Alina

Scriu prost si ezitant, scriu la prima mana, dar tocmai asta-i, cred, farmecul si deosebirea blogului, ca poti fi martor la evolutia propriului scris si-l poti lasa, fara sfiala, sa curga cum ii vine lui la indemana, cum se-ntrupeaza din omida, in forme fluide si transparente, fluturele.

Vreau sa iti istorisesc  povestea asta, asa cum vine ea…

Pe Alina am vazut-o intaia oara intr-o seara de septembrie, pe la ceasurile zece, pe un peron de gara.

Avea acel aer de feminitate dezlantuita pe care numai femeile foarte sigure pe ele il pot avea. I-am remarcat mai intai  carliontii rebeli si rosii ca flacara si sipca lunga, foarte lunga, din care scotea cu dezinvoltura rotocoale de fum…

Alina avea in atitudine ceva din ceea ce eu mi-as fi dorit sa fiu si nu eram.

Privind-o, nu puteam sa nu mi-o imaginez in ipostaze provocatoare, languroase, iar gandurile acestea ma jenau cumva, caci nu faceau decat  sa zgandareasca niste subiecte care pentru mine atunci erau tabu si asa aveau sa ramana vreme indelungata de atunci incolo.

In mintea mea, gasisem ca seamana izbitor de bine cu poetesa Nina Cassian, iar gandul acesta imi complica si mai mult rationamentul , caci la fel ca ea, Alina era frumoasa fara a fi frumoasa si, intr-un chip inexplicabil, foarte feminina, desi aducea mai mult a barbat decat a femeie daca o priveai din profil, cu nasul ei acvilin, cu trasaturile ei aspre, cioplite parca in piatra, carora doar conturul foarte carnos al buzelor le adauga o nota de senzualitate extrema, caci ele plesneau de-atata rotunjime si, asa cum se iteau deschise inspre noi, umede si obraznice, dezvelind niste dinti albi si frumos aliniati, iti venea sa le musti, salbatic si necrutator, cum musti un mar ionathan, sa-i smulgi in acelasi timp si parfumul si seva si sa-l faci sa trosneasca a carne frageda ucisa de un alint perfid.

Hotarat lucru, Alina era tot ceea ce eu nu eram si asa avea sa ramana pentru totdeauna, ma gandeam eu, caci eu imi ratasem, parca, sansa la feminitate si, in ne-iubirea mea fata de mine, impartasita de fiecare fibra a trupului meu, ma detestam si ma culpabilizam napraznic si ma simteam stinghera pe acel peron de gara, care ma scosese in calea unei asemenea femei, incat imi venea sa-mi dizolv umilinta in apele tulburi ale unei prea adanci si tulburatoare  admiratii.

Alina nu parea sa ia in seama toate astea, caci era ocupata cu sine. Stralucea. O imagine aproape cinematografica, pe care eu mi-o proiectez pe ecranul mintii in sepia. In tot cazul, un decupaj care mi-a ramas intiparit in minte pentru totdeauna, ca o scena dintr-un film clasic: ea, mustind de-atata senzualitate si degajand erotism in note de mosc si de garofita salbatica, pe un peron aproape pustiu si murdar, de gara de provincie, cu un tren de navetisti alaturi si maculata cumva de lumina murdara si obosita, galben-portocalie, a felinarelor din tavanul adapostului pentru calatori.

Mirosea in jur a ulei ars si a fum innecacios, amestec intre fumul de tigara Carpati si aburii locomotivelor de manevra. Toate astea insa nu faceau decat sa sporeasca erotismul, asa cum se amestecau ele cu mirosul greu, de lemn masiv, al moscului.

Siluete fara contur precis, facute parca in acuarela, imbracate in salopete albastre, treceau incovoiate pe langa noi, plutind prin aburul laptos al inserarii. Siluetele astea pareau ale unor stafii, ale unor animatori – parte din recuzita, atat imi pareau de impersonale. Ori poate ca asa le percepeam eu in raport cu Alina.

Cate un trecator isi lipea de ea, pofticios, privirea, iar atunci, in momentele astea, Alina inflorea, parca, prinzand sa toarca precum pisica, devenea calina si inca si mai ispititoare, adica exact asa cum mama ma invatase ca o femeie la locul ei nu se cuvine sa fie…Alina era insa altfel. Si mai femeie de atat nici ca imi puteam imagina!

Alina radea mult si in cascade, vorbea tare, iar glasul ei, aproape la fel de masculin ca si chipul, avea un anume tremolo si o raguseala care te incita, cum au vocile multor fumatori patimasi. Iar cand vorbea, agita aerul din jur cu miscarile ascutite ale bratului care purta dezinvolt sipca ei lunga, cum isi poarta dirijorii bagheta, spre a modula ecourile unor ritmuri interioare stiute pe de-a intregul numai si numai de ea.

In fata Alinei, barbatii aveau o insemnatate variabila, aveam sa constat mai tarziu, iar asta depindea de starea ei de spirit si de priceperea masculului de a-si exersa puterea de seductie, prin strategii si urzeli complicate, ce luau in calcul stiinta de-a domina, abil si cu o usoara cruzime (atata doar cat sa fie incitanta) femela, ca pe o prada, dar si alte artificii ce tin de arta jocului felin.

Pentru ca, am uitat sa spun asta, dar ochii Alinei semanau cu ochii de pisica, si erau de un verde – smarald, cum imi inchipuiam eu, nu stiu de ce, ca trebuie sa fi fost si ochii fetitei din Vrajitorul din Oz.

Alinei nu prea parea sa ii pese de cei din jur mai mult decat ii pasa de sine, iar asta eu gaseam ca e fascinant, cata vreme reprezenta, iar si iar, exact opusul a ceea ce eu sunt. Asa cum eram, imbracata anost in negru, puteam trece lesne drept calugarita, in cel mai bun caz, sau drept insotitoare de drum, responsabila cu grijitul bagajelor si vegheatul somnului Alinei, cat sa nu calatoreasca singura pe timp de noapte in trenuri murdare si pustii (desi nici una dintre variante nu parea sa ii repugne Alinei, care se pricepea foarte bine sa gaseasca farmec si-n mizerie si-n pustiu. Unde mai pui ca mizeria si pustiul o incitau, si-o faceau sa capete un fel de frison, al carui erotism eu nu-l puteam pricepe, caci mintea mea fusese dibaci indepartata de la asa „rele aplecari”, intr-o tentativa facuta pesemne spre-a zamisli din mine non-femeia perfecta ori, inca mai rau de-atat, femeia cu vocatie de guvernanta din romanele desuete de capa si spada.)

Mi-o amintesc si acum pe Alina, in cel mai mic detaliu, asa cum statea ea invaluita in fumul tigarii ei lungi, cu sipca maronie, al carei contur imita o silueta masculina, in mana. Alina sorbea cu nesat din tigara, iar mie, asa chircita cum eram sub povara admiratiei mele imense, mi se parea ca ea soarbe astfel nu fumul ce se scurgea transparent si languros din tigara aprinsa, ci seva fecunda din acea silueta torsionata de barbat, ajuns parca obiect de ritual pagan in mainile Alinei. Ea avea priceperea asta cumva vrajitoreasca, pe care eu n-o aveam, de a-i secatui pe barbati de intreaga lor vlaga, spre a-i reda apoi vietii lor de dupa Alina un pic…altfel, ca rotite ale unui mecanism defect, intr-un balet somnambulesc facut de-un Casanova expirat.

Alina avea mai mereu pielea bronzata, ciocolatiu-aurie, ca mierea de padure ori ca oamenii – statuie ce vegheaza calmul implacabil al piatetelor venetiene,  si aducea cu sine ceva din aerul sarat al Balcicului sau al lui 2 Mai, iar asta in mintea mea o aureola cu un exotism fara seaman, pentru ca asa hranita cu silabe cum ma aflam, doldora de imagini si mustind de cuvinte, mi-o imaginam pe Alina ca pe un Alexis Zorba in fusta, dantuind dezlantuit pe o plaja pustie si incinsa, mirosind a alge, in binecuvantarea insangerata a unui apus de Soare. Iar pentru mine asta reprezenta supremul dar de libertate pe care i-l puteai smulge vietii, insa nu asa, delicat, ca si cum asta ar putea veni de la sine, ci cu bucuria un pic patimasa, un pic vinovata a copilului prins la furat cirese in straini.

Ani de-a randul, Alina a fost temnita mea si cheia temnitei mele, ca intr-un blestem. La amintirea fumului ce prelungea tigara ei imi exorcizam sufletul de pretinsii demoni interiori si-atat devenisem  de superstitioasa, incat imi inchipuiam ca, daca o pierd pe Alina, imi voi pierde linistea, caci mugetul dinlauntrul meu va pune stapanire pe mine, ca ecourile unei pesteri in care te-mbeti de sunetul asurzitor al pasilor proprii. Si atunci am inghitit cheia temnitei, spre-a nu o rataci cumva, si am avut asa, ca o intuitie, ca nu tot ce-i carne arde cu flacari mistuitoare si atunci, in clipa aceea, m-am dezlegat cumva de Alina, iar ea s-a indepartat, topindu-se ca un fum, dar ma mai bantuie inca, zambet fara chip, cu dintii albi dezgoliti, ca si zambetul pisicii din povestea Alisei in Tara Minunilor.

Iar acum, cand scriu toate astea, simt ca incep sa ma vindec incet-incet de ea, caci pentru multa vreme Alina a fost pentru mine ca o boala al carei leac nu ma pricepeam sa il aflu si pe care am purtat-o asa, pe picioare, fara sa pot sa o alung, dar si fara sa pot sa mi-o apropii.

Azi, cand din ea nu a mai ramas decat scrumul tigarii ce-a ars atunci, Alina ma bantuie inca, fiindca asa cum altii s-au insotit in viata cu neamurile ori cu prietenii, eu m-am insotit cu ea, care, in chip paradoxal, era eu fara sa fie eu, cum iti este apropiat ceva ce nu esti si nu vei fi niciodata, dar pe care il poti asimila cumva, caci ii poti pipai conturul cu pseudopodele mintii, pana cand din necunoscut devine al tau, intr-o bizara forma de manifestare a fagocitozei , care este viata insasi si cheia oricarei deveniri. Dar asta aveam sa inteleg tarziu, mult mai tarziu. Candva. Dupa Alina.