amintire, atat de puternica incat sa acopere cu umbrele ei de aripi deschise larg necuprinsul – cu mintea – spatiu intins intre trecut si viitor, si din care prezentul e doar o bucatica, o bucatica de care dispunem, eu asa cred, in masura in care consimtim sa o risipim.

Poti trai toata viata cu amintirea unui om care ti-a marcat clipa. Eu, cel putin, am trait si traiesc astfel. Si nu-i valabil asta doar pentru cei cu care inca poti realiza intersectari fericite pe axa timpului. Pe acestia ii poti intalni, in carne si oase, spre a-ti incalzi obrazul la lumina respiratiei lor. Sunt insa si din aceia care s-au trecut, prin poarta care duce nu stiu daca inspre alte lumi, cat inspre un alt timp – ori o alta dimensiune – ce coexista cu a noastra, doar ca o intersecteaza mai rar, iar uneori niciodata.

Trecutul, prezentul si viitorul sunt, asadar, in noi, in fondul acela de necunoscut in care clipa ingheata ucisa de fierbinteala visului…

Nu-i musai sa te impreunezi cu cineva pentru a ajunge sa-l cunosti bine, bine de tot si pentru a sti sa-i deslusesti, prin transparenta pielii, clocotul ce-i infierbanta pe dinlauntru venele.

Continue reading

Din laboratorul sinelui – Exercitii aplicate pe text (II)

Povestea din aceasta seara urma sa fie despre altceva anume, doara numai ca, in entuziasmul mieu, ajunsa fiind eu acuma intr-un soi de vara indiana a patimilor internet-ului, am comis o fapta fara precedent, pe care, fireste, ar fi trebuit sa o comit candva, demult, doar ca atunci nu mi-am gasit timp, s-atunci s-a intamplat sa fie acum si nu o pot trece neobservata: asta-seara am izbutit cu chiu – cu vai sa deprind si eu ce-i irc-ul si cu ce se mananca acela…

Las asta aici spre aducere aminte, dimpreuna cu multumirile mele adresate lui vexare si lui Mircea Popescu, pentru ingaduinta si calmul cu care m-au asistat in cautarile mele ingenue, cum si amuzante, deopotriva, consemnand, in treacat, ca-i exact asa cum se spune si buna reputatie a unei femei depinde de tacerea cat mai multor barbati inteligenti! Asadar, cu multumiri speciale adresate Dumneavoastra, domnilor!

Mai apoi, pentru ca sa revin si sa mut discutia intr-un plan deasemeni delicat – cum este cel pe care mi-am propus sa-l destelenesc numai in asta-seara, spre-a reveni ulterior – reamintesc ca in serile din urma am evocat in cateva randuri aspecte fugare ce tin de iubirile homosexuale, cum si, inca mai in urma de atat, am facut trimitere la cateva fragmente dintr-o carte de-a lui Pier Paolo Pasolini, din care am citat generos, chestiune la care voi recurge dintru inceput, de altfel, si in aceasta seara.

In intentia mea, cel putin, aceasta serie de articole ar trebui sa faca referire la toti cei (si cele) ce-si cauta stapan si la aspecte ce tin de “stapanirea” pe care un om o poate exercita asupra altuia…Acum…om vedea dac-oi fi indeajuns de vrednica sa fac asta si ce anume o iesi, pentru ca, pe moment, oi amuti eu si oi lasa cuvintele altora sa vorbeasca:

Continue reading